Mariana Nicolesco"De cate ori pasesc pe o scena, am sentimentul ca mi se intampla o minune"Diva - Divina
Asa a numit-o, asa o numeste critica de specialitate, adica cei mai temuti cronicari muzicali ai lumii, pe compatrioata noastra, magnifica soprana, Mariana Nicolesco... Acum, "Divina" se afla in fata mea: frumoasa, stralucitoare, cu ochii conturati in albastru, reinviind stilul lansat cu mii de ani in urma de legendara imparateasa a Egiptului, Nefertiti. Are parul negru, bogat, strans pe crestet intr-un fel de coroana vie, pe care, cu un gest cochet, si-o controleaza din cand in cand... Inca nu s-au stins ecourile Concursului International de Canto "Hariclea Darcl?e", acea ctitorie culturala nationala initiata cu extrema generozitate si inteligenta de marea noastra soprana, in orasul in care debuta in 1881, la numai 21 de ani, Hariclea Darcle.
Nascuta intr-o familie de oameni foarte bogati, avand o mama aristocrata, descendenta a principilor bizantini Mavrocordat, Hariclea are parte de o copilarie fericita, in orasul ei de pe Dunare. Apoi pleaca la studii la Viena si la Paris, unde-l intalneste pe Gounod, care o invita pe loc sa joace rolul Margaretei din nemuritoarea lui opera, ""Faust"... Legenda spune ca a fost iubita cu pasiune de Puccini, cel care acompus, anume pentru ea, magnifica opera "Tosca". Si mai spune legenda ca a fost iubita cu infocare de regele Portugaliei, care-i scria arzatoare misive de dragoste. Soprana lirica "d"agilita", Darcl?e va aborda un repertoriu vast, menit sa puna in valoare exceptionalele calitati ale vocii sale. Moare saraca, la 79 de ani, in Bucuresti. Si iata ca spiritul ei, faima ei, revin in anii acestia nu numai in Romania, ci si in lumea intreaga, datorita miraculoasei initiative si fantasticei puteri creatoare ale Marianei Nicolesco, cea care a asezat beneficul concurs sub diadema Haricleei Darcl?e. Dar initierea, in 1995, a Concursului National de Canto - devenit in ultimele trei editii international - nu este singurul merit al sopranei Mariana Nicolesco. In alternativa cu concursul, Diva Divina tine - gratuit, ca tot ce face in Romania - "master class de canto", cu participarea a peste o suta de tinere talente, un adevarat Atelier Liric Continuu. La inceputul anilor "90, Mariana Nicolesco a dotat Ateneul Roman cu un adevarat giuvaer - un pian de concert Steinway si a contribuit la restaurarea orgii Ateneului Roman, prin Fundatia Internationala Ateneul Roman pe care a creat-o la New York si Bucuresti.
- Asadar, stimata Mariana Nicolesco, cum e sa fii o Diva? Cum respira, cum fiinteaza divinele artiste ale operei?
- Inca nu m-am dezmeticit din euforia, din entuziasmul extraordinar generate de manifestarile noastre de la Braila. Dintotdeauna am stiut ca este un mare privilegiu acela de a impartasi cu altii muzica, aspiratia noastra spre performanta, tendinta noastra fireasca spre perfectiune. De cand ma stiu, nu am putut face nimic, decat intr-o stare de ardere extrema, cu ideea de implicare totala. Si cu convingerea ca totul e posibil! Dovada, si ceea ce am putut realiza cu tinerii mei prieteni. In arta, am salutat dintotdeauna exceptionalitatea performantei. E greu s-o atingi, dar foarte greu este sa si ramai pe piscuri. Ce e o Diva? Stiu si eu? O Diva nu se poate fabrica, asta e sigur. Un star, da! Nu e Diva cine vrea! O Diva inseamna harul, vocea, inteligenta, personalitatea, energia, magnetismul, stralucirea, carisma... Ceva care nu poate fi definit. Si totusi, etimologia trimite la divinitate.
- Toate fiind daruri de la Dumnezeu...
- E-adevarat. Aceste premise capata, de la caz la caz, alte valori, alta expresie. Ele te asaza, poate, in sfera exceptionalului, unde, pentru a te mentine, trebuie sa fii, inainte de toate, umil. A fi umil in fata artei e o lege sacra. Aroganta destrama vraja. Or, arta cantului ne cere sa ajungem pe Himalaia si sa ramanem pe acele piscuri.
- Fiindca tot ne aflam pe culmi, cum se vede de-acolo insula magica a copilariei?
- E mai frumoasa ca niciuna. Poate si din cauza ca insula aceea a mea se afla intr-un oras de vis, la Brasov. Cu mult inainte sa cant, cea mai notabila performanta a mea din copilarie a fost un fabulos slalom cu trotineta pe Livada Postei, pe cand aveam vreo 4-5 ani. Mi-ar fi placut sa patinez, ma visam dansand pe gheata, insa n-a fost sa fie...
