Patriarhul sculpturii romanesti implineste 98 de ani
Ion Irimescu
"Nimic nu m-a uimit mai mult pe lume ca viata insasi"
La margine de Falticeni, deasupra unor dealuri molcome, sus, sus de tot, pe culmea Oprisenilor, maestrul Ion Irimescu si-a sculptat mormantul. Sculptura se numeste "Elegie" si reprezinta o muza tinandu-si in brate lira, cu capul aplecat peste corzi. Dedesubt, a gravat anul nasterii sale: 27 februarie 1903. Si-a ales acolo sus locul de mormant, ca sa-si poata privi orasul lui drag, orasul caruia ii datoreaza totul. In semn de recunostinta, artistul i-a daruit opera sa de o viata, iar anul trecut, dupa moartea sotiei sale, el a ales sa se retraga la Falticeni pentru totdeauna. S-a intors aici - marturiseste cu seninatate - ca sa-si astepte sfarsitul.
E o zi linistita de februarie a anului 2001. Maine, Ion Irimescu implineste 98 de ani.
Chemarea pamantului
Ca Falticeniului i se spune "o Florenta a Romaniei" nu-i chiar o vorba in vant. Putine alte orase au izvodit atata iradiere artistica la un loc! Strazile vechi, pavate cu calupuri de piatra, strajuite de felinare si de copaci seculari, sunt marginite de atatea case memoriale, incat ai spune ca frumosul oras din nordul Moldovei e un muzeu. Zeci de pictori, actori, scriitori si muzicieni din epocile trecute s-au nascut si au creat in cladirile acelea mai vechi decat veacul, patinate de trecerea vremii si de lumina stearpa a iernii, lipsita complet de zapezi. Ce se intamplase aici? Ce miracol a facut ca in targul acesta incremenit, in linistea patriarhala a provinciei de altadata, sa se nasca atatea talente de exceptie? In dimineata cand aveam sa patrund in Muzeul de Arta "Ion Irimescu" din Falticeni, intrebarea avea sa-mi fie deslusita pe indelete de insusi marele sculptor, aflat, la ora cafelei in compania d-lui Gh. Dascalescu, directorul institutiei.
- Maestre Ion Irimescu, va adresez pentru inceput o intrebare care poate suna cam bizar: avea dreptate oare Eugen Lovinescu afirmand ca "de dorul Falticenilor se poate muri"? Ce magie ascunde orasul acesta de s-au nascut atatia artisti in el?
- Este adevarat. Si eu datorez acestui loc binecuvantat - prima mea plecare spre arta. Niciodata nu m-am indoit de asta. Aici au incoltit primele mele idei, primele mele ganduri, primele mele iubiri... In Falticeni, fiecare ulita, fiecare trecator, fiecare arbore, fiecare dintre dealurile astea din jur - toate te indeamna la visare si la creatie. Totul respira aici dragoste. De asta m-am si reintors sa-mi sfarsesc viata aici. De asta am si donat muzeului o mare parte a stradaniilor mele creatoare. Le-am daruit orasului Falticeni, am tinut foarte mult sa fac asta, pentru ca intotdeauna am fost legat, prin niste fire invizibile, de locul nasterii mele, de anii frumosi cand eram la inceput de viata si de invatatura. Aceste legaturi de sange cu pamanturile din care am plecat sunt pentru mine atat de puternice, ca oricat as pribegi prin lumea larga, nu pot scapa de ele. De asta am hotarat ca sculpturile mele trebuie sa ramana definitiv in locurile care le-au inspirat.
