Lumea romaneasca

Redactia
Va amintiti de nemuritoarea Giulietta Massina? Intruchiparea ei romaneasca are 27 de aniDorina Chiriac"Ca sa ofere tot ce are mai bun in el, actorul are nevoie de afectiune". Cu toate ca nu are mai mult de un metru si cincizeci si patru de centimetri si patruzeci si patru de kilograme, "mignona" de l...

Va amintiti de nemuritoarea Giulietta Massina? Intruchiparea ei romaneasca are 27 de aniDorina Chiriac</b><b>"Ca sa ofere tot ce are mai bun in el, actorul are nevoie de afectiune"

Cu toate ca nu are mai mult de un metru si cincizeci si patru de centimetri si patruzeci si patru de kilograme, "mignona" de la Teatrul de Comedie a crescut ca Fat-Frumos din poveste, intr-un an cat altii in zece. Explicatia? Dorina a incaput de la inceput pe mainile unor regizori-modelatori. Buni pedagogi, dar severi, ca Sanda Manu, de pilda, "creatoarea" unor generatii intregi de actori. Intuind primejdia unui talent ce se putea pierde din comoditate, profesoara si-a avertizat studenta: "Ai intrat la Institut cantand, dansand si zambind cu mult farmec. Asa ai electrizat comisia. La mine insa, timp de patru ani, n-ai sa canti, n-ai sa dansezi, n-ai sa razi - farmecul nu ti-l pierzi, fii sigura, dar la absolvire vei deveni o ingenua cu greutate". Si profesoara s-a tinut de cuvant. Regimul ei de austeritate a dat roade. I-a oferit doar roluri ce o obligau sa caute calea mai grea, sa compuna, impotriva farmecului periculos, personaje puternice, de drama. Si a avut dreptate. Cu spectacolul "Iluzia comica", in regia lui Ducu Darie, si cu filmul lui Pintilie, "Terminus Paradis", "maruntica" a urcat pe podiumul marilor invingatori. Spectacolele in care a jucat au devenit campioane. "Iluzia comica" a fost premiata de Uniter ca spectacolul anului (Dorina interpreta o golanca frantuzoaica, spirituala si zburdalnica), iar filmul lui Pintilie a primit premiul special al juriului la Festivalul de la Venetia in 98. In aceasta cutremuratoare poveste de dragoste ce sfida o lume nebuna-nebuna, Dorina cea firava era o copilita ce parea de 15 ani, dar avea pe atunci 25. Anul trecut, celebrul Costa Gavras i-a oferit rolul unei fete de 14 ani, obligand-o la o compozitie "a rebours".

Terminus Paradis? Mai degraba un inceput

- Imi imaginez ce emotii ai avut cand te-a invitat Lucian Pintilie sa dai proba pentru rolul principal din filmul lui. Erai, la vremea aceea, o debutanta, ce se afla pentru prima oara in fata unui aparat de filmat.
- Emotii? Imense! Sperante? Foarte putine. Pentru ca ma feresc cat pot sa-mi fac vise prea indraznete, ca apoi sa nu cad de sus. Asa m-am educat de cand ma stiu, adica de vreo 28 de ani, sa nu-mi doresc lucruri imposibile. Mai ales ca, in Institut, colegii de la Regie ma asigurau ca n-am deloc calitati pentru cinema. Exista totusi o consolare: chiar daca nu aveam sa iau rolul, l-as fi cunoscut pe Lucian Pintilie, si asta mi se parea chiar mai extraordinar decat orice. Ii cunosteam toate filmele magicianului - asa ii spuneam eu in gand -, iar scenariul la "Terminus Paradis" ma zguduise. Cand m-a intrebat daca mi-a placut povestea, eu m-am mirat: "Sa-mi placa? M-a durut stomacul". O primisem ca un pumn teribil in plex. Acum, cand am aflat pe pielea mea ce inseamna sa lucrezi luni intregi cu neintrecutul nostru regizor, sa discuti cu el si sa inveti intr-un singur film al lui cat cu altii in douazeci, ma sperii cand ma gandesc ca as fi putut pierde o asemenea sansa. E, intr-adevar, un mare noroc sa colaborezi cu un creator care intelege ca actorul e o materie extrem de fragila. Si ca el, regizorul, tine in palma un suflet sensibil si de aceea il inconjoara cu multa atentie si cu tandra exigenta. Am mai avut o ocazie asemanatoare, cand am colaborat cu Ducu Darie la "Iluzia comica". Era si el la fel de grijuliu si de atent cu interpretul. De altminteri, mai toti regizorii cu care am lucrat in acesti sase ani isi ocrotesc interpretii. Ei sunt severi, dar cu blandete. Pare o contradictie in termeni, dar, practic, ea functioneaza. Ca sa dea tot ce are mai bun in el, actorul are nevoie de afectiune. Lucrand acum la al doilea film cu Pintilie, "Dupa-amiaza unui tortionar" (tortionarul principal e Gheorghe Dinica, eu sunt doar ajutatoarea lui malefica - va inchipuiti ce spectaculoasa schimbare la fata...), am ajuns sa intuiesc ce mi se cere. Nici n-apuca regizorul sa termine fraza, ca parca eu stiu ce am de facut.