- Si intalnirea cu muzica cum s-a produs? Tot in perioada glorioasa a trotinetei? Pe cine ati mostenit?
- Eu am studiat timp de 12 ani vioara. Mama mea, Claudia, cantase si ea la vioara. Dorinta expresa a mamei mele a fost ca fetita ei - singura ei fetita! - sa studieze muzica... Asa ca la sase ani m-a inscris la Scoala de Muzica din Brasov, clasa de vioara. Si nu voi putea niciodata sa-i multumesc indeajuns pentru acest lucru. De ce? Pentru ca, in cariera unui viitor artist liric, nu exista o scoala mai extraordinara decat studiul viorii! La vioara, spre deosebire de pian, trebuie sa formezi singur sunetul. Culmea sansei a fost sa descopar, in timp ce studiam vioara, ca posed un instrument - cel mai fascinant si mai misterios: Vocea! Iar acei doisprezece ani in care am studiat vioara m-au ajutat, odata ajunsa la Roma, sa fiu admisa direct in anul V la clasa de Canto a Conservatorului "Santa Cecilia". Marele violonist Yehudi Menuhin, caruia ii povesteam la Gstaad cu ani in urma ca imi simteam corzile vocale epuizate, la capatul orelor de studiu la vioara, mi-a spus foarte simplu: "Mariana, tu esti nascuta sa canti. Corzile tale vocale lucrau intruna, chiar daca tu nu emiteai nici un sunet. De altfel, corzile viorii nu sunt decat o prelungire a corzilor noastre vocale...
- Sa ne intoarcem la Brasov...
- Brasovul inseamna pentru mine amintirea unei copilarii foarte fericite... Am trait o stare de bucurie continua, desi nu prea aveam timp de joaca... Preocuparea mea era vioara. Cum eu nu am degete lungi - da, e-adevarat, am o mana de copil - a trebuit sa fac un efort urias! Ceea ce altii obtineau in minute mie imi cerea ore! Dar pana la urma, rezolvam pasajul. Si uite-asa, anii copilariei au trecut repede... Ceea ce ma interesa, cu timpul, era insa vocea.
- Profesorii isi dadusera seama inca de pe atunci de faptul ca Dumnezeu va daruise o voce exceptionala?
- Totul s-a datorat unei intamplari fericite. Lipsind eu intr-o zi de la scoala, dirijorul corului a intrebat surprins: "Dar ce se intampla cu voi? Nu mai aud nimic!". Apoi a pus intrebarea-cheie: "Cine lipseste astazi?". "Lipseste Mariana!". Si-atunci, acest foarte inspirat profesor a vrut sa ma asculte. Singura! Eram pregatita. Zilnic, inaintea orelor de vioara, cantam in fata oglinzii... Improvizam si-mi dadeam seama ca am o mare intindere a vocii, dar nu-mi trecuse prin cap ca o sa cant vreodata pe o scena... Nu aveam nici un idol, nici un model... In vremea aceea, aveam parul lung-lung, purtam breton, aveam fuste foarte scurte... Era moda, nu-i asa? Apoi un coleg mi-a spus: "Vrea sa te asculte domnu" Margineanu...". Domnu" Margineanu fusese bariton la Opera din Cluj. Era brasovean si, intre timp devenise profesorul lui Ludovic Spiess, starul Brasovului. Domnul Margineanu a facut un lucru extraordinar. Mai intai, prin felul simplu si cordial in care m-a primit, mi-a topit toate emotiile. Ca sa priceapa cu cine are de-a face, mi-a propus sa incepem cu vocalize, luand-o de jos de tot, de la "sol". Dorea sa vada pana unde poate urca vocea mea. Pe masura ce eu cantam, ochii lui exprimau o uimire pe care nu o voi uita niciodata. Cred ca in acele clipe a avut o mare revelatie, iar eu ii pastrez o imensa recunostinta pentru ca, percepand exceptionalitatea vocii mele, a stiut s-o protejeze, in loc sa ma impinga spre acrobatii vocale, spre virtuozitati riscante. Din pacate, azi, in Romania, se practica un sistem gresit in acest domeniu. Si anume, se studiaza canto inca din liceu, de la varsta de 14 ani! Asta inseamna distrugerea sigura a corzilor vocale, inca neformate. Cantul trebuie sa se studieze de pe la 17-18 ani! Si cu mare grija, incepand cu lieduri, cu arii preclasice si coruri. In schimb, esential este studiul limbilor straine la Conservator, pentru un viitorartist liric. Or, la noi, absolventii nu cunosc de multe ori nici macar limba italiana.Revenind la "stiinta" protectiei vocii, imi amintesc ca odata, la Londra, unde cantam "Messa in si minor", de Bach, la Royal Festival Hall, dirijorul Carlo Maria Giulini s-a aplecat spre mine, rugandu-ma in soapta sa nu cant mai mult de mezzo-forte, pentru ca o acopeream complet pe mezzosoprana cu armonicele mele. Scoala domnului Margineanu daduse roade...
