"Un Miracol Adevarat: Rugaciunea"- Propuneri pentru premiul Ii -Scoala rugaciunii
As dori ca aceste randuri sa poata fi o mana intinsa celor care si-au pierdut speranta, dar mai ales celor care nu cred ca in zilele noastre miracolul mai este posibil. Pentru a intelege un miracol, trebuie sa crezi in Dumnezeu, in puterea Lui de a-i iubi si a-i ajuta pe oameni si in dorinta celor care cauta ajutorul Divin, atunci cand simt ca totul e pierdut.
Era in aprilie 1994. Fetita mea Ruxandra, in varsta de 5 luni, tocmai se trezise. Ea si cei doi frati ai ei mai mari ne ofereau mie si sotului meu acea bucurie si implinire deplina, pe care numai familiile cu copii le pot avea. Dupa programul obisnuit de dimineata, am luat-o in brate, sa ma joc putin cu ea si, pentru ca langa mine era o rigla, m-am hotarat sa vad cat mai crescuse. Am asezat-o pe o suprafata plana si i-am intins piciorusele... si atunci, pentru prima data de cand o aveam, am vazut ca piciorusul drept era cu aproximativ 2 cm mai scurt decat stangul. O durere nemarginita a pus stapanire pe mine, genunchii incepusera sa-mi tremure si lacrimile mi-au inundat obrajii. Aveam impresia ca viata intreaga se termina, ca pamantul imi fuge de sub picioare, ca ma prabusesc in gol, intr-un vid imens, infricosator. Ne uitam cu toti ai casei inmarmuriti de durere la piciorusele ei si nu stiam ce se intampla. Medicul pediatru, sosit intre timp, a dat verdictul: luxatie congenitala de sold. Am plecat a doua zi la Clinica Ii Pediatrie din Cluj-Napoca. Radiografiile au aratat clar o luxatie accentuata la soldul drept, necesitand urgent internarea, pe care am acceptat-o, nu fara strangere de inima. Fetita a fost imobilizata, cu piciorusele in extensie, cu scripeti si greutati la fiecare picior. Urma sa stea nemiscata trei saptamani, dupa care sa se intervina chirurgical asupra tendoanelor si sa i se puna piciorul in ghips. In mine se dadea o lupta apriga, nu puteam sa ma apropii de pat si sa-i vad privirea nedumerita, care parca ma implora s-o ajut. Si atunci, stiu c-am spus cu voce tare: "Doamne, te rog, ajuta-ne!". In momentul acela, parca toate gandurile mi s-au ordonat in minte si simteam in suflet o putere neobisnuita. Am desfacut curelele de pe piciorusele fetitei, am imbracat-o si am luat-o in brate. Sotul meu, care aparuse intre timp cu cele necesare pentru saptamanile de spitalizare, a ramas nauc cand i-am spus ca mergem cu copilul acasa. Fara sa anuntam personalul medical, am sters-o aproape hoteste din spital, impreuna cu fetita. Statusem acolo doar cinci ore! Ne-am urcat in masina si ne-am oprit la prima biserica ce ne-a iesit in cale. Un preot caruia i-am povestit drama prin care treceam mi-a spus:"Roaga-te pentru copilul tau, rugaciunea mamei pentru copilul ei e cea mai puternica... Dumnezeu o asculta, daca e din inima!".
Seara, dupa ce toti ai casei s-au culcat, m-am asezat la marginea patului in care dormea fetita si am inceput sa ma rog. Nu stiu daca m-am rugat si cat, caci o stare de neputinta a pus stapanire pe mine, nu mai puteam sa misc nici macar un deget, iar mintea imi era ca paralizata, aveam impresia ca tot ce era real disparuse, ca eram numai eu in Univers, eu si o forta care ma controla. Cred ca adormisem. M-am pomenit intr-o biserica din bolta careia cadeau usor picuri de lumina. Eram singura in fata unei icoane imense a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Am ingenuncheat, plina de emotie, si am inceput sa ma rog. O voce suava, inconfundabila, venita parca din icoana, o voce de femeie spuse cu caldura: "Aici este Scoala Rugaciunii: deschide-ti inima si lasa-L pe Dumnezeu sa intre". Vocea aceea era unica, simteam ca-mi vibreaza nu numai trupul, ci si sufletul si dintr-o data am incepu sa plang, un plans binefacator, cu lacrimi de usurare, de multumire ca am ajuns acolo. Vocea imi mangaiase parca sufletul, ma desprinsesem de gandurile chinuitoare si brusc am avut senzatia unei stari de pace. Atunci, am inceput cu adevarat sa ma rog, invatasem lectia rugaciunii. Am lasat mintea sa se topeasca parca si m-am simtit inundata de o lumina care cobora linistitor, care imi dadea senzatia ca viata se scurge mai incet, ca numai eu exist in lumea asta, implorand Divinitatea. Lumina navalise de peste tot, iar doi ingeri stralucitori au desprins un fascicul din ea si l-au indreptat spre soldul fetitei mele, care aparuse intre timp pe bratele unui al treilea inger. Totul a fost cat o farama de iluzie. M-am trezit cu fata plina de lacrimi si cu o putere de neimaginat in suflet. Invatasem sa ma rog si atunci, cu imaginea si senzatiile din vis, cu mintea si sufletul golite de cele lumesti, m-am rugat lui Dumnezeu cum nu o mai facusem pana atunci, imaginandu-mi tabloul din vis.
A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele traite noaptea, orice cuvant putea duce la destramarea senzatiilor, la intoarcerea in realitate, si asta n-o doream. In fiecare seara, la miezul noptii, cand toata casa era cufundata in liniste, ma rugam asa cum reusisem s-o fac in vis, cu aceeasi putere si speranta, simtind lumina cum ne inunda pe mine si pe fetita mea. Si asa au trecut sapte zile. In cea de-a opta, cu o teama de nedescris in suflet, am avut curajul sa ma uit la piciorusele fetitei mele si atunci am inceput sa plang, in timp ce vocea mea repeta intruna: "Doamne, iti multumesