Cristi Iacob"Sunt nebun pe meserie. As juca orice, non-stop"
Face parte dintre putinii actori care au izbutit sa se afirme dupa 1989, epoca de aur a televiziunilor noastre comerciale, care au impins cultura - deci si artistii de cinema si de teatru - in unghiul mort al indiferentei publice. Alungati de pe micul ecran de Garcea si neamul lui, marii nostri actori sunt mai cunoscuti in strainatate decat in patria lor carpatina, cotropita de-un gust cu totul aparte pentru urat si vulgar. Este si cazul lui Cristi Iacob, distins cu premii nationale ("Pro Victoria" si "Ucin"), dar si cu premiul Festivalului de la Arcachon (Franta) pentru rolul Pepe, din filmul "Pepe si Fifi", marele succes al regizorului roman Dan Pita. Egal de talentat pe scena teatrului sau pe marele ecran, Cristi Iacob are o personalitate dinamica, mobila si exploziva, cu o mare forta de a contamina. De altfel, cea mai vizibila trasatura de caracter pe care o scoate in evidenta e energia lui debordanta, imposibil de temperat, nici macar cu sase tigari fumate pe ora.
Jimmy Dean de Galati
- Faci parte dintre putinii actori ai generatiei tinere care au izbutit sa sparga prim-planul vietii artistice romanesti. De cand erai student, afisai aere de soldat, purtand in ranita bastonul de maresal. Chiar l-ai avut! Ce te-a sustinut in afirmarea ta atat de intempestiva?
- Nebunia mea! Sunt nebun pe meserie. As juca oricand, orice, non-stop. Apoi, m-a sustinut mama, ma sustine si azi, desi a plecat dintre noi. Avea incredere in mine. A trebuit sa-i dovedesc ca n-am gresit cand am ales teatrul, dupa ce cochetasem cu muzica - cinci ani de vioara la liceul de specialitate din Galati -, cu pictura si cu sculptura. Eram fiu de artisti plastici. Crescusem in ateliere cu miros de ulei si de terebentina si asta m-a marcat. Apoi, m-a pocnit pasiunea pentru anatomie. Ma pregateam de Medicina, luasem olimpiada de anatomie, faza judeteana, dar s-au intamplat niste magarii locale si m-am scarbit de tot. Am luat primul tren spre Bucuresti. Mama mi-a spus la plecare: "Daca tu crezi ca teatrul iti place mai mult, eu te sustin. Te ajut pana la capat". Si pana la capat m-a ajutat. Ma sustine si astazi, cand nu mai e. O simt tot timpul langa mine, aici, pe umarul meu drept, cum ma incurajeaza, cand dau de greu, ori madojeneste, daca intarzii cu amicii prea mult la o bere, "La Dud". A fost o fiinta extraordinara Emilia Iacob: curajoasa, integra, de mare discretie si rafinament. Ca om si artist. Avea o tinuta regala. Nu se temea de nimic. Doar boala a invins-o. Dar a apucat sa ma vada si pe mine invingand de cateva ori. Succesele mele, cate sunt, ei i le datorez. De altfel, de mic imi doream sa ma fac bufon sau actor. Sau amandoua, ca Chaplin. Cand am invatat sa tin creionul in mana, primul lucru pe care l-am desenat a fost silueta lui Charlot, cu melonul si ghetele lui caraghioase, si-am scris deasupra, cu litere mari, de-o schioapa: "Ca El Vreau Sa Ajung! Mare Artist!".
- Si-ai ajuns. Crezi in predestinare? Crezi ca meseria ti-e scrisa, la fel ca destinul, in frunte?
- Suntem cu totii suma intamplarilor si-a viselor noastre. Daca eu n-as fi mers de mic la filmele cu Charlot si n-as fi visat cu ochii deschisi la aventurile lui, as mai fi devenit nebun dupa cinema? Sau daca nu m-ar fi dus mama la toate spectacolele venite la noi, la Galati, m-as mai fi imbolnavit de teatru si-as mai fi devenit eu "sufletul serbarilor scolare", cum mi se spunea? Sau cum ma strigau prietenii, "Jimmy Dean de Galati"?
O "Duminica..." ce m-a marcat
- James Dean a fost idolul tau? Putea sa-ti fie bunic! N-ai gasit modele mai apropiate de varsta ta?