- Marii magistri, pe care multi dintre noi ii uitam... Oare dupa intrarea dvs. la Conservatorul din Cluj si plecarea la Roma, la Conservatorul "Santa Cecilia", a carui bursiera ati devenit, a mai existat vreun profesor care sa va fi sprijinit cariera?
- La Roma, am avut sansa unica de-a o intalni pe Jolanda Magnoni. Ea a fost profesoara mea, maestra mea. S-a stins acum o luna, la 90 de ani. Profesorul de canto, trebuie sa spun, este mult mai mult decat un... simplu profesor, el este cel care detine cheia portii magice a universului infinit al muzicii, al cantului. Intre noi a existat, din prima secunda, o complicitate absoluta. Chiar si in primele zile, cand nu vorbeam inca limba italiana, am inteles tot ce imi spunea ea. Am cantat timp de cinci ani numai cu ea. Ea a revelat vocea mea, ea m-a invatat ca totul este important in lupta asta pentru perfectiune. Ca fiecare detaliu isi are rostul lui. Ea a simtit in mine o forta, o tenacitate extraordinara, dorinta de a atinge perfectiunea. Si m-a incurajat fara incetare! Jolanda Magnoni spunea intruna: "N-am mai vazut asa ceva!".
- Scumpa Mariana Nicolesco, am in fata un volum foarte gros, ce contine zeci si zeci de cronici, insotite de fotografii, de somptuoase portrete ale dumneavostra, care ilustreaza imensul succes pe care l-ati repurtat cu fiecare aparitie, cu fiecare rol interpretat pe marile scene ale lumii. Imi spuneati candva ca, in locuinta dvs. de la Paris, diplomele, distinctiile, premiile, articolele entuziaste, fotografiile memorabile ocupa doua camere, special amenajate. Care ar fi momentul de coplesitoare bucurie al carierei dumneavostra, din clipa in care ati castigat Concursul International "Voci Rossiniane", cel ce v-a deschis calea glorioasa spre Teatro alla Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Festivalul de la Salzburg... Poate ca ar trebui sa amintesc aici si premiera mondiala, la Ierusalim, a capodoperei lui Krzysztof Penderecki "Cele sapte Porti ale Ierusalimului" - dedicata celor 3000 de ani ale Orasului Sfant. In fruntea unei distributii internationale ati interpretat atunci partea sopranei, de altfel compusa anume pentru vocea dumneavoastra. Sau poate primul concert de Craciun la Vatican, in care - la invitatia Papei Ioan Paul al Ii-lea - ati interpretat vechile noastre colinde, ascultate prin Mondovision de un miliard de oameni...
- Mi-e greu sa evoc un singur moment! In imperiul acesta al muzicii te regasesti ca intr-o baie de bucurie continua. De cate ori pasesc pe o scena, am sentimentul ca mi se intampla o minune. Si trebuie sa spun ca m-am pus intotdeauna sub ocrotirea Sfintei Paraschiva. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru vocea pe care mi-a dat-o, pentru sanatatea de care ma bucur. Ea imi permite sa cant, sa transmit si altora aceasta arta sacra, sa aplaud realizarile si succesele tinerilor.
- Spuneati ca va mai ocroteste cineva...
- Da. E-adevarat: sotul meu, istoricul de arta, de mare notorietate, Radu Varia - absolvent al Universitatii din Paris, "Cavaler al Legiunii de Onoare". Ne-am cunoscut la Metropolitan Opera din New York. Relatia noastra reprezinta o complicitate benefica, o ardere continua. Suntem - fiecare dintre noi - personalitati "forte". Asa ca, in mod firesc, in ritmul infernal al existentei noastre, mai scapara si scantei! Dar ele sunt sarea si piperul vietii... Radu este un partener de viata perfect si un... bucatar de elita! Specialitatile lui? Bunatati romanesti: sarmale, budinca de spanac, ardei umpluti... Si multe, multe altele... Revenind acum, in finalul acestei convorbiri, asupra marilor momente traite de mine, as vrea sa o evoc pe cea mai rascolitoare: reintoarcerea mea pe pamant romanesc, in 1991, cand am cantat pentru prima oara in tara mea natala, la Ateneul Roman. Un pamant atat de incarcat de seve, un taram pe care l-am purtat mereu in inima mea, de parca nu l-as fi parasit niciodata. Am trait o mare emotie atunci, o emotie care nu s-a stins nici o clipa. E la fel de vie si astazi. Aceasta emotie imi da toata energia pe care caut sa o transfer, prin arta, tuturor celor care imi sunt dragi.
Silvia Kerim
(Fotografii din arhiva Marianei Nicolesco)