Lumea romaneasca

Redactia
Regina muzicii tiganestiCornelia Catanga"Se urca lumea prin pomi si pe acoperisuri ca sa. ma asculte cand cantam pe la nunti". Cornelia Catanga este noua Romica Puceanu a muzicii lautaresti. Aceeasi voce dramatica si profunda, aceeasi stiinta a infloriturii vocale, care te seaca la inima. In plus, o p...

Regina muzicii tiganestiCornelia Catanga"Se urca lumea prin pomi si pe acoperisuri ca sa
ma asculte cand cantam pe la nunti"

Cornelia Catanga este noua Romica Puceanu a muzicii lautaresti. Aceeasi voce dramatica si profunda, aceeasi stiinta a infloriturii vocale, care te seaca la inima. In plus, o prezenta scenica de exceptie, prin frumusetea ei de printesa indiana, cu parul inele, ochi negri si tenul de portelan. Mandra de originea ei tiganeasca, de limba ei, Catanga reabiliteaza imaginea artistilor rromi si valoarea inestimabila a cantecului lautaresc. Aparitie aristocratica, fie cand canta, fie cand iti vorbeste, clipind agale din genele lungi, Catanga pare coborata dintr-o pictura a lui Carol Popp de Szathmary, marele pictor care i-a imortalizat pe stramosii sai din stirpea lautarilor-boieri de vita veche, ce de la Barbu Lautaru se trag. Intrigi de amor, ca-n filmul "Satra" al lui Emil Loteanu, patima lunatica si devastatoare, dor de frati, de parinti si de copii, rani adanci din dragoste si din tradare - toate se intretes in povestile copilariei ei, si te intrebi daca frumoasa aceasta, cu chipul de portelan, chiar are 43 de ani si daca a fost vreodata nefericita. Si totusi, asa a fost: plange cand vorbeste despre mama sa, cand isi aminteste de copilaria plina de nevoi si de tristeti - amintiri impaclite din care stralucesc doar acordeonul ei argintiu si cantecele tesute din doruri si nostalgii distilate pana la esente. Dar sa urmarim povestea Corneliei Catanga, spusa de ea insasi, intr-o cocheta carciumioara de la marginea Bucurestilor, "Casa Romaneasca", in miros ademenitor de mititei si in fata unui tap gulerat cu bere. Caldura mare!
Cu acordeonul, pe butuci "Sunt nascuta de ziua celor 40 de Mucenici, in 9 martie, la sapte luni, de opt sute de grame, si nu stiu nici eu cum am supravietuit; cred ca am avut o stea norocoasa. Sunt dintr-un satuc buzoian, cu numele de Zeletin, un sat numai de lautari rromi, si mostenesc glasul si cantecul din bunici si strabunici. Imaginati-va, numai, in ce familie am venit eu pe lume: bunica mea a cantat la vioara pana la 80 de ani, mama mea - Dumnezeu s-o odihneasca! - canta la acordeon si batea si tobele ca nimeni altcineva, sora mamei mele, la fel, canta la acordeon, fratele mamei canta la acordeon si la vioara, bunicul si strabunicul meu cantau la tambal. Asa ca totul in jurul meu, inainte de cuvinte, era numai muzica. Am inceput sa cant de pe la sase ani, cu acordeonul, desi pe mine ma fascina tambalul si am ramas si acum cu aceasta nostalgie (copilul meu, Alexandru, de opt ani, se pare ca imi implineste acest vis: are stofa de virtuoz al tambalului). Dar atunci, mama neavand posibilitatea sa-mi cumpere un tambal, mi-a dat un acordeon, care era al fratelui ei cel mic plecat militar. Tin minte ca in fata casei erau niste butuci de lemn, pe care imi sprijineam acordeonul, iar eu ma asezam in genunchi ca sa pot sa cant, pentru ca eram prea mica, iar instrumentul era prea greu ca sa-l pot tine in brate. Prima mea melodie pe care am cantat-o la acordeon era un tango - <<Amintiri, amintiri...