La Venetia, intr-o seara...

- Sa revenim la "Terminus paradis" - un film prea putin cunoscut, din pacate, in Romania. Cum a fost cand ai insotit delegatia filmului la Festivalul de la Venetia? Ieseai pentru prima oara in lume?
- Mai participasem in studentie la doua intalniri de teatru. Dar la o competitie de anvergura Festivalului Cinematografic de la Venetia eram "in premiera absoluta".
- Si nu te-a speriat iesirea in arena?
- Oarecum! A fost intaia oara in viata cand simteam nevoia unor ochelari negri, de soare, in spatele carora sa ma ascund. Ziaristii vazusera filmul nostru inainte de a intra in competitie si, probabil, se aflase ca are mari sanse. Drept care, paparazzii ne-au luat in primire chiar de la aeroport. Mecanismul mediatizarii functioneaza perfect acolo. Cu maxima profesionalitate. Ce a urmat a fost un vis. Dar si un cosmar - ca oboseala, incordare, stres adunat in trei zile, cat aici in trei ani.
- Dar a meritat. Filmul vostru a primit Premiul special al juriului, echivalentul "Leului de Aur", tu ai fost nominalizata la premiul pentru interpretare, iar ziarele te-au numit, nici mai mult nici mai putin "reincarnarea Giulettei Massina". Te asteptai la asa ceva?
- A fost mai mult decat in visul meu. Trei publicatii italiene si Figaro-ul francez au publicat aceeasi extraordinara comparatie. Tine de miracol. Dar, mai ales, de mana magicianului care stie sa scoata din actor ceea ce nici el nu banuieste ca poate da.
- Dar Norocul, ce rol joaca el in cariera unei actrite de cinema?
- Ma repet, dar pentru mine noroc inseamna si sa stii sa-ti fructifici sansa oferita. Daca Dumnezeu iti daruieste cateva insusiri si oportunitati deodata, tu singur trebuie sa-ti alegi calea pentru realizarea lor. Calea cea mai corecta.
- Ce intelegi prin "corect"?
- Calea conforma cu nazuintele tale, conectata la ceea ce eu numesc "divinul" din fiecare. Exista multe lucruri care pentru societatea materiala de azi reprezinta ceva important, dar care pentru tine pot sa nu insemne absolut nimic. Dar ca sa stii ce cale sa alegi, calea care corespunde cel mai bine motivatiei tale interioare, trebuie sa ajungi sa te cunosti foarte bine. In primul rand pe tine si apoi pe cei din jur, prin intermediul carora te definesti. E o cerinta importanta pentru oricine, dar ea e vitala pentru un tanar actor ce cauta, ce se cauta, se verifica si se descopera si in raport cu ceea ce altii, mai priceputi, vad in el.

"Generatia mea e foarte dispersata"

- Discuti cu o maturitate surprinzatoare pentru generatia ta.
- Nu cred ca se poate vorbi "la modul general" despre generatia mea. Nu poate exista o apreciere globala despre tineretul de azi, de vreme ce nu exista un curent puternic, prin care sa se identifice aceasta generatie. E foarte multa dispersie in intentiile, in trasaturile si in comportamentul tinerilor de varsta mea si cred ca despre ei nu se poate vorbi decat la nivel individual. Nici in teatru tinerii nu fac corp comun - cum, de fapt, nici actorii maturi nu mai fac astazi un corp comun. Ce se intampla, de bine ori de rau, se intampla doar la nivel individual si nu de generatie. Sunt foarte rare scanteile si ele nu ajung sa aprinda un foc mare, rezistent.
- In ciuda aparentelor, cred ca te-ai maturizat mai repede decat altii. Te-au ajutat si parintii?
- Da. Enorm. Ei s-au purtat cu mine de cand ma stiu ca si cu un om matur. Le sunt recunoscatoare ca m-au crescut asa cum trebuie. Fara efuziuni sentimentale, fara excese de duiosie. Prea ma rasfatau cei din jur: invatatori, colegi, prieteni. Si mie tare imi placea sa fiu buricul pamantului, cautam prin toate mijloacele sa atrag atentia, deopotriva celor mari si celor de varsta mea. Parintii mei sunt firi mai rezervate, e drept, dar cu mine probabil ca a trebuit sa faca un efort. Noi suntem trei surori, eu sunt cea mijlocie. Pe nici una dintre noi nu o mangaiau, decat atunci cand dormeam, chiar daca, poate, le venea greu sa-si reprime duiosia fireasca. Acum inteleg ca ei ne iubeau pentru noi - pentru binele dezvoltarii noastre - si nu in mod egoist, pentru placerea lor de a ne rasfata. Cand greseam, tata nu ridica tonul, dar se uita la mine intr-un fel anume - amestec de mahnire si de dezamagire -, incat as fi preferat o palmuta in locul acelei priviri triste. Nu ne-au tinut discursuri de etica, lectii de buna purtare, dar am fost incurajate de mici sa gandim singure si sa actionam in functie de reperele solide pe care le deprindeam din comportamentul parintilor si mai putin din vorbe. Tocmai pentru ca nu ne-au impus niciodata nimic, noi ne straduim sa nu facem ceva reprobabil, care i-ar supara. Si pentru toate astea, le multumesc inca o data.
- Parintii tai sunt cumva profesori? Asta rezulta din felul in care-i descrii.
- Mama a fost profesoara de matematica, dar inainte de a ne naste noi. Tata e inginer. De la amandoi am deprins rigoarea si precizia lucrului bine facut. In liceu, imi placea engleza si voiam sa devin profesoara. Dar, cu trei zile inainte de probele eliminatorii, m-am hotarat sa dau examen la teatru. Nu ma pregatisem anume. Ca de obicei, parintii m-au lasat sa decid singura si vedeti ca am reusit. La examen, a contat cred si faptul ca nu am fost crispata, disperata. Mi-am zis: fie ce-o fi! Daca nu iau proba la Teatru, dau la Filologie. Si pentru ca am cantat si am dansat foarte degajata, pe o melodie care imi placea mie foarte mult, a lui Dean Martin, am castigat.