-James Dean, dar si altii, mai aproape de timpul si spatiul nostru, mi-au fost modele. De pilda, am fost marcat puternic, dupa ce-am vazut de cateva ori "Duminica, la ora sase", de Dan Nutu. Mare actor, energica personalitate! Pacat ca a plecat din tara in America si n-a mai jucat. N-a fost sa fie! Suntem si noi "sub vremi" - vorba cronicarului - si nu doar sub raza talentului ce ne e daruit. Am avut sansa ca mai tarziu sa-l cunosc personal pe Dan Nutu, nu doar din filmul antologic al lui Pintilie. Se intorsese dupa "90 in Romania si a venit sa vada "Pescarusul" nostru de la Teatrul Mic. Ne-a felicitat, si asta mi-a tinut de cald multa vreme. E un tip fascinant!
- Pentru rolul Pepe, din filmul lui Pita, ai plecat la Paris. Cu ce impresii te-ai intors din capitala franceza?
- Fusesem la Paris si inainte, in studentie. Si cat as fi dorit sa fi fost si mama alaturi de mine, ea care nu iesise niciodata din tara! Sa strabatem impreuna cartierele boemei artistice pariziene, descrise intr-o carte pe care o citea cu nesat. Imi amintesc si azi titlul: "Viata in Montparnasse si Montmartre". Ma si vad in camera, arzand de nerabdare sa ies afara sa bat mingea pe maidan, in timp ce mama savura povestea despre viata pictorilor din "anii nebuni". Pe mine, m-a amuzat titlul si am izbucnit in ras. Calma, a inchis cartea si mi-a zis: "Acum ies, am treaba, dar sa nu te atingi de carte, ca nu-i pentru copii". Atat mi-a trebuit: abia a inchis usa si m-am napustit pe paginile cartii, sa aflu lucrurile acelea interzise copiilor. Doar ca eu aveam vreo 10-11 ani, nu mai eram un tanc. Dar asa am prins eu gustul cititului, ca ursuletul din poveste, atras de carnea pusa intre paginile unei carti.
Visul lui Iacob
- Esti mort dupa teatru, citesti pe rupte, cochetezi cu sculptura si cu pictura. Mai ai vreun hobby neetalat?
- Am. Muzica! Vrem sa scoatem - eu si colegul meu, Gheorghe Visu - un Cd intitulat "Visu" lui Iacob", cu muzica veche, lautareasca. Muzica originala, asa cum se canta ea la curtile boieresti, in secolul Xviii. Am descoperit niste texte senzationale ale lui Anton Pann si le-am putea pune pe o muzica rituala, ortodoxa, mai mult lumeasca decat religioasa, dar foarte rafinata, prin care sa demonstram de unde vine adevarata "manea". (Maneaua batjocorita azi in toate felurile, trivializata de netalentati si hrapareti barbari.) Asa cum se canta la noi maneaua, vulgara si total neinspirata, n-o recunosc nici tiganii lautari adevarati - putini cati au mai ramas in tara. Pana si ei o dispretuiesc. Trebuie facut ceva. Eu doar incerc sa regasesc parfumul pierdut al muzicii autentice, al muzicii lautaresti, asa cum o canta Barbu Lautaru, invitat la curti domnesti, sau cum o cantau urmasii lui, tot cu har, ca Faramita Lambru, mai aproape de noi. Speram ca produsul de valoare va alunga de pe piata impostura, facatura si kitschul. Asta, in toate domeniile.
- Sa revenim la painea ta cea de toate zilele: meseria de actor. Ce mai filmezi acum, ce mai repeti, ce mai "combati", vorba conului Iancu?
- Deocamdata, filmez in doua coproductii. Una cu francezii, un policier intitulat "Intre lupi si caini", unde sunt mana dreapta a unui mafiot roman (se poarta si mafiotii, si killerii locali). Filmez si in coproductia romano-americana "Money-man", un film al lui Andy Lupu - regizor american de origine romana, in care joc un ofiter Fbi. E un agent strecurat in mafia internationala ca sa prinda firele retelei si capul mafiei rusesti. De aceea, plec la Moscova sa filmez o secventa in care imi urmaresc personajul in mediile de acolo. Rolul imi cere sa fiu pus la patru ace (desi eu prefer stilul Pepe, sportiv si in blugi). Drept care, acum trebuie sa alerg in oras, cu Rodica, sa-mi cumpar costum si cravata. Ea mi le alege.
