Moartea lenta a eternitatii
Cartea de imobil a Romaniei e intr-o situatie mai mult decat incurcata. Lipsesc pagini, se repeta nume, se amesteca mortii cu viii, mai ceva ca in listele de alegatori. Poate ca recensamantul care va avea loc anul viitor va lamuri totusi cel mai mare mister demografic care, altminteri, nu framanta pe nimeni: unde dispare populatia rurala din Romania? Valuri succesive de migratie au inundat strazile marilor orase. Prin anii 50, taranii au fost carnea de tun a industrializarii socialiste si a productiei cincinale, iar prin anii 70 au fost asezati la temelia marilor ctitorii. Dupa revolutie, fortati de saracie, multi tarani si-au vandut pamanturile, si casele lor s-au transformat in resedintele de vacanta ale stabilor din capitalele de judet.
Cine bate drumurile tarii poate sa simta fizic linistea ca o lespede asternuta peste multe sate. Pentru ca satul romanesc a devenit, de la o vreme, obiect de arhiva. Pe dealurile Buzaului, in satul Grabicina de Sus, au mai ramas sa-si duca putinele zile pe care le mai au de trait doar Safta si Hristea Popescu. Satul a fost abandonat dupa 1989, cand tot mai multi dintre sateni s-au tras in noul sat de peste deal sau la oras. Cei doi Popesti n-au prea multe de aparat. Gospodaria lor e formata dintr-o casa darapanata, un caine si cateva oi. Din cand in cand, preotul din satul alaturat, Golu Grabicina, vine si deschide biserica pentru a asculta spovedania celor doi enoriasi. Prea multe nu au de spus. Nimic sa-i ispiteasca, nimic sa-i impinga la pacat. Curentul electric este intrerupt, bani de ziare sau reviste nu au si nici televizor sau radio. Safta merge uneori sa-si omoare uratul peste deal, la fiica ei, in satul cel nou. Satul cel nou este de fapt un oras in miniatura, cu asfaltul, discotecile si gazele lui de esapament. Satenii care nu s-au dus la oras au adus orasul la ei. E drept ca nu au apa trasa si nici gaze, nu putem sa le avem pe toate, dar oricum, e mai comod ca in satul batranesc.
Politica de stat a vrut cinci decenii ca taranii sa traiasca dupa un ceas istoric ramas in urma cu un veac. Acum, satul romanesc plateste luxul de a fi vrut sa ramana arhaic, rupt de civilizatie. Sute de sate din Muntii Apuseni se scufunda in bezna dupa asfintit. Aici nu au ajuns nici revolutia, nici electricitatea. In alte sate, curentul electric este livrat in doze farmaceutice. Desi apa le curge prin fata casei, taranii au mari dificultati sa traga apa, si, cuvantul igiena este, in continuare, un neologism. De telefonie stiu de la rudele din oras. Medicii vin mai rar ca pensia. Drumul pana la orase este o aventura homerica pentru ca autobuzele, daca vin, nu bat decat rutele importante, iar trenurile, daca sunt, circula rar, incet, si la ore imposibile.
Pamanturile sunt parloaga, lucrate cand si cand de batranii ramasi pe vatra satului. Oamenii prefera orasul, cu noxele si vacarmul lui. Asa se face ca amatorii de excursii pot vedea pe soseaua care uneste Sibiul de Brasov tot mai multe sate in care doar firul ierbii mai creste. Aceste sate au disparut de pe harta de la migratia puternica a sasilor, in perioada comunista. Tot mai multe pete albe de singuratate si liniste cuceresc satele abandonate din Muntii Apuseni, Campia Baraganului sau Moldova. Tinerii nu mai vor sa auda de manz, brazda, viezure, pleaca la oras sa faca pe bodyguarzii prin discoteci sau dau tarcoale granitelor. La randul lor, oamenii maturi si-au luat picioarele la spinare si cauta zone in care sa se fi auzit de televiziunea prin cablu si de "Inger salbatic" sau de "Betty cea urata".
Eternitatea s-a nascut la sat, dar, dupa cum se vede, tine mortis sa moara la oras.N.C. Munteanu