Mama
"M-am nascut in satul Preutesti, aproape de Falticeni. Tata era doar un baiat de taran, insa totodata foarte bun organizator, drept pentru care si-a infiripat, dupa priceperea lui, o gospodarie prospera - cu vite multe, cu o moara moderna -, gospodarie care, cu timpul, a devenit o adevarata mosie. Astfel ca tata se ridicase la rangul de "mic mosier", fara sa aiba o picatura de sange de boier in vine. In plus, pesemne ca era un tanar foarte prezentabil, daca mama mea, de origine frantuzoaica, l-a luat de barbat. Mama a avut un rol decisiv in formarea mea ca artist. Intai, fiindca ea se tragea dintr-o familie cu puternice aplecari culturale. Era fiica inginerului Cazaban, fratele ei era renumitul scriitor Alexandru Cazaban. Un var de-al ei, Jules Cazaban, era mare artist de teatru. Tin minte ca eram copil de vreo patru ani, cand tata a hotarat sa se mute cu familia la Falticeni, pentru ca si eu, si soru-mea ne apropiam de anii de scoala. Trebuie sa spun ca intreg Falticeniul, desi doar un targ prapadit, era atunci un important centru cultural. Uitati-va, noi am avut aici un teatru, construit de un bogatas din partea locului. Da, un teatru mare, cu staluri, cu loje, lojele aveau draperii, cu scena, o cortina cu falduri largi, de plus rosu. M-a fascinat de mic lumea aceasta a teatrului. M-au inmarmurit, apoi, primele imagini ale cinematografiei. Eram impresionat de ideea miscarii, prin obiectivul acela mic de lumina tasneau chipuri umane, o lume intreaga prindea viata sub ochii nostri, ai copiilor. Tin minte ca atunci se infiintase la Falticeni unul dintre primele cinematografe din tara. Se chema Bayer, era intr-o cladire, undeva langa Biserica "Sfantu Ilie", dar a ars, asa cum a ars si teatrul. Au fost in Falticeni zeci, sute de incendii. Existau strazi de negustori nevoiasi, cu niste casute mici, de lemn, inghesuite unele intr-altele si, daca se isca un foc undeva, el mergea tot mai departe, pana la capatul ulitei. Stiti, eu cred - mai in gluma, mai in serios - ca orasul Falticeni nu putea sa progreseze daca nu erau focurile. De parca ar fi trebuit sa arda, pentru ca dupa aceea, din propriul scrum, sa renasca si mai frumos, din ce in ce mai frumos."
Marii profesori:
Paciurea si Oscar Han
"As putea spune ca inca de copil am simtit un instinct straniu. Nu pot sa fixez niste ani, s-a intamplat asa, treptat, pe nesimtite, era un instinct care ma indemna sa privesc toate lucrurile din jur cu luare-aminte, sa le pipai contururile, formele ascunse si toata ziua mazgaleam, cautam sa reproduc tot ceea ce vedeam imprejurul meu. Ma duceam in anumite case ale unor oameni instariti din Falticeni - in special doctori, avocati - care erau colectionari si iubitori de arta, si astfel am luat contact cu primele lucrari pe care le priveam zile-n sir, incercand sa le-nteleg, sa le asimilez. Astfel ca, pentru mine, lucrurile au fost clare de la inceput. Eu nu mi-am cautat niciodata calea: inca in liceu fiind, prin ultimii ani, stiam drumul pe care trebuie sa alerg in viata.
Brusc, fara sa mai stau pe ganduri daca-i bine sau nu-i bine, dupa bacalaureat m-am repezit la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti. Aveam un singur motiv: stiam, citisem in revistele vremii ca, pe langa alti profesori de elita (pictorii Petrascu si Artachino, marii profesori de anatomie, sculptorul Karl Storck etc.), acolo traieste marele sculptor roman Dimitrie Paciurea. Vrasazica, am avut norocul sa fiu indrumat de acest mare maestru al sculpturii romanesti. Fara el, n-as fi reusit nimic. Pentru ca, o data cu el, a inceput partea cea mai fecunda a vietii mele de artist, de educare, de formare a spiritului meu creator. Si totusi, n-am reusit niciodata sa ma apropii de el, sa ne imprietenim, desi as fi vrut. Paciurea era un om putin cam distant, eu eram un tanar timid, deci nu pot sa spun c-am avut o relatie personala cu maestrul meu. Am avut insa o relatie spirituala, ne intelegeam fara sa fie nevoie de cuvinte, de vorbarie goala. Dar nu pot neglija nici existenta unui alt mare sculptor al nostru, de origine germana, pe nume Oscar Han. Ei bine, acest Oscar Han avea o calitate care ii cam lipsea lui Paciurea. Nu in privinta posibilitatilor creatoare, dar avea o calitate umana, didactica, mai pregnanta. Paciurea era geniul, Han era profesorul. Si, apropo de timiditate, o intamplare bucuresteana nu-mi iese din minte. In primii ani, ca student la Belle-Arte, ma duceam sa ma intalnesc cu fratele mamei mele, scriitorul Alexandru Cazaban. Pe el il gaseam de obicei la Capsa, ca acolo era punctul de atractie al tuturor artistilor, scriitorilor, acolo se strangea toata boema bucuresteana. Unchiul meu era un om de cafenea, cam aventurier. Eu, un tanar provincial speriat, venit de la Falticeni. Intram acolo, la mese erau numai scriitori, artisti plastici de care auzisem doar din carti, iar unchiului meu ii placea sa strige, ca sa auda toata cafeneaua: <<Uitati-va, vi-l prezint pe nepotul meu, Ion Irimescu! Priviti-l bine, el va deveni cel mai mare sculptor al Romaniei!>>. Aia toti se intorceau de la mese si ma priveau, zambind ironic. Ma inroseam pana-n urechi, imi venea sa intru-n pamant de rusine. Ieseam afara si-mi spuneam in gand, cu ciuda: <<Lasa, ca v-arat eu voua!>>."