>>. Nu m-a invatat nimeni, mama doar mi-a pus acordeonul in brate si a trebuit sa invat singura, apasand pe rand toate clapele ca sa iasa melodia pe care o aveam eu in minte, auzita la cei mari. La noi in sat, cantecele mergeau de la unul la altul, din poarta in poarta, toata lumea canta si fara sa aiba o ocazie anume: nunta, botez, petrecere. In fiecare seara se incropea un concert, la poarta unuia dintre noi. Imi amintesc ca, atunci cand incepeam eu sa cant, desi eram doar o copila, se aduna tot satul: <<Iar a inceput fata Catincai sa cante>>, spuneau si veneau cu totii sa ma asculte. Catinca - Catanga mi-au pus mai apoi porecla si acesta a ramas numele meu de scena (mama se numea Catinca). Pentru ca nu era atunci lumina electrica in sat, aprindeam cate un foc in fata casei si cantam si dansam in jurul lui, dadeam cu totii un adevarat spectacol. Ne prindea doua-trei dimineata petrecand, desi nu aveam motive de petrecere - eram saraci cu totii iar trentele curgeau pe noi. Dar sufletul ne era liber si usor ca pasarile cerului, puteam sa visam macar si sa ne cantam dorurile. Si parca la lumina focului, sub stele, cantecele noastre erau mai frumoase ca niciodata. Traiam atat de intens, incat vremurile acelea mi se par ca un vis pierdut acum, cand avem de toate, avem bani, dar nu mai avem libertatea si nepasarea de la varsta aceea. Grijile ne-au napadit si pe noi.
E nunta-n cartier Prima mea aparitie in public, cu acordeonul, a fost la o nunta; aveam noua ani si mi-aduc aminte ca acum: aveam codite si eram imbracata in uniforma scolara, pentru ca acestea erau straiele cele mai de gala pe care le aveam. Am facut furori. Atunci, tineau nuntile trei zile, de sambata pana luni, se canta farastatie de amplificare, deci trebuia sa ai forta, nu gluma, ca sa rezisti unui asemenea program. Am inceput sa cant la alte nunti, la botezuri, la baluri. Sambata, de la scoala, asa imbracata in uniforma cum eram, imi luam acordeonul pe umar si plecam direct la nuntile unde eram angajata, impreuna cu alti membri ai tarafului, rude de-ale noastre ori consateni, ca v-am spus ca in satul nostru toti erau tigani-lautari. Mi-am castigat de copil proprii mei bani. Din primii bani, castigati la noua ani, am bagat lumina electrica in casa parinteasca, apoi mi-am luat un pick-up, ca asta era moartea mea, sa ascult placile cu Faramita si cu Siminica. Pe urma, am luat un televizor, si apoi un acordeon mai bun si cu restul imi ajutam familia. Mamica mea m-a crescut singura, tata ne-a parasit cand eu aveam noua luni; a plecat in armata si, dupa ce s-a eliberat, nu ne-a mai cautat, nici macar nu m-a recunoscut de fiica a lui, lucru care mi-a marcat toata copilaria si chiar si adolescenta. N-am mai spus nimanui pana acum de partea aceasta nefericita a copilariei mele, numai in dvs. am incredere sa va povestesc, ca am auzit ca sunteti oameni cu suflet, nu ca la alte reviste, unde rad de orice lucru pe care-l afla despre artisti. Cand aveam eu 17 ani, mi-am pus in cap sa-l cunosc pe taica-meu. I-am dat de urma si m-am dus chiar la Floresti, un sat aproape de Campina, unde lucra la fabrica de cauciucuri, si l-am asteptat cand iesea de la schimbul de noapte. Am jucat teatru, nu i-am spus de la inceput cine sunt si am incercat sa-l <<agat>>, pentru ca mi se spusese ca-i placeau mult femeile. <<Uite, nene, m-am ratacit, nu stiu unde e gara, n-ai putea sa ma duci dumneata?>>, il imbrobodeam eu si-i zambeam, desi lacrimile stateau gata sa-mi tasneasca din ochi si vedeam cum i se aprind ochii dupa trupul meu care abia atunci inflorise - aveam 17 ani si eram intrecopila si femeie. M-a luat dupa gat si a incercat sa ma sarute, iar eu, atunci, i-am tras o palma cu sete si i-am spus: <<Eu sunt fii-ta!>>. A scapat bicicleta din mana si a ramas incremenit si eu am plecat, plangand. Ne-am mai revazut numai in urma cu cativa ani, cand ne-am intalnit, intamplator, la o nunta. Dar rana din pieptul meu nu a trecut de tot, desi tata a murit in urma cu cateva luni si am reusit sa ne impacam cu putin inainte de moartea lui.
