Asii sportului

Redactia
O "reteta" sigura pentru fericireFamilia Moldovan- Sunt patru, poarta acelasi nume si sportul reprezinta pentru ei marea miza a vietii. Cel mai cunoscut dintre ei este tatal: Ion, antrenorul nationalei de fotbal la tineret, urmat de Ionut, fiul sau - o mare speranta a tenisului autohton - si de mezi...

O "reteta" sigura pentru fericireFamilia Moldovan</b><b>- Sunt patru, poarta acelasi nume si sportul reprezinta pentru ei marea miza a vietii. Cel mai cunoscut dintre ei este tatal: Ion, antrenorul nationalei de fotbal la tineret, urmat de Ionut, fiul sau - o mare speranta a tenisului autohton - si de mezina familiei, Mihaela, si ea o demna reprezentanta a sportului alb. Dar fara darzenia Valentinei - mama si zana buna a casei (fosta jucatoare de handbal), reteta de fericire a familiei Moldovan ar fi ramas uitata in caietul de prajituri. Cititi povestea unor sportivi de elita, care au stiut sa mute in viata perseverenta, respectul si "fair play-ul" invatate in sport -

Sportul a fost de la bun inceput liantul, poarta de temelie in familia Moldovan. Cei doi, Valentina si Ion, sunt impreuna din vremea studentiei, cand urmau cursurile Institutului de Educatie Fizica si Sport, facand totodata cariera in sportul profesionist. Ion Moldovan devenise component al marii echipe Dinamo din anii "70, iar viitoarea doamna Moldovan trecuse, ca jucatoare de handbal, pe la echipe de top din Constanta si in reprezentativa Romaniei la junioare si tineret. "Ne-am cunoscut la doctor, eu aveam o accidentare destul de grava la genunchi, iar Ion venise cu gatul imobilizat. Facuse pe zmeul in sala de gimnastica si, dupa un salt cu rostogolire, aterizase ca un fotbalist, nu ca un gimnast." Un an si jumatate mai tarziu, in 1977, cei doi s-au casatorit, iar venirea pe lume a lui Ionut a ajutat-o pe fosta luptatoare la semicerc sa se impace mai usor cu gandul retragerii pricinuite de accidentare. "S-a compensat in planul familial. La inceput, mergeam peste tot cu Ion, eram nelipsita de la antrenamente, de la meciuri, apoi au urmat la rand Ionut si Mihaela. Ca sotie si mama de sportivi, nu prea ai timp liber, trebuie sa ai grija de ei toata vremea. Unul vine, altul pleaca, toata ziua fac si desfac bagaje."
Dupa ce tatal sau si-a pus ghetele in cui si a trecut la antrenorat, Ionut a devenit sportivul familiei. A inceput sa joace tenis la 8 ani, iar la 14 ani, a pornit sa colinde lumea prin turnee. "La inceput, ne-a fost foarte greu sa il stim plecat", isi aminteste Ion Moldovan. "Treptat insa, ne-am obisnuit, am strans din dinti si am lasat un pic deoparte sentimentele, pentru ca acela era drumul sau. Eu am trecut peste dorinta de a-l avea aproape, peste placerea de a-l vedea un fotbalist mai bun decat am fost eu. Ionut a facut niste sacrificii pe care nu cred ca vreun jucator de fotbal, nici chiar eu, le-ar fi facut. Cert este ca acum nu mi-as mai lasa copilul sa treaca prin asa ceva. La prima vedere, eu sunt un tip mai dur. Cu Ionut am avut de cand am inceput sportul o relatie ca de la barbat la barbat si ma asteptam ca el sa aiba fata de mine o atitudine putin incrancenata, a celui frustrat, lipsit de multe din placerile copilariei. N-a fost asa! S-a nascut din partea lui un sentiment mai puternic de atasament, o grija, o apropiere mai mare fata de familie. Cu Mihaela, situatia a fost diferita, ea fiind fata, mezina familiei, a fost rasfatata. Spre deosebire de Ionut, care a jucat de la bun inceput cu placere, Mihaela a jucat mai intai obligata si abia dupa cativa ani a prins drag de tenis."
Cu un antrenor de fotbal si doi tenismeni prinsi mereu in focul competitiilor, familia Moldovan isi pastreaza echilibrul, aura unei familii fericite ce a gasit antidotul stresului, supararilor si indoielilor legate de sport: afectiunea, camaraderia. Iar la baza acestui echilibru sta o doamna vesela, vioaie si foarte activa, doamna Moldovan. "Eu sunt cea care nu are voie sa fie trista, sunt cea care trebuie sa ii incurajeze mereu, sa le spuna o vorba buna in clipe mai dificile. A contat foarte mult ca am facut si eu sport de performanta, stiu ce inseamna o accidentare, o infrangere, stiu ca nu poti juca oricum, ai nevoie de odihna, de liniste interioara. Partea buna, cand ai mai multi sportivi acasa, este ca mereu trebuie sa existe un motiv de bucurie; din trei, unul trebuie sa castige. Tin minte o zi de pomina in care Ion avea un meci decisiv, de calificare in Divizia A, Ionut si Mihaela jucau si ei partide importante, eu eram cu inima cat un purice, dar pana la urma au castigat toti trei. Nu se intampla insa intotdeauna asa, anul asta Ion si Mihaela au fost accidentati, Ionut a prins un sezon slab, insa mai e un pic si se termina, o luam apoi de la capat. Cand ne intalnim, nu mai conteaza rezultatele meciurilor, important este ca duminicile, zilele aniversare, cand permite programul meciurilor si, neconditionat, de Craciun, suntem impreuna si formam o familie unita."