Parisul. Drumul spre glorie
"Si, in 1929, am plecat la Paris. Pentru bursele de la Grande Chaumi?re, am participat in tara la un concurs, la care se inscriau sute de studenti. Erau admisi, in fiecare an, numai trei. Tin minte ca tema mea a fost <<Atlas, sustinand pamantul>>. Si am reusit. Eu, la sculptura, Ciucurencu, la pictura si unul, Marinache, la grafica.
Scoala romaneasca de la Paris era o importanta academie de arta, al carei conducator spiritual era Iorga. Intalnirea cu Iorga a fost impresionanta. El a contribuit, de altfel, la cumpararea de catre statul roman a localului de la Fontenay-aux-Roses. Il tin minte ca azi: Iorga avea un chip ca de cremene, era foarte conservator si de o moralitate nemaiintalnita. El hotarase ca masa de seara sa se serveasca neaparat in campus, la Fontenay-aux-Roses - o suburbie a Parisului - pentru ca studentii sa nu se piarda prin lupanarele Parisului. Instaurase un regim destul de sever, tin minte ca primisem o camera perete in perete cu Ciucurencu, si noaptea nu puteam comunica decat transmitandu-ne mesaje prin batai in zid.
Patrunderea mea in universul vietii artistice nu s-a facut printr-o expozitie personala. Inainte, erau cele doua Saloane oficiale - de Toamna si de Primavara - unde prezentau artisti din toata Franta. Un juriu facea selectia lucrarilor ce vor fi expuse intr-o grandioasa cladire din centrul Parisului. Aici au fost primele mele prezentari serioase, si chiar am avut placuta surpriza sa primesc premii in fiecare an. Totul a culminat cu anul 1932, cand mi s-a dat Mentiunea de Onoare a Societatii artistilor francezi, ceea ce nu era putin lucru. Eram de acum artist consacrat. Si, cu timpul, am ajuns sa expun in cele mai importante muzee ale Europei."
Portrete
Ion Irimescu a fost supranumit "sculptorul de suflete". In portretele sale, nici cea mai mica asperitate nu e intamplatoare. Fiecare detaliu inseamna o coborare in adancurile abisale ale uneia si aceleiasi taine stravechi: omul. "Eu am facut doua feluri de portrete: mai intai portretele comune ale unor oameni obisnuiti, ca expresie a unor stari sufletesti, a unor nivele de spiritualitate umana, apoi - portretele marilor personalitati: Brincusi, Titulescu, Paciurea, Enescu, Iorga, Eminescu, Grigorescu, Luchian si cati altii. In cazul acestora din urma, n-am cautat neaparat asemanarea fizica, ci cautam sa ma integrez in infatisarea lor spirituala. Mereu chipul omului a avut pentru mine o latura tainica, ce trebuie descifrata. Or, eu asta voiam sa fac: sa le <<simt>> spiritul."
Maternitatea, femeia, prietenii...
Despre sotia sa, "buna" Eugenia Augusta Melidon, sculptorul Ion Irimescu vorbeste intotdeauna pe ocolite, cu o admiratie plina de reverente. Nu spune ca a iubit-o, te lasa pe tine sa-ntelegi - parca numai simpla rostire a cuvantului "iubire" i-ar pangari amintirea, desi se simte c-a iubit-o, se simte atat de puternic, de nespus si de trist! Ea a plecat in ceruri prea devreme, lasandu-l singur, fara prieteni, doar cu "copiii lui" - sculpturile. Pe pereti, de jur- imprejur, in incaperea muzeului, vad figurile acelea prelungi de femei. Reci, sublime, "spiritualizate". De parca insusi Dumnezeu, uitandu-le asemanarea omeneasca, ar fi vrut sa le alungeasca, sa "absoarba" chipurile spre Dansul. "Eu am facut multe <<maternitati>>, dar nu am dat niciodata viata unui copil. Am fost casatorit, n-am avut copii, parca asa a vrut Dumnezeu, ca viata mea sa ramana a mea si sa n-o transmit nimanui in urma. Insa am simtit totdeauna, cu mare putere si uimire, frumusetea inceputului de viata, peste tot in jur. Maternitatea, din punct de vedere spiritual, plastic, ofera cele mai multe si mai frumoase posibilitati unui artist. Nimic nu m-a uimit pe lume atat de mult ca viata insasi! M-am bucurat de viata, ramanand totodata un om de atelier. Mi-a placut sa ma retrag in intimitatea atelierului, doar acolo imi gaseam linistea spirituala si imi puteam formula temele de creatie. Si acum tin minte incaperea atelierului meu din Bucuresti, dar amanuntit, stiu locul unde era pus fiecare lucrusor. N-am fost un om de cafenea, nu mi-au placut petrecerile, noptile pierdute, cat despre bautura - nici gand. Si totusi, in atelierul meu intra multa lume: bunul meu prieten Corneliu Baba, pictorii Hirtopeanu si Dan Hatmanu de la Iasi si multi alti artisti. Apoi, aveam in preajma foarte multe femei. Modelul preferat de studiu a fost pentru mine femeia. Si ma gandesc cat de mult m-a ajutat, cat de intelegatoare a fost sotia mea cu mine. Am avut de-a face, in singuratatea atelierului, cu multe femei goale, unele dintre ele foarte indraznete, insa ea n-a simtit niciodata gelozie, intotdeauna m-a inteles. Venea primavara, ea era tanara si ii spuneam: <<Draga, hai sa-ti cumpar niste toalete noi>>, iar ea imi raspundea mereu: <<Lasa, mai bine toarna-ti lucrarea in bronz, lasa, dragul meu, ca le-oi purta tot pe cele vechi, nu te gandi la mine...>>.
