Corina Danila"Tot ce-am facut si ce sunt ii datorez lui Dumnezeu si parintilor mei"Aripi de ingeri
Corina Danila, prezenta ta la "stirile de Acasa"... "sfinteste locul". Cu multa gratie si firesc, innobilezi o zona a mass-media romanesti, sufocata de vulgaritate si de prost gust. si in loc sa te bucuri de statutul pe care l-ai castigat ca vedeta Tv, tu te-ai apucat de... cantat. Albumul "Ingeri" a fost o mare surpriza pentru toti fanii tai. Cand a aparut muzica in viata ta?
Pasiunea pentru muzica se impleteste ca un fir rosu in viata mea. Dar de cantat serios m-am apucat abia in anii de facultate. Eu am urmat Atf-ul, Academia de Teatru si Film, cum se numea pe atunci, si printre alte materii aveam si cursuri de canto. Acestea m-au ajutat foarte mult, dar cel mai grozav exercitiu muzical il faceam in compania colegilor mei. Fiind destul de putini studenti, noi aveam un camin numai al nostru. Nu existau intrusi. Pe langa faptul ca aveam foarte mult de invatat, nici nu prea eram atrasi de discoteci. Asa ca preferam sa ne strangem intr-o camera de camin, unde povesteam despre rolurile pe care le pregateam, despre cum lucram cu profesorii, despre cum colaboram cu colegii de la regie, despre tot felul de chichite legate de meserie, astfel incat pana la urma si intalnirile astea se transformau intr-o continuare a invataturii. Iar ca divertisment, cantam. Aveam vreo doi-trei colegi care ne acompaniau la chitara, iar noi, restul, asiguram partea vocala. Mai apoi, am intrat in lumea televiziunii. La un moment dat, cand eram in Pro Tv, a existat o piesa de Craciun, la care am participat toti prezentatorii. Atunci s-a descoperit ca am si ureche muzicala si ca-mi place sa cant. In consecinta, mi s-a propus sa interpretez prima piesa a postului Acasa, la relansarea grilei de toamna. Au mai urmat doua colaborari, dupa care directorul postului, d-l Adrian Sarbu, mi-a spus: "Iti place sa canti? De ce nu scoti un album?". Asa am batut palma cu Media Pro Music si m-am apucat de treaba.
Cand ai inceput sa lucrezi efectiv la album?
In iarna. Am discutat cu compozitorul Adrian Ordean si i-am explicat cam ce as vrea eu sa iasa. La fel am procedat si cu Dinu Olarasu, textierul. Doua precautii absolut necesare, avand in vedere ca eu nu sunt cantareata profesionista si voiam sa fac tot posibilul ca materialul sa ma reflecte pe mine. Cum in aceasta perioada eu traiesc un preaplin emotional, datorita unei minunate povesti de iubire, era firesc sa ajung la concluzia ca albumul nu putea fi decat unul de dragoste. Asa au aparut cele zece piese ce reprezinta, fiecare in parte, o poveste intre un el si o ea. Nu pretind ca e ceva deosebit, dar am lucrat la acest material cu tot sufletul, am fost extrem de sincera. Titlul albumului "Ingeri" l-am ales gandindu-ma la un citat din Luciano de Crescenzo, care mi-a mers la inima. El spune ca: "Fiecare dintre noi este un inger cu o singura aripa. si nu putem zbura decat imbratisandu-ne unul pe altul". Imaginea aceasta mi s-a parut sublima.
Amintiri cu bunici
Oare ingerii exista si te vegheaza si in viata ta cea de toate zilele?
Cred in Dumnezeu, sunt convinsa ca cineva de acolo, de sus, ne ghideaza. Dar ne lasa si posibilitatea de a alege, intr-un moment sau altul al vietii. Semne exista, doar ca trebuie sa le percepi. Vorba aceea: "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista". Din punctul acesta de vedere, eu sunt o persoana extrem de norocoasa, pentru ca am avut parte de asemenea semne, pe care le-am urmat. De aceea eu spun: ocupa-te tu de acel 10% care depinde de tine si lasa-l pe Dumnezeu sa faca restul de 90%, fiindca El nu te va dezamagi niciodata!
De unde vine aceasta credinta a ta? Are cumva legatura cu faptul ca radacinile tale sunt infipte adanc in plaiul misterioasei Moldove?
