Dupa noi potopul</b><b> Francezii, care au o vorba pentru fiecare ceas al zilei, spun ca a pleca inseamna a muri putin. Ce prostie! Pentru plecari, romanul a gasit o rezolvare mai ingenioasa. De ce sa mori tu, cand poti sa-i faci viata un cosmar celui care vine dupa tine? Asa s-a ajuns ca, atunci cand se schimba garniturile de politicieni la Palatul Victoria, la Parlament, cei care pleaca sa traiasca momente de un intens dramatism. Pur si simplu, nu se pot desparti de loc si, mai ales, de obiectele cu care au fost dotati intru exercitarea functiei. Din aceasta cauza, lumea pare mereu mult mai saraca dupa plecarea lor. Inventarul birourilor, pana mai ieri pline de tehnologie de ultima ora, dupa plecarea inaltilor demnitari, ajunge mai subtire ca o lista de cumparaturi. In locul computerului, ex-parlamentarul lasa o masina de scris de pe vremea lui Pazvante. Televizorul ultramodern e inlocuit cu un radio cu lampi, iar telefaxul - cu un telefon cu manivela. Birourile se reintorc astfel, dupa fiecare tur electoral, la simplitatea lor naturala, semanand, in cele din urma, cu un birou de primarie comunala.
Aceasta nu este doar o meteahna a clasei politice. La romani, despartirile au fost dintotdeauna numai mobila si durere. Ziarele sunt pline de soti sau sotii care, inainte de plecarea in necunoscut, golesc casele de mobila, de salariati care, dupa disponibilizare, pleaca luand sub brat un mic suvenir - o suta de metri patrati de tabla zincata, o masina mai veche, un grajd, o pompa de irigatie, orice. Unii au plecat ducand cu ei dosare grele, identitati false si chiar fonduri de intrajutorare in valoare de multe miliarde. S-ar zice ca lumea pe care o parasesti atat de dureros nu mai are nici un drept la existenta. De aceea, inainte de plecare, trebuie sa o distrugi sau sa-i compromiti mecanismele, pentru a nu mai putea functiona cumsecade dupa savarsirea ta din viata profesionala.
Nici chiar inaltele fete bisericesti, dedicate spiritului si atat de departe de vanitatile omenesti, nu suporta usor stramutarea dintr-un loc in altul. In ciuda rugaciunii si a legaturii privilegiate cu portile raiului, sfintiile lor simt mereu nevoia sa poarte cu sine piesele cele mai valoroase din peisajul in care s-au maturizat intru spirit. Dupa ce i s-a dat misiunea de a prelua o episcopie mai incaputa, o inalta fata bisericeasca a luat cu sine un Mercedes si cateva miliarde de lei. Acestei incarcaturi sentimentale i-a mai adaugat vreo cateva vagoane cu lumanari si o biblioteca impresionanta. Nu e vorba despre carti, ci despre rafturi, 12 la numar. Stiind, la randu-i, ca e mai usor sa vii decat sa pleci, succesorul preasfintitului plecat a tacut malc. Credinciosii, insa, mai putin intelegatori, au cerut inapoi Mercedesul, banii, lumanarile si mobila. In ciuda rangului mai mare al antecesorului, episcopul ramas fara mobila si Mercedes s-a adresat superiorilor. Acestia insa, intelegatori cum ii stim cu slabiciunile omenesti, l-au mustrat tot pe cel care a depus plangerea, spunandu-i sa fie generos, pentru ca banii, mobila si masina nu reprezinta altceva decat o "intrajutorare frateasca" intre eparhii. Numai ca generozitatea si intr-ajutorarea i-au scos pe credinciosi in strada, hotarati sa recupereze, daca nu lumanarile, macar banii si Mercedesul din care inaltul prelat, acuma plecat, ii binecuvanta. Binecuvantarea din Mercedes nu-i tot una cu cea din Aro!
Intr-o societate in tranzitie, oamenii se misca mult si se despart greu. Drept pentru care, se pleaca cu usile in spinare si cu tot ce se mai afla dincolo de usi. Obicei ancestral, de pe vremea cand, inainte de a se retrage in munti, romanul otravea fantanile si parjolea holdele? Firea romanului care se ataseaza atat de usor? Dumnezeu stie! Desigur, ar trebui sa stie si Justitia. Numai ca ea nu vede. E legata la ochi!N. C. Munteanu