Psihopatologia tanarului normal
- Cine e Rodica?
- Prietena mea buna si rabdatoare. Pentru ca nu-i usor sa traiesti langa un actor. Stiti zicala despre actori - de fapt, era despre pescari, dar am adaptat-o eu. "Dintr-un om normal mai poti scoate un actor, dar dintr-un actor, un om normal, cam greu. Daca nu chiar imposibil."
- Inteleg ca Rodica nu-i actrita...
- Nu, dar e familiarizata cu mediul, fiind nepoata Catalinei Buzoianu. Doar ca ea a devenit medic psihiatru. Se specializeaza in psihopatologia omului normal. Suna bine, doar ca acum practica o face la Centrul de Dezintoxicare a Drogatilor... Nu mai suna bine... Vine acasa epuizata. Eu n-o pot ajuta, nu ma pricep.
- S-ar putea s-o ajuti cumva: ofera-i posibilitatea sa studieze pe tine "psihopatologia" barbatului normal din mileniul trei. Barbat care se rasfata in continuare, ca la mama acasa.
- Acasa n-am fost rasfatat. Am fost adorat, dar crescut in chip matur. Iar pe Rodica o ajut: plimb cainii nostri, pe Nora si pe Terry, care ma adora, si gatesc cele mai senzationale mancaruri de peste. Am si inventat cateva retete pentru prietenii nostri, in frunte cu distinsa doamna Ofelia Cretia, sotia marelui eminescolog disparut. Un fel l-am botezat "Gorgovita", un fel de clatite cu umplutura de peste alb, nobil, la care se adauga usturoi, ketchup si alte mirodenii, dupa gust. Alta este o plachie din crap, somn sau mai degraba salau - care se asaza pe un pat de ardei rosu foarte iute si ceapa, peste care se toarna trei sferturi de vin alb. Se da la cuptor pana capata o crusta aurie - o frumusete si un deliciu. Despre vinul asortat la ele nu va mai vorbesc. Fiecare cu gustul lui.
- Cum, Cristi, tu esti pescar? N-as fi crezut niciodata, agitat cum te vad.
- Nu uitati ca am crescut pe malul Dunarii. Cum s-ar fi putut sa nu iau microbul? Pescuitul e relaxarea mea suprema (in afara muzicii si a sculpturii, cum va spuneam). Doar ca pe malul apei, asteptand sa pice crapul, ai un fel de "relaxare concentrata" pe un punct fix. Exact ca panda pisicii la gaura de soarec. Stai ore intregi nemiscat, asteptand sa tremure pluta. Si atunci, uiti de tot ce te streseaza. Ai un singur gand: sa fi prins pestele cel mare, din care sa tragi acasa un gratar pe cinste. Alaturi de un vin strasnic, baut cu prietenii.
O gradina de om
- Ai multi prieteni?
- Nu foarte multi, dar alesi pe spranceana. Cel mai drag, la care tin ca la un frate, e Marius Stanescu. Dvs. il cunoasteti. E cel mai talentat tanar de la Teatrul "Odeon". E actorul meu preferat. Al meu si al multora care iubesc arta. E un interpret modern, cel mai tare din generatia noastra, un actor creator, proteic, inegalabil in compozitie. Am jucat impreuna in studentie, cand ne imparteam camera, mancarea trimisa de acasa si ne vindeam maiourile ca sa ne scoatem banii de cantina. Am fost parteneri in "Escurial" si jucam acum in "Saragosa". Eu sunt Pelegrinul, el e "posedatul de diavol". Un tip fantastic in tot ce face, in film si teatru, televiziune. De fiecare data, aduce ceva nou, din care putem invata cu totii, pentru ca el e "the champion".
- Mai ai putin si-i dedici un poem. Sau o melodie.
- Merita din plin, pentru ca e o gradina de om. De om si de artist cu har.
- Ma bucur sa aud un talent ca tine entuziasmandu-se de alt talent. Se intampla tot mai rar in lumea artistica. Si, mai ales, in generatia voastra grabita. Tu cati ani implinesti?
- Treizeci si trei fac acum, in toamna.
- Multi inainte! E o varsta de mare rascruce: varsta adevaratei maturitati. Cine trece de ea cu bine, poate spune ca viata a inceput.Alice Manoiu
Fotografii de Iulian Ignat (3)