Dar sa ne intoarcem la cantat. La varsta de 12 ani si jumatate, am participat la un concurs de preselectie la Casa de Cultura a Sindicatelor din Buzau, unde era in juriu Doina Badea (Dumnezeu s-o ierte!), care m-a placut si m-a indragit de la prima vedere si imediat m-a luat cu ea intr-un turneu prin tara. Catanga, fetita in uniforma, cu cosite si cu acordeonul fermecat, a pornit atunci in lume. Eram asa entuziasmata, de nici nu puteam sa dorm noptile de emotie si de bucurie ca eu am ajuns sa cant pe aceeasi scena cu vedete ca Doina Badea sau Maria Ciobanu si alti mari artisti. Si mi-a facut Doina Badea un costum popular dintr-un sal al ei, negru cu rosu, il tin minte si acum. A tinut turneul trei luni de zile, dupa care m-am intors acasa. Si dupa aceea, am mers la o nunta in Ploiesti, unde canta Tony Iordache, marele tambalist, care se liberase atunci din puscarie."
In "garnitura de aur" "Eu eram foarte curioasa sa-l cunosc pe marele Tony Iordache, iarasi o figura foarte importanta a lumii lautaresti. El a vazut ce talent zace in mine si m-a luat intr-o orchestra a lui, in care am colaborat cuNicolae Florian, cu George Urziceanu, cu Tudor Pana si cu multi alti instrumentisti de valoare. Si, timp de opt ani de zile, am cantat numai cu ei, zi de zi, seara de seara; veneam de la o nunta, plecam la alta. Eram tineri, aveam forta, ca atunci incepeau nuntile la zece dimineata si se terminau cand se terminau, adica atunci cand cadea rapus si ultimul nuntas, rapus de bautura si de lautari. Am prins <<garnitura de aur>> a muzicii lautaresti, pe vremuri tagma aceasta era foarte unita, caracterele erau de mare valoare, comportamentul - de mari boieri. Era o alta atmosfera, extraordinara intre noi: cand mergeam cu totii la o nunta, era o placere grozava sa cantam impreuna, nu mai vorbesc de publicul care ne asculta si ne adora. Nici nu ne mai gandeam ca noi cantam pe bani, ne prindea de multe ori ora zece dimineata de a doua zi, ne batea soarele in cap de ne ustura creierul si noi tot cantam. Oamenii stateau pana la ora aceea si ne ascultau cu sfintenie. Fata de pustii astia de 16-17 ani, care canta trei cantece si se trezesc artisti peste noapte, noi am trudit, nu gluma. Tot asa cum Maria Tanase, Ioana Radu, Gica Petrescu si altii ca ei au cantat in fum de mititei si fara microfon zeci de ani, in carciumioare, pe bani putini, numai de dragul cantatului.
Un moment decisiv: Romica Puceanu Dintre toti, mai mult am indragit-o pe Romica Puceanu - Dumnezeu s-o odihneasca! Avea un stil electrizant, stia sa cucereasca pe toata lumea: indiferent ce canta, avea o priza la public extraordinara, si cand aparea Romica pe scena, se stingea orice zgomot. Am colaborat la foarte multe spectacole cu ea si pe mine m-a indragit mai mult, desi era o fire mai dificila, fata de celelalte cantarete nu era prea apropiata, eu eram singura ei favorita. Parc-o aud si acum cum imi spunea: <<Maica, tine minte de la mine, sa stii ca tu esti adevarata lautareasa, tu nu copiezi pe nimeni si asa cum sunt eu Romica Puceanu, asa o sa fii tu Catanga!>>. Cuvintele ei mi-au dat curaj si incredere in steaua mea si in rostul meu pe lume: cantecul lautaresc. Foarte multe, legate de arta spectacolului si a aparitiei pe scena, m-a invatat si maestrul Nicu Constantin, pe care l-am cunoscut cand aveam 15 ani si cantam la restaurantul de la Gradina Icoanei. Si el imi spunea: <<Tu o sa ajungi mare! Sa nu te lasi niciodata, ca tu o sa ajungi mare!>>. Nu m-am lasat de muzica lautareasca. Nu mi-am mai continuat scoala, din pricina unui accident pe care l-am avut la varsta de 18 ani. Mi-ar fi placut foarte mult sa dau la Drept, ca sa fac dreptate intre oameni. Si uite ca in loc de dreptate, le aduc bucurie in suflete.