Se prea poate. Bunica din partea mamei era o femeie extrem de religioasa si ea a fost cea care mi-a citit pentru prima oara din Vietile Sfintilor. De la ea ascultam cele mai multe povesti, in centrul carora se gaseau Dumnezeu, Iisus, Fecioara Maria si sfintii din Rai. Ea tinea ambele calendare: si pe ritul vechi si pe cel nou. Bunicii din partea mamei pareau a fi coborati din basme. Ei imi ingaduiau orice si in umbra lor cautam eu adapost, atunci cand mai faceam cate-o boroboata, fiindca eram tare baietoasa cand eram mica. Am niste amintiri fabuloase din vremea petrecuta la bunici. In spatele casei lor exista o livada mirifica, plina cu pruni, nuci, visini si un paraias pe langa care ma jucam vara. Din acei pruni isi aduna bunica materia prima pentru o mancare pe care numai ea o pregatea: chisalita. ´in minte ca punea la fiert prune verzi, inca necoapte, impreuna cu 2-3 linguri de cir, care este mamaliga nelegata. La sfarsit, se adauga zahar sau dulceata de cirese amare. Era o nebunie! O explozie de arome nebanuite! si tot bunica era cea care-mi dadea voie, atunci cand mulgea vaca, sa vin cu cana de metal si sa beau laptele acela crud, nefiert. In partea din fata a casei era o gradina cu un drumeag pe langa care vegheau visini si ciresi. si tot aici exista un mar care nu facea decat maximum doua mere, dar erau gigantice. Acela era marul bunicului, fiindca el il plantase. si dupa ce a murit bunicu", in1983, copacul acela s-a uscat si s-a despicat in doua. Iata un alt semn! si asemeni marului, s-a uscat si bunica mea, doar ca suferinta ei a fost ingrozitor de lunga. Imediat dupa ce bunicu" a inchis ochii, ea a paralizat, a cazut la pat si s-a tot chinuit pana pe 2 noiembrie 1994.
Bunicul din partea tatei a murit in timpul razboiului, iar sotia lui, desi tanara si cu 6 copii in batatura, nu a mai vrut sa auda vreodata de casatorie. Bunica Sevastita a fost o moldoveanca foarte inalta, planturoasa, icoana nevestei de razes din legende. Totusi, pe la ea nu ma prea duceam, fiindca pe atunci o percepeam ca pe o femeie extrem de dura, intoleranta cu copiii. De fapt, ea cerea corectitudine. Numai ca mie, in momentul de zbantuiala prin copaci, numai de corectitudine nu-mi ardea. ´in minte ca odata, enervata ca bunica insista sa-mi serveasca la micul dejun si doua ochiuri, pe care eu le detestam, i-am tras scaunul de sub picioare, iar ea a cazut pe spate. A urmat o fugarire prin gradina de zarzavaturi, desprinsa parca din Amintirile lui Creanga! Copil sprintar fiind, eu saream straturile, dar bunica, cu toate fustele si cu toiagul dupa ea, a facut praf totul. N-a reusit sa ma prinda, in schimb, i-a trimis vorba tatei sa vina sa-si ia acasa dracul de copil.
</b><b>Cei 7 ani de acasa
Copilaria a lasat urme luminoase in tine. Probabil ca esti legata puternic de familia ta.
Eu consider ca tot ceea ce am facut pana in acest moment, tot ceea ce sunt eu ca om ii datorez in primul rand lui Dumnezeu si apoi parintilor mei, care au stiut cum sa ma creasca. Cei sapte ani de-acasa nu sunt vorbe in vant. Amandoi parintii se ocupau de mine. Ei mi-au imprimat ideea ca trebuie sa fiu serioasa si constiincioasa in tot ceea ce fac. Desi simpli functionari, parintii mei au muncit enorm si au tinut ca eu si fratele meu, Nicu, care este cu 10 ani mai mic decat mine, sa avem tot ce ne trebuie. Au incercat sa ne puna la dispozitie tot ce ne putea asigura o dezvoltare armonioasa, un parcurs lin prin viata. Asta nu inseamna ca am crescut in puf si ca viata noastra a fost tot timpul roz. Fiecare familie mai trece si prin necazuri si-apoi trebuie sa tinem cont de faptul ca traiam in regimul Ceausescu. Fiind un copil cuminte si descurcaret, eu eram cea care facea rost de portocale, unt sau oua, atunci cand nu se gaseau. O ajutam pe mama la treburi, aveam grija de fratele meu, pe care il leganam si caruia ii citeam. Dar coeziunea familiei noastre a pornit de la marea iubire ce exista intre mama si tata, de la felul in care comunicau si care a insemnat enorm pentru noi, copiii. Cand exista armonie intre parinti, un copil nu poate creste decat frumos.
Te-ai pregatit pentru Medicina si totusi ai facut teatru. Cum?
Intr-o buna zi, mi-am dat seama ca nu pot face o meserie cu atata raspundere, de care nu ma simteam atrasa in profunzime. Nu ma puteam juca cu viata unui om. Nu ma simteam in stare sa merg pe calea asta. Ideea de a da la teatru s-a cladit in subconstient. Mica fiind, colectionam vederi, din acelea de 2 lei, cu actori. In Pascani, exista un chiosc de ziare unde vindea nea Petre, un batranel extraordinar, care-mi tinea cate 2-3 din fiecare, ca eu sa pot face schimburi. Dandu-mi seama ca Medicina nu e de mine, m-am reorientat catre teatru. Ai mei au primit vestea cu destul scepticism, fiindca nimeni din familia noastra, ba chiar nimeni din oras, nu mai incercase aceasta cariera. Singurul care provenea din Pascani, dar care plecase de mult, fusese Alexandru Haznas, actor la Teatrul National. si chiar la el am apelat pentru un sfat. L-am rugat sa ma indrume, ca nici macar facultatea nu stiam unde se gasea exact. Tot el mi-a intermediat legatura cu Viky Moldovan, sotul Angelei Moldovan, care mi-a explicat ce am de facut. Cu toate ca ma pregatisem, nu speram totusi sa intru. Ideea mea era sa parcurg examenul, ca sa vad cum e, sa stiu cum sa ma pregatesc. Dar uite, ca s-a intamplat sa intru a treia pe lista, cu nota 10. De fapt, a fost meritul lui Viky, pentru ca a stiut ce sa scoata din mine. O alta persoana care a insemnat enorm pentru formarea mea ca actor a fost regizorul Iani Cojar, la clasa caruia fusesem, de altfel, repartizata. Iani e un dascal senzational, desi nu-ti arata cum sa faci. Tu trebuie sa experimentezi cu tine insuti, ca sa te dezvolti. Partea din teatru care pentru el e definitorie e teatrul psihologic. Aici e mai mult decat maestru.
