Societate

Gong, in lumea de sub asfalt- V-ati saturat, probabil, de povestile triste despre copiii strazii. Uneori, ele pot sa aiba insa final fericit. Chiar daca el nu dureaza decat o clipa, atat cat cortina uitarii sa cada iarasi peste viata lor -. Radu Apostol este un tanar frumos, cu fizic de actor de cin...

Gong, in lumea de sub asfalt

- V-ati saturat, probabil, de povestile triste despre copiii strazii. Uneori, ele pot sa aiba insa final fericit. Chiar daca el nu dureaza decat o clipa, atat cat cortina uitarii sa cada iarasi peste viata lor -

Radu Apostol este un tanar frumos, cu fizic de actor de cinema. A absolvit, de curand, anul Iv al Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica si, in mod normal, ar fi trebuit sa aflam despre el, citindu-i numele pe afisul unui spectacol de teatru obisnuit. Valva starnita in jurul lui s-a produs, insa, intr-o zona cat se poate de neasteptata: copiii strazii- abandonatii si aurolacii, neiubitii si nedoritii, pasati ca niste mingi de carpa din terenul puterii in acela al unor asociatii umanitare, intr-un scenariu sinistru, in care banii dispar, si ei raman cum au fost: fara adapost si flamanzi.
Si Radu Apostol le-a pregatit copiilor strazii un scenariu. Povestea lui este insa frumoasa si generoasa, impletita cu un fir de fericire adevarata. Radu a urcat copiii strazii pe scena, facandu-i actori. Din subteranele Bucurestilor, in luminile rampei: o "minune" reala, la care am incercat sa va facem partasi.

Vedetele din canal

- O intrebare importanta, intr-un context atat de deosebit: cine a avut ideea acestui spectacol?
- Teatrul "Ion Creanga", respectiv cei doi directori: Cornel Todea si Ioan Garmacea. Trebuie sa recunosc, insa, ca aceasta foarte speciala oferta m-a tentat din prima clipa. Dar mi-a fost si foarte frica sa ma apuc de asa ceva! Initial, eu nu stiam mai nimic despre "aurolaci", despre asa numitii "copii ai strazii". Adica, stiam cam tot ce stie lumea care citeste ziare, care se uita la televizor, care-i intalneste pe strada... Si totusi, initial am dorit sa pun piesa cu niste colegi de-ai mei, studenti la actorie in anul I sau Ii. Am tot cautat, timp de aproape un an de zile, sa-mi fac distributia cu niste viitori profesionisti. N-a mers! Nu aveau autenticitate! Si-atunci, m-am hotarat sa-i cunosc cu-adevarat pe acesti copii ai strazii. Mi-am dat seama ca trebuie sa cobor in lumea lor, in "apartamentele" lor. Dupa ce i-am "vizitat" prin canale si m-am familiarizat oarecum cu mediul lor, m-am dus la "Casa deschisa", o institutie de stat, la indemana tuturor copiilor strazii. Majoritatea lor vine zilnic la acest centru. Programul este de luni pana vineri inclusiv, de la ora 9 dimineata pana la 3 dupa-amiaza. Ei vin acolo, mananca, se spala, isi spala hainele, primesc asistenta sociala in caz de boala s.a.m.d. Isi fac cursurile - cei care pot fi convinsi -, adica invata sa scrie si sa citeasca... Si apoi, se intorc inapoi pe strada, iar noaptea - in canal. La drept vorbind, eu de acolo, de la "Casa deschisa" i-am selectionat pe unii. Pe altii, i-am adunat din zona Dristor si Eroilor. Cei care veneau zilnic au aflat primii despre ce este vorba. Asa ca si-au anuntat prietenii, tot copii ai strazii, si m-am trezit cu o multime de "concurenti" pentru roluri. I-am ales cu greu, pe de-o parte, pentru ca multi dintre ei s-au dovedit a fi foarte talentati, dar si pentru ca distributia - chiar daca destul de numeroasa - este limitata. Mi-a fost foarte greu sa renunt la multi dintre ei si pentru ca am simtit - la absolut toti! - dorinta de a se face utili, de a face ceva. Ceva nemaivazut!