Dupa moartea mamei mele, in "91, pe care am iubit-o enorm de mult (ea m-a iubit si mai mult; fiind singurul ei copil, si-a inchinat toata viata pentru mine), am avut o perioada de depresie puternica si nu am mai vrut sa cant. Mi-aduc aminte ca, intr-o marti de dimineata, mama mi-a spus ca nu-i e bine si pana vineri a si murit. Totul s-a petrecut foarte repede si eu nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea ca mama nu mai este. Avea doar 51 de ani cand a murit, iar eu am zis: gata, s-a terminat, nu mai cant, ma las de meserie. Marele meu noroc a fost sotul meu, care m-a convins sa reincep. M-a incredintat ca am o multime de calitati si profesionale, si morale, si fizice. S-a tinut de capul meu pana am cedat: el mi-a pus iarasi acordeonul in brate si mi-a zis ca trebuie sa o iau de la capat. Mi-a spus asa: <<Tu, daca te lasi de meserie, vei imbatrani foarte repede, pentru ca in venele tale curge cantecul lautaresc!>>. Avea dreptate, m-as fi ofilit ca o floare fara lumina. De atunci, apar si cu acordeonul pe scena sau la filmari: lucru inedit, pentru ca sunt una dintre putinele femei, daca nu chiar singura, care canta si la acordeon, si cu vocea. Stiti, eu cu sotul meu suntem un cuplu de invidiat. In afara de a ne completa foarte bine pe scena, noi ne intelegem foarte bine si in viata. El a fost cel care m-a introdus in lumea buna - am cantat numai la lume importanta, la personalitati - si asa am reinceput sa fiu cunoscuta, apreciata si propulsata la televiziune, la casele de discuri. Acum am o perioada foarte buna, ma bucur de mare succes. In urma cu douazeci de ani, eram si mai si: se urca lumea prin pomi, pe case, cand apaream la o nunta, ca sa ma asculte. Sau spargea geamurile la salile de spectacol, cand apaream pe scena. Dar atunci nu eram mediatizata, nu eram data la televizor sau la radio, decat daca as fi cantat de tara si de conducator."
Cand fericirea asteapta acasa "Oriunde m-as duce, peste tot spun ca sunt tiganca si, daca cineva mi-ar spune ca sunt romanca, m-as supara. Si Johnny Raducanu tot din neam vechi de lautari, din jurul Brailei, se trage si nu-i e rusine cu noi. Lumea ne apreciaza peste tot cu muzica noastra. Multi lautari de-ai nostri au tinut afisele cazinourilor din Germania, Elvetia sau Franta, in epoca interbelica, si chiar si in anii din urma, dupa Revolutie. Am cantat peste tot in Germania, Italia, Franta, Israel, ultimul turneu a fost la New York anul trecut. Peste tot am avut succes. Cantam la New York anul trecut, la un restaurant din Queens Boulevard (patronulrestaurantului ne-a plimbat, pe mine si pe sotul meu, cu o limuzina din asta mare prin tot orasul, am fost si pe Broadway). Si un grup de americani au venit cu cineva care stia romaneste si le traducea. Eu cantam niste melodii de suflet cu texte din astea de dor de mama, de frati, de copii, si la un moment dat ii vedeam cum le lucesc lacrimile in ochi. Le placea tare mult. Veneau si negri sa ne asculte si li se parea ca lautareasca noastra seamana cu rhythm & blues-ul si gospel-ul lor. (Culmea, si mie imi place muzica lor foarte mult; si la noi in casa se asculta Nat King Cole, Natalie Cole, Louis Armstrong).