Ea a fost singura care m-a pretuit cu adevarat, mi-a lasat toata libertatea pe care trebuie s-o aiba un artist. Prietenii mei? Ciudat cuvantul acesta... Am avut foarte multe deziluzii in alegerea prietenilor, si in viata mea - cei mai multi m-au dezamagit. Atatia si atatia prieteni s-au topit in trecut, au disparut in intuneric. I-am uitat. Putini mi-au ramas prieteni din ziua cand i-am cunoscut pana in ziua de azi. Unul dintre acestia e domnul Dascalescu, directorul muzeului meu."
Fata in fata cu veacul
Domnul Dascalescu imi marturiseste ca intr-o seara de toamna l-a vazut pe maestru intrand in muzeu, mai abatut decat de obicei. Si-a privit lucrarile si le-a sarutat. Nu era tristete, nu era singuratate, era doar gestul unui om impacat cu sine insusi. "Aici, la Falticeni, nu am nici un atelier, ma multumesc sa mai fac, din cand in cand, cateva schite. In ajunul sutei de ani nu mai pot face nimic. Orice dorinta este infranta de un obstacol peste care nu mai pot trece: acela de a nu mai putea crea."
Sa fii sculptor inseamna in primul rand sa fii tanar. Iti trebuie forta, forta spirituala si, de ce nu, chiar forta fizica, corporala, trebuie sa ai brate tari. Ma uit cateodata la lucrarile mele de odinioara si-mi spun ca nu le-as mai putea realiza niciodata. Pentru mine, cele mai multe lucrari pe care mi le-am dorit in viata s-au si realizat. Si chiar dac-as trai mai multe vieti de-acum incolo, nu cred c-as putea crea nimic mai mult decat am creat toata viata aceasta. Nimic mai mult."
Bogdan Lupescu
Fotografii de George Dumitriu</b><b>Un artist cat secolul Xx
Nascut la 27 februarie 1903, Ion Irimescu urmeaza, intre anii 1909-1924, cursurile invatamantului primar si secundar la Falticeni (chiar prima promotie a prestigiosului Liceu "Nicu Gane"), apoi se inscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, avandu-l ca profesor pe Dimitrie Paciurea. 1928 e anul de debut la Salonul de Pictura si Sculptura - Bucuresti. Intre anii 1930-1932, urmeaza cursurile "Grande Chaumi?re" din Paris, iar din 1933, cand revine in tara, participa la toate expozitiile nationale si la multe expozitii internationale, obtinand prestigioase premii.
Inca din 1946, e numit profesor la Scoala de Belle-Arte din Iasi, iar din 1951 - profesor la Catedra de Sculptura a Institutului de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj. De-a lungul timpului, lui Ion Irimescu i-au fost acordate numeroase titluri si distinctii: Doctor honoris causa al Academiilor de Arte din Iasi si Cluj, Artist emerit al poporului, Maestru emerit al artei, Membru de onoare al Academiei Romane. Intre anii 1978-1989, a fost presedinte al Uniunii Artistilor Plastici.
Inaugurat la 10 februarie 1975, Muzeul de Arta "Ion Irimescu" din Falticeni contine 313 lucrari de sculptura, peste 1000 de lucrari de grafica, la care se adauga si biblioteca personala (peste 1500 de volume) si o colectie de pictura si grafica in dezvoltare. Muzeul este o institutie unica in Romania, prin faptul ca e cea mai bogata colectie de autor din tara.