Spectacolul

Desigur, la inceputul colaborarii noastre, acesti copii de varste diferite nu stiau mai nimic despre teatru. Asa ca am inceput sa-i "antrenez". Am mers cu ei la diferite spectacole, ba chiar si la premiere. Dupa un timp, au inceput sa mearga singuri la teatru. Ma intrebati cum au abordat ei acest... demers. Ei bine, vreau sa va spun ca, inca de la prima noastra intalnire de la "Casa deschisa" (aflata in zona magazinului "Mall" din Dudesti), "concurentii" mi-au venit curati, unii dintre ei chiar parfumati - cunosc si ei, desigur, rostul deodorantelor! La spectacole, au mers cu sfintenie, realizand cu bucurie (dar fara vorbe mari) faptul ca sunt acceptati in societate. La fel s-au purtat la repetitii. Veneau aproape intotdeauna punctual, din canale sau de pe strada, curati si plini de bune intentii, intuind, poate, ca au pornit intr-o aventura benefica pentru ei...
- Si cum au reactionat la premiera? Cum a reactionat o sala umpluta pana la refuz, in majoritate, tot de copii ai strazii?
- Dupa cum prea bine stiti, e foarte greu de stapanit o sala de copii. Nu poti sa strigi la ei in timpul spectacolului, sa faca liniste. Copiii nu tac decat atunci cand sunt captivati de ce se spune pe scena, de ce se intampla pe scena. Asa ca m-am temut foarte tare de felul in care va fi primit spectacolul. Ei bine, in primele zece minute, era un vacarm insuportabil in sala plina de copii; mai exact 400 de copii de la centrele de plasament din Bucuresti, copii de la diverse orfelinate. Actorii mei (copiii din canale), tipau cat puteau ca sa li se auda replicile... Si, deodata, s-a facut liniste. Explicatia? Mai intai, as zice ca i-a impresionat decorul, foarte inspirat, care sugereaza "casa" lor: canalul. Canalul, in care ei au, de obicei, un televizor (furat, desigur, sau primit de pomana), cateva haine aruncate pe jos - in chip de paturi, niste vase ciobite, un loc de facut focul, prevazut cu cosul... aferent si care are iesire la strada. Si o data cu decorul, au inceput sa perceapa si sensul vorbelor spuse pe scena de copiii cu aceeasi conditie ca a lor. S-a facut o liniste absoluta, mai ales cand au dat cu ochii de acel personaj care-l sugereaza pe Chaplin - "vagabondul universal" . Dar si mai emotionant a fost momentul "pauzei" dintre actul I si Ii, cand se face schimbarea de decor la vedere. Schimbare pe care o fac chiar copiii interpreti. Ei bine, cei din sala au sarit sa-i ajute, sa stea de vorba cu ei. Unii izbucnisera in plans, o parte dintre interpreti plangeau in culise... Ce-i drept, un mare merit in aceasta exceptionala participare afectiva il are textul. Mai ales la pasajele in care este vorba despre experienta lor din orfelinate ori din strada, copiii-interpreti si copiii-spectatori plangeau de ti se rupea inima... Ei se stiu... S-au recunoscut in buna parte. Vreau sa va povestesc despre un baiat care sta mai mult prin zona Eroilor. E un baiat care nu are picioare, il vedeti cu siguranta daca circulati cu autobuzul sau cu troleibuzul prin zona. Merge - adica se deplaseaza - pe o patina cu rotile... Ei bine, in tot timpul spectacolului, el a stat la balcon, cu patina lui cu rotile asezata pe balustrada, tinandu-se cu mainile de ea. A urmarit cu sufletul la gura tot ce se petrecea pe scena. La sfarsit, a coborat si el printre copii. Plangea si el, ca mai toti ceilalti. Receptivitatea lor, insotita de lacrimi, m-a emotionat profund. Ca si felul in care incercau sa-si afle, pe rand, povestea. Motivul sau motivele pentru care au ajuns sa traiasca in strada, ba chiar in canale...

Un nume magic: Razumovskaia

- Vorbiti putin despre piesa. Sufletul acestui tip foarte special de spectacol este chiar textul. Cum ati dat de piesa aceasta, atat de rascolitoare?
- Textul l-am gasit pe Internet. Mirela Raduta, care a tradus textul, a absolvit, de curand, Facultatea de Filologie. Ea stapaneste foarte bine limba rusa. Si a cautat anume un text de Razumovskaia, stiind si ea prea bine ce forta dramatica au scrierile acestei autoare... Eu am fost fascinat, anul trecut, la Busteni, la intalnirea scolilor de teatru, de studentii de la Sankt Petersburg. Pe langa demonstratii stralucite in materie de "arta actorului", am asistat, de pilda, la demonstratii de... scrima. Pana si in acest domeniu, viitorii actori rusi se scolesc in cel mai inalt grad. Pana si la o astfel de intrecere, sa-i zicem... sportiva, studentii la actorie imagineaza un... scenariu. Un decor. Pentru ca lupta dintre cei doi adversari sa capete o motivatie in plus. De altfel, se stie ca in teatru si in balet, atunci cand apar rusii... demoleaza tot! Revenind la Razumovskaia, vreau sa va spun ca e o doamna tanara, daca are vreo 43 de ani si traieste la Sankt Petersburg. E un suflet extraordinar... Eu am corespondat cu dansa prin e-mail. Acum, are niste probleme grave, de sanatate, dar mi-a promis ca va veni in toamna, la un spectacol cu "Acasa". (Piesa se joaca si la Sankt Petersburg de catre o companie teatrala independenta, care a avut "curajul" s-o puna in scena.)
- De ce "curajul"? Nici in Rusia nu mai exista cenzura! Teatrele sunt libere si acolo sa-si faca repertoriul dupa bunul lor plac...
- "Curajul" - pentru ca limbajul personajelor e dur, frust, expresiile sunt "tari", limbajul copiilor strazii fiind departe de unul de... salon. Ca si la noi, si la rusi, publicul nu prea este pregatit sa auda in sala de teatru "grozaviile" care rasuna in strada... Din cate stiu de la autoare, textul ei s-a mai jucat cu interpreti luati din canale si din orfelinate, doar in Germania. Si acum, aici, la noi. Oricum, textul ei demonstreaza o cunoastere profunda, emotionanta a acestui mediu.

Regizorul: aplauze la scena deschisa

- Hai sa povestim putin despre dvs. Aveti un aspect mai degraba aristocratic. Adica total opus interpretilor pe care i-ati adus direct din strada - pe scena. Din ce mediu proveniti?
- Am avut marea sansa ca mama mea sa lucreze timp de 15 ani la Teatrul de Comedie. Mai intai, ca secretara, si apoi, ca regizor tehnic. Ea se numeste Ileana Apostol, dar cei din teatru ii spun "doamna Ileana". Asa ca, inca de mic, eu am crescut mai mult in teatru. M-am imbibat de atmosfera fascinanta din teatru, m-am familiarizat cu scandura scenei. Asistam ore in sir la repetitii, apoi, plin de emotii, la premiere... Actorii ma iubeau si ma ocroteau. Pot sa ma laud chiar ca am fost prieten cu domnul Mircea Septilici. Ma intrebati de un model? Da, am unul. Mai exact, as spune ca am un cult pentru domnul Liviu Ciulei. Sunt de-a dreptul indragostit de acest om, de acest artist exceptional! Mai ales dupa ce i-am citit caietele de regie la unele spectacole, m-am simtit de-a dreptul umilit in fata imensului sau talent...

Epilog cu mascarici...

- Revenind la premiera cu "Acasa", as dori sa se stie ca nimeni dintre cei ce se ocupa oficial de soarta copiilor strazii, prin organisme de stat sau neguvernamentale, persoane care primesc bani grei din bani publici pentru treaba asta, nu a venit la spectacol! Le-am trimis tot soiul de invitatii: prin posta electronica, prin posta normala. Nimeni nu a reactionat in vreun fel! Problema copiilor strazii nu intereseaza pe nimeni cu adevarat. De altfel, acea institutie numita "Casa deschisa" functioneaza - cu programe - doar pentru cei mici. Nu exista nici un program de socializare pentru cei ce au trecut de 18 ani! Este absurd sa investesti in ei pana la 18 ani si dupa aceea sa-i lasi de izbeliste, in lupta lor cu viata! Problema grava este ca, dintre cei mai mari, multi nu stiu sa citeasca! E inuman ca in anul 2001 un copil de 17 ani sa recunoasca o farmacie doar dupa insemn, dupa crucea de pe firma. Si asta, in timp ce ei isi doresc sa aiba nu numai un camin, o casa a lor, ci si sa invete o meserie, ca sa-si poata face un rost in viata... Sa nu ramana pana la sfarsitul vietii pe strada, prin boschete... Prin acest spectacol, prin "sfintenia", as zice, cu care acesti copii au inteles sa participe la realizarea lui, mie - cel putin - mi-au demonstrat ca pot sa fie responsabili si ca, daca miza li se pare a fi mare, daca au constiinta faptului ca nu sunt inutili, atunci se poate conta pe ei 100%. Drama lor, as zice chiar tragedia lor, este ca se simt inutili! Ei sunt constienti de faptul ca nimeni nu-i vrea! Ca nu i-au vrut nici parintii, atunci cand i-au abandonat la varste fragede, si nici societatea civila, de care s-au izbit mai tarziu!