Dar cel mai bine m-am simtit in Israel, unde am fost plecata din "86 pana in "91, cu contracte consecutive. Plecam trei luni, veneam in tara, stateam doua saptamani, schimbam orchestra, iar plecam. Acolo, am cantat romante si muzica lautareasca foarte veche, pentru evreii plecati de 20-30 de ani din tara. O perioada de timp, am avut o orchestra numai de fete - fata la vioara, tambal, contrabas, clarinet, ce sa va spun, venea lumea de la 1.000 - 1.200 de km distanta sa ne asculte. Am fost primita ca o regina si apreciata peste tot in strainatate. Si sotul meu este un muzicant foarte bun. Tot din neam de lautari vechi se trage si el. Este un artist desavarsit, dar nu e foarte cunoscut pentru ca nu i-a placut sa fie mediatizat. Abia acum, la insistentele Marianei Nicolesco, care il admira foarte mult, a inregistrat si el un Cd (canta mai mult sansonete si muzica usoara, se numeste Aurel Padureanu). Este un om de o rara calitate si va spun asta nu pentru ca e sotul meu, ci pentru ca de la 9 ani tot printre barbati mi-am facut meseria si i-am cunoscut foarte bine. Avem un baietel de opt ani, Alexandru, elev la liceul de muzica "Dinu Lipatti". Invata foarte bine, are voce, a avut foarte multe aparitii la televiziune si va urma traditia familiei. Canta la diferite instrumente - chitara, pian, tambal, percutie, dar cele mai multe aparitii le-a avut cu tambalul si cu vocea. Nu mi-e usor sa fiu si mama si artista, in acelasi timp. Dar mi-am dorit atat de mult copilul acesta, incat nu precupetesc nici un efort ca sa-i ofer tot ce-si poate dori, ca sa creasca frumos si sanatos. De 32 de ani, nu stiu daca am dormit sapte nopti la rand acasa. Noptile mele sunt albe, in general, pentru ca de la ora 22.00 incolo incepe programul meu la restaurant si se termina spredimineata, la 2.00 sau 3.00. Cand ajung acasa, nu pot sa adorm imediat, din cauza oboselii, si asa ma apuca 5.00 sau 6.00, iar la 7.00 trebuie sa fiu in picioare, pentru ca trebuie sa-l pregatesc pe baiatul meu sa plece la scoala. Dupa aceea, ma odihnesc cateva ore, apoi plec la repetitii, la inregistrari, sau la cumparaturi, si apoi il supraveghez pe Alexandru la lectii. La ora sapte seara, ma pregatesc sa plec la program. Si uite asa se duc zilele.
Sunt foarte mandra de noul meu acordeon, pe care mi l-a daruit sotul meu in urma cu noua ani. Barbatul meu canta atunci la <<Casa Alba>>, restaurantul din Baneasa, si intr-o seara m-am dus si eu. M-a rugat sa cant, am luat acordeonul instrumentistului din orchestra, un Hohner alb, in sita, cu 80 de basi, o superba piesa veche, de 70-80 de ani, placat in sidef. Cand l-am luat in brate si am inceput sa cant, am simtit ca plutesc, pe cuvantul meu de onoare daca va mint! Asa de fericita am fost incat, cand am terminat, am luat acordeonul, l-am pupat si am zis: <<Oh, Doamne, de-as avea si eu unul ca asta!>>. Sotul meu a vazut, n-a spus nimic si, dupa cateva zile, m-am pomenit ca mi-l aduce acasa. Il cumparase de la colegul lui, special pentru mine. M-am bucurat ca un copil: ce fericire a fost pe mine, am simtit ca ating cerul! Si acum, cand cant cu acest acordeon, incerc aceeasi mare bucurie, ca prima oara. A fost dragoste la prima vedere, da! Mai pastrez si acordeonul din copilarie, si acela mi-e tare drag, desigur."
"Leaga-ti lele coada stanga, c-ai facut lumea sa planga!" "Cum spuneam, in momentul acesta, ma bucur de un mare succes aici, in tara, si daca ar veni cineva cu un contract de doua-trei mii de dolari pe luna in strainatate, as refuza. Nu vreau sa mai lipsesc de langa copilul meu, vreau sa ma bucur de fiecare clipa a copilariei sale, sa-l vad cum creste sub ochii mei. Si, pe de alta parte, nu vreau sa mai stau mult timp departe de tara, pentru ca aici ma simt eu insami, ma simt bine intre ai mei, cantandu-le romanilor si tiganilor laolalta si de ce natii vor mai fi cei care m-asculta. E placut ca si in Bucuresti au aparut carciumioare cochete si frumoase, unde muzica lautareasca isi regaseste locul, ca si altadata, cand faceau farmecul Capitalei. Cum e si localul <<Casa Romaneasca>>, un restaurant rustic, decorat cu foarte mult bun gust, unde cant seara de seara. Ultimul Cd propriu l-am scos in decembrie anul trecut, cu Electrecord, si am mai avut doua colaborari anul acesta, la Media Pro Music - pe un Cd al formatiei Sfinx Experience (copilul meu si al Crinei Mardare sunt in aceeasi clasa, la liceul de muzica) si pe un altul, al Loredanei Groza. Mi-a fost teama la inceput, pentru ca eu nu stiam ce canta Sfinx Experience, dar dupa ce am ascultat piesele, le-am spus: <<Hai sa-i dam bataie, ca merge!>>. Si am avut cateva interventii instrumentale, cu acordeonul, foarte reusite, de care am fost si eu foarte incantata, nu mai zic de cei care au ascultat tot Cd-ul sau au vazut videoclipul.
Nu prea sunt fete care sa-mi urmeze in muzica lautareasca, nu mi s-a intamplat sa ma roage cineva sau sa primesc un telefon macar de la cineva care ar vrea sa invete de la mine tainele acestei muzici, sa-mi ceara macar o melodie. Toata lumea vrea sa cante manele, ca asa se fac banii mai repede. S-a facut prea multa valva in jurul manelelor, prea au fost mediatizate pe toate posturile de televiziune, eu cred ca acestea sunt niste cantece bune de cantat doar in petrecerile de familie sau in cercurile intime, de prieteni. Cine mai asculta acum muzica lautareasca? Ei bine, uite ca asculta oamenii de cultura, oamenii care stiu sa aprecieze un produs de calitate, autentic. Aceste cantece lautaresti sunt la fel de frumoase si te emotioneaza la fel de tare ca atunci cand au fost cantate prima oara, in urma cu o jumatate de secol si unele chiar si mai demult. <<Da, mama, cu biciu-n mine!>>, a lui Gabi Lunca sau <<Ia mai adu-o damigeana>>, a lui Romica Puceanu - toata lumea e sensibila la melodii de genul acesta, indiferent ce pregatire au sau ce stare materiala.
Se poate trai decent cantand muzica lautareasca. Nu rabdam de foame si nici nu ne strangem baierele pungii ca sa facem economii. Nu suntem nababi, avem doar un apartament de bloc, dar imi pot permite sa merg la un restaurant o data pe saptamana si sa dau doua-trei milioane pe o rochie care-mi place. Dincolo de scena sunt un om modest, cand ies pe strada nu-mi place sa fiu recunoscuta si ma imbrac mai mult sport. Am o placere nebuna sa gatesc, ma relaxeaza, dar cea mai mare bucurie a mea e sa iau geanta plina cu bani si sa plec la cumparaturi. Nu cumpar neaparat pentru mine cate ceva, ci pentru sotul sau pentru fiul meu.
Cred profund in muzica lautareasca si cred ca, daca o ferim de alte "impuritati", nu cred ca va pieri niciodata atat timp cat vor mai fi oameni cu suflet bun. As fi dorit foarte mult ca lumea sa stie sa discearna muzica valoroasa de muzica de prost gust, care promoveaza vulgaritatea si agresivitatea. Fiecare asculta ce vrea, la urma urmei, dar sa nu se faca o campanie nationala pentru muzica de o calitate indoielnica. De altfel, lumea va sti sa cearna ceea ce e valoros de ceea ce e doar o moda de-o vara."Corina Pavel
Fotografii din arhiva personala - Catanga