Cursa cu obstacole

- Abia apoi a inceput pentru tine cursa cu obstacole. Cum ai reactionat la metoda dura a Sandei Manu?
- Era o provocare care m-a cam descumpanit la inceput. Eu eram deprinsa cu aplauzele celor de la liceul meu, "Caragiale", unde ma dadeam deseori in spectacol. Abia mai tarziu i-am inteles metoda si i-am multumit. Pentru ca nu m-a lasat sa cad in autoincantare, suficienta, superficialitate si a dat tare in mine. A luptat cu comoditatea mea, a luptat pentru mine. A fost un adevarat Pygmalion.
- Sa inteleg ca nu ai prea avut parte de multa distractie nici in copilarie, nici mai tarziu, la facultate? Pari totusi un spirit ludic, vesel, zglobiu.
- Asa am si ramas. M-am jucat cu papusile pana la 15 ani. Impreuna cu surorile mele, inventam jocurile cele mai atragatoare. Dar fiind copii de oras, ne regizam "spectacole" mai mult de interior. Sufeream ca n-aveam si noi "tara" ca alti copii care plecau vara la bunici, in vacanta. Dar compensam prin ingeniozitate. Mama ne improvizase pe balcon un cort, unde mergeam la picnic si mancam "la iarba verde" branza cu rosii si ceapa. In unele veri, plecam cu tata la munte si colindam Bucegii. Pe Jepii Mici mi-am format eu picioare de dansatoare - ador genul muzical, dar n-am prea avut parte de el. Si tot atunci, am reusit sa mai scap de afurisitele de kilograme care ma transformasera intr-o "biluta", cum ma strigau copiii. Iarna, in biroul tatei, faceam ferma din Dallas, unde eu eram Pamela, iar sora mea cea mare era Bobby. Pentru nesuferitul de J.R. foloseam o papusa pe care o bateam mar, pana am scos-o din scena.
- Actorilor li se reprima adeseori fantezia...
- Constrangerile, rigorile fac parte din profesie. Dar am avut, in anii de studentie, si timp liber pentru sufletul meu.
- Fiindca vorbim despre suflet, sa spunem si faptul ca, o bucata buna de vreme, el i-a apartinut colegului tau, celebrul cantaret si actor Tudor Chirila.
- Cineva - intamplarea?, destinul? - ne-a adus impreuna si am ramas alaturi, pana nu demult. Relatia noastra a durat sapte ani. Eu sunt convinsa ca sunt aleasa sa traiesc evenimente unice si durabile. Dar cand ele se destrama, nu ma incapatanez sa le retin. Sunt linistita si relaxata, pentru ca stiu ca, daca e sa se mai intample ceva, se va intampla oricum. Nu ma grabesc, stiu ca ma asteapta lucruri frumoase si ele tin si de mine, de felul in care contribui si eu sa le fac cat mai frumoase si mai durabile.
- Nu te intreb de ce v-ati despartit, nici cum a fost relatia voastra...
- Nici n-as sti sa va raspund, pentru ca n-am termen de comparatie. Dar caut sa dezvolt in continuare lucrurile bune ce-mi sunt date. Si, de ma veti intreba, cand voi avea 60 de ani (daca-i apuc), cum a fost viata mea, poate-poate as sti atunci sa va raspund.Alice Manoiu
Fotografii de Iulian Ignat