...si cu ingeri de paza arabi

- Inteleg ca, montand acest spectacol, v-ati imbogatit cu o experienta de viata unica. As zice chiar ca a fost un schimb benefic de experiente. Un tanar regizor de doar 23 de ani le-a deschis usa spre lumea mirifica a teatrului unor copii nefericiti, neiubiti, care se simt inutili, pe care oamenii mari nu-i inteleg si nici nu vor sa-i inteleaga. Iar dvs. v-ati "documentat" pe tot restul vietii despre o lume - deloc cunoscuta - care-si duce viata sub asfalturi. O lume a unor copii care n-au cunoscut bucuriile copilariei.
- E-adevarat. A fost un castig reciproc. Eu am invatat mai intai sa-i respect pe acesti copii, si apoi, pe nesimtite, sa-i iubesc. Si poate tocmai de aceea, ma simteam foarte vinovat, seara mai ales, cand, dupa multe, foarte multe orede repetitii, de munca istovitoare, eu plecam acasa - adica intr-o locuinta civilizata -, iar ei se intorceau (cu putine exceptii) acolo de unde plecasera. Adica in canale. In "apartamentul" lor din sub pamant. Vreti sa vi-l descriu? Pe scurt, un astfel de loc inseamna un canal mai maricel, pe care copiii l-au "dotat" cu un cablu tras de la vreun santier apropiat sau de la un "butic". De cablul asta tras in canal ei leaga un bec sau un televizor - furat sau primit de pomana - sau un casetofon, sau un radio. Sau toate la un loc. Isi "adapteaza" si o teava de apa calda, legata de conductele care traverseaza canalele... Ei bine, cu multa ingeniozitate, dintr-un dus furat, ei isi improvizeaza un dus care functioneaza excelent. Ei isi asigura, astfel, un confort elementar pentru a-si trai din plin libertatea - marea si singura lor avere! Eu ii asemuiesc pe acesti copii cu generatia hippy, care, cum se stie, a avut un cult pentru libertate... Trebuie sa stiti ca ei sunt foarte sinceri, foarte directi, foarte duri in relatia lor cu mediul inconjurator, pe care-l socotesc a fi ostil. Ei nu admit compromisul. De aceea, pot spune cu mana pe inima ca relatiile dintre ei sunt foarte curate, lipsite de ipocrizie. Din pacate, in numele acestei libertati care pentru majoritatea lor arevaloare suprema, copiii astia mor pe capete prin canale, prin boschete. Agresati de semeni de-ai lor sau de "civili". Uite, de exemplu, unul dintre copiii cu care am lucrat eu pentru acest spectacol, Daniel Stanciu - si care, din pacate, de la o vreme n-a mai venit la repetitii - avea o cicatrice urata pe tot gatul. El mi-a povestit ca intr-o iarna, a stat o noapte intreaga spanzurat cu capul in jos. Intr-un canal, desigur! Il spanzurasera tot "ai lui". Nu, nu politia! Politia face altele. Mi se intampla ca nu-mi veneau la repetitie sau intarziau cu orele si cand, in fine, apareau, vedeam ca fusesera batuti mar... Pentru ca, din cand in cand, si sectoristul trebuia sa-si mai justifice activitatea, nu-i asa? Cum va spuneam, eu am invatat enorm in ce priveste relatiile interumane. Iar pentru copiii-interpreti, copii ai strazii, teatrul a fost, cred eu, o scoala miraculoasa in care ei au aflat si despre partile bune si frumoase ale vietii. In care si-au putut da frau liber emotiilor - fara sa le mai ascunda sub aripa dura a agresivitatii -, in care au simtit ca si ei pot fi iubiti, ca pot deveni folositori, doriti chiar. Teatrul i-a invatat ca viata iti poate oferi surprize placute atunci cand nici cu gandul nu gandesti - cum se spune. Copiii astia au aflat, astfel, ca iubirea poate naste iubire, marinimie, generozitate. In acest sens, as dori sa amintesc acum un lucru care mi se pare important. Si anume, spre deosebire de autoritati - care nici dupa cele cateva spectacole cu "Acasa" nu au reactionat in nici un fel si banuiesc ca nu vor reactiona, in ciuda "impulsurilor" din afara, nici dupa turneul prin tara, pe care-l vom face din toamna, cu acest spectacol - exista o sumedenie de... particulari - ca sa zic asa - care au grija in mod constant de acesti copii nefericiti. Exista, de pilda, patroni arabi, care au buticuri, au terase, mici restaurante, sau Internet Caf?-uri si care-i sprijina intr-un mod extraordinar pe acesti copii. Le fac cadouri, ii tin pe langa ei, le maidau mici treburi de facut, le dau bani si de mancare. Unul dintre patroni - un domn foarte inalt - a si venit la premiera, s-a recomandat - Abdul si mai nu stiu cum. A venit cu nevasta-sa, infasurata in saluri, si cu vreo patru-cinci copii. Fusese invitat de unul dintre interpreti, un baiat mare, Moise Mircea. D-l Abdul este patron pe la Eroilor si mi-a spus ca a avut grija de baiatul asta inca de cand l-a gasit aciuat pe strada. Baiatul avea pe atunci 7 ani! Sunt multi, foarte multi oameni... anonimi, care nu reprezinta nici un fel de autoritate, dar care-i ajuta pe copiii astia cu tot sufletul, cu ce au ei mai bun. Pe Moise Mircea si pe Bostangica - da, asa il cheama: Bostangica! - ei bine, pe acesti doi baieti, dar si pe altii, ii au in grija floraresele de la Eroilor. Acolo, la Eroilor, sunt multi copii care stau in canal - vreo 14-15, majoritatea aurolaci, majoritatea irecuperabili. Iarna, mai ales, cei de la Spitalul Municipal Universitar ii primesc la caldura, le dau de mancare, ii spala, ii ajuta sa-si spele hainele. Copiii se duc acolo, si cand sunt meciuri de fotbal la televizor. Da, datorita acestor copii, am descoperit nu numai lumea fabuloasa despre care am tot vorbit, dar si... insule de marinimie nebanuite in societatea romaneasca, oameni adevarati, care fac gesturi de mare omenie, cu o discretie desavarsita. O atitudine total opusa fata de cea a autoritatilor, a organismelor platite gras, cu bani romanesti si din afara, anume ca sa indrepte soarta acestor copii, pe cat de nefericiti, pe-atat de nevinovati. Noi plangem cand citim despre moartea "Fetitei cu chibrituri"... De ce n-am plange si cand mor ei?Silvia Kerim

P.S.: Intre timp, buldozerele domnului Traian Basescu au spulberat buticurile de la Eroilor. Patronii arabi, ca si floraresele, au disparut, iar copiii au ramas si mai singuri. La fel precum cainii haituiti de hingheri.