</b>
<b>
Ion Moldovan
"Fac in continuare ceea ce mi-a placut de mic copil, iar asta ma pastreaza tanar"

"Fotbalul a insemnat din copilarie o mare pasiune pentru mine, iar placerea asta enorma s-a pastrat pe tot parcursul carierei mele si se pastreaza in continuare. La inceput, jucam fotbal cu carbuni, n-avea oricine minge pe vremea aia, mai apoi, clasa mea, a Vii-a, a iesit campioana scolii si a jucat un meci cu echipa Farului, iar eu, impreuna cu alti patru colegi, am fost selectati. Dupa ce terminam antrenamentele, mergeam pe maidan si continuam acolo sa jucam. Tin minte ca intr-o duminica am plecat de acasa de dimineata, impreuna cu sora mea, care e cu trei ani mai mica, si ne-am mai intors acasa pe la zece si jumatate. S-au speriat destul de tare parintii nostri. Cat a fost ziua de lunga, eu am jucat fotbal si,cand surorii mele i se facea foame, ii dadeam apa ca sa-i inchid gura si apoi fugeam repede inapoi in joc."
- Care au fost momentele principale, bornele carierei dvs. de fotbalist?
- Am jucat la juniorii Farului Constanta, apoi in 1972, la 18 ani, am debutat la echipa mare, intr-un meci international. Trei ani mai tarziu, ajungeam la Dinamo, ceea ce atunci, ca si acum, de altfel, era un lucru extraordinar. Dinamo a avut intotdeauna imaginea unui club mare, iar performantele obtinute de-a lungul anului au venit atat datorita valorii, cat si unei atmosfere deosebite in sanul echipei. Eram cativa tineri de 20-21 de ani, stransi in jurul unui nucleu extraordinar: Lucescu, Cornel Dinu, Vava Cheran, Satmareanu Ii, Dumitrache, Custov, Dudu Georgescu, adevarati colosi ai fotbalului romanesc. Cu Dinamo am trait mari bucurii, cum ar fi castigarea campionatului, in 1977, dar si deziluzii, dezamagiri greu de suportat: pierderea titlului un an mai tarziu, chiar in ultima etapa, eliminarea, datorita unor greseli de arbitraj, din Cupa Uefa. Chiar si asa, cei cinci ani petrecuti la Dinamo au fost pentru mine anii marilor performante. M-am intors apoi la Constanta si mi-am incheiat cariera de jucator la Victoria Bucuresti.
- V-a adus meseria de antrenor satisfactiile si bucuriile pe care le-ati cunoscut ca fotbalist?
- Antrenoratul m-a ajutat sa depasesc mai usor momentul dificil al retragerii, practic am trecut pe un alt plan, tot in fotbal. Lucrurile s-au schimbat intre timp: a devenit foarte dura lupta pentru existenta, concurenta pentru high-top-ul lumii fotbalistice este din ce in ce mai acerba, pentru ca nu se mai joaca mai mult din placere, ca pe vremea mea, ci partea financiara este acum in prim-plan. Ca antrenor, trebuie sa te perfectionezi continuu, sa fii mereu la curent cu tot ce este nou, modern, dar si asa depinzi de forma de moment a jucatorilor, de problemele financiare ale cluburilor. Este o meserie dificila, dar in acelasi timp, deosebit de frumoasa. In primul rand, continui ce ai facut aproape toata viata, de la o varsta frageda, iar aceasta continuitate si atmosfera lumii fotbalistice te ajuta sa ramai tanar. In plus, exista placerea de a construi noi valori, de a educa, de a-i indruma pe cei tineri nu doar in planul performantelor sportive, in dezvoltarea personalitatii lor, dar si in cel al integrarii lor in societate.
- Ca antrenor al echipei nationale de tineret, cum vedeti in momentul actual, cel al schimbului intre generatii, Nationala Romaniei? Va ramane fotbalul romanesc la un nivel inalt, avem sperante ca jucatorii tineri sa inlocuiasca cu succes generatia de aur a lui Gica Hagi?
- Acum doi ani, am rascolit, impreuna cu Telu Stancu si cu Florin Cheran, campionatul romanesc in cautarea unor noi talente, care au devenit intre timp valori recunoscute. Asta inseamna ca fotbalul romanesc produce in continuare jucatori care, bine instruiti si indrumati, vor asigura o noua generatie de exceptie. Echipa nationala inca se bazeaza pe generatia lui Gica Hagi, insa si-au gasit deja loc in echipa mare fotbalisti care au facut de curand saltul de la echipa de tineret: Niculae, Codrea, Chivu, Radoi, Mutu. Ei vor constitui viitorul nucleu al echipei nationale.Text si fotografii: Iulian Ignat

Ionut

S-a nascut acum 23 de ani in Constanta, orasul de unde au pornit la drum toti cei patru membri ai familiei Moldovan. Indrumat de parinti, Ionut a inceput de mic tenisul, insa a pastrat intotdeauna o atractie speciala pentru fotbal. Rezultatele in tenis, cucerirea titlului national la copii si accederea intr-o semifinala a Campionatelor Europene de juniori, la 14 ani, l-au facut sa continue cu acest sport si sa-l refuze pe antrenorul echipei de tineret Dinamo, Ionut Chirila, care l-a chemat de mai multe ori la echipa de fotbal. A devenit tenisman profesionist atat datorita placerii sale de a juca tenis, cat si unei discipline de fier care, mai ales in primii ani, a insemnat multe sacrificii. La 8-9 ani, Ionut se trezea la 4 dimineata, lua primul metrou, la ora 6 incepea antrenamentul intr-o sala neincalzita, la intoarcere se odihnea putin, apoi pleca la scoala. "O singura data m-am razvratit, am zis: <<Mama, eu nu mai merg la tenis, ca nu mai am timp de maidan, de joaca>>. Ea a spus: <<Bine, dar atunci trebuie sa rezolvi 20 de probleme in fiecare zi>> si mi-a dat o saptamana de gandire. N-a fost nevoie de atata, am revenit mult mai repede pe teren." Dupa ce a trecut prin mainile antrenorilor Radu Popescu si Liviu Vasilescu, Ionut a plecat la 15 ani in America, unde a urmat cursurile celebrei Academii de tenis a lui Nick Bolletierri. "Am stat sapte luni in America si mi-a fost destul de greu. Daca nu aveai 18 ani, nu puteai iesi din Academie decat insotit, si de unde sa gasesti pe cineva care sa stea dupa tine? Ieseam o singura data pe saptamana impreuna cu colegii, la un film, la o inghetata. Se pot lega prietenii si in lumea tenisului, insa depinde de om. In teren este o lupta de unu la unu si multi nu pot face diferenta intre teren si viata. Dupa ce se termina meciul, ei tot ca pe un adversar te privesc."
In afara de Statele Unite, Ionut a mai locuit o perioada de timp in Austria, Germania, insa nu l-a batut niciodata gandul sa se mute in Vest. El considera ca eforturile pe care le-a facut in copilarie si cele 4-5 ore de antrenament zilnic au meritat "miza" si i-au fost rasplatite. "In afara de antrenamente, de forma fizica in care te afli, conteaza foarte mult psihicul. Aproape in fiecare saptamana esti intr-un alt loc, la un alt turneu, castigi un meci, doua, trei, dar pana la urma, tot pierzi unul si e nevoie sa stii sa te motivezi, sa fii mai bun de la meci la meci, si atunci cand pierzi, sa stii sa mergi mai departe."
Mihaela

Pentru Mihaela, tenisul a fost mai intai o joaca. Mergea impreuna cu fratele ei, cu trei ani mai mare, la antrenamente, si dupa ce se juca prin nisip, ca orice copil, isi lua rachetuta si incepea sa bata mingea la perete. Incet-incet, joaca s-a transformat in munca serioasa, cu doua-trei ore de antrenamente grele pe zi. "Pentru mine, tenisul tot o joaca ramane si acum. Nu am avut momente in care sa vreau sa renunt sau sa ma apuc de altceva. Depinde ce vrea fiecare de la viata, mie imi place mult in aer liber, iar tenisul inseamna in continuare pentru mine o mare provocare." Dupa turnee in Spania, Germania, Olanda, Belgia, dupa cucerirea unei medalii europene, Mihaela se afla acum, la varsta de 20 de ani, la primul moment dificil al carierei: o accidentare care o tine departe de teren de cateva luni. "E groaznic, ma obisnuisem cu un ritm intens scoala-antrenament, nu aveam timp de vacante! Acum am tot timpul din lume si nu stiu ce sa fac cu el. Imi place foarte mult sa ma plimb pe faleza, la bunici, la Constanta, mi-am dat examenele la Anefs, unde sunt studenta in primul an, am fost la mare, la munte, insa ce-mi doresc eu cu adevarat este sa joc din nou tenis. Sunt nascuta in zodia Berbecului, sunt mai incapatanata de felul meu, asa ca o sa trag tare."