</b><b>Intre "sticla" si "scandura"
Si-apoi, din anul Iv, ai inceput sa joci la Nationalul bucurestean: o performanta extraordinara pentru orice tanar actor. Cand colo, in loc sa "lustruiesti" cu spectacole scena teatrala, te-ai mutat pe micul ecran. Oare nu sunt prea multe schimbari de directie in viata ta?
E adevarat ca prima scena a tarii e ceva la care viseaza orice actor in devenire. Ba, pot sa ma mandresc cu faptul ca am lucrat cu oameni importanti, chiar inainte de acest moment. Eu am avut norocul sa fac un film de Institut, care s-a numit "Cantarea Cantarilor", cu Gica Preda. Filmuletul respectiv a fost singurul selectionat din Romania, pentru Oscarul de scurt metraj, in 1992. Tocmai din aceasta cauza, filmul este acum etalon pentru studenti. Tot in "92, am mers la o auditie pentru "Crucea de Piatra" si am avut bucuria sa lucrez cu Andrei Blaier. Apoi, am avut sansa sa fiu dirijata de bagheta lui Mircea Veroiu, in "Somnul Insulei", pentru ca ulterior, colaborarea noastra sa continue cu "Craii de Curtea Veche". Intr-o zi, mama a vazut pe micul ecran un anunt pentru un post de prezentatoare la Tvr si m-a indemnat sa incerc. Desi televiziunea nu prezenta vreo fascinatie pentru mine, mama a insistat, asa ca mi-am revizuit pozitia si m-am prezentat la concurs. Nu purtam inca lentile de contact si-am vazut ca celelalte concurente tineau foaia cam departe. Fara ochelari, mie nu mi-ar fi reusit miscarea aceea. In consecinta, am cerut zece minute in care sa-mi invat macar unul din texte. Cei de-acolo au fost foarte impresionati, iar nea Mete (Stoica Meteleanu), viitorul meu sef, m-a ales pe mine. Am lucrat putin la perete, apoi am intrat pe Tvr2. Destul de curand, am trecut pe Tvr 1 si pe Tvr International. Totul a fost bine si frumos, pana cand a aparut Pro Tv-ul. Am fost fascinata de cum se lucra acolo, asa ca m-am transferat la stiri. Singura problema a fost ca nu mai era deloc profesionist sa continuu sa apar si in "Rivalii" sau "Azilul de Noapte", pe scena Tnb-ului. Clauza asta a cazut in momentul cand am trecut la "stirile de Acasa". A fost o schimbare benefica, pentru mine, din doua puncte de vedere: am lasat in urma atrocitatile difuzate la stirile din Pro Tv, imbratisand aceasta noua formula care, desi este mai dificil de realizat stirile bune, vesele, sunt mai greu de descoperit , imi ofera un confort psihic de care aveam mare nevoie, iar pe de alta parte am din nou libertatea de a ma intoarce "pe scandura".
Asta e o veste minunata. Cand si unde vei redeveni actrita?
Cel mai probabil, din acest noiembrie, tot pe scena Tnb-ului. Repet acum o piesa americana, "Alex si Morris", de Michael Elkin, in regia lui Gelu Colceag. Este o piesa in trei personaje, in care ii voi avea ca parteneri directi pe stefan Iordache si Mitica Popescu. Este rolul cel mai nimerit pentru acest moment. Nu aveam nevoie de un rol principal, in sensul clasic. Personajul meu este extrem de important, pentru ca el reprezinta liantul dintre celelalte doua, le coloreaza, le imbina si le da consistenta. Cu doi parteneri fabulosi si un regizor de mare clasa, ce-mi puteam dori mai mult?! si, desi n-as fi avut curajul sa-mi mai doresc ceva, soarta a fost buna cu mine si mi-a mai facut o surpriza: Andrei Blaier mi-a facut cadou un scenariu de film, care ma asteapta cuminte pe birou! In acest fel, am prilejul sa ma reintorc si la marea mea dragoste: filmul!
Sa nu crezi in ingeri si-n Cineva care te vegheaza de sus?Ines Hristea
Fotografii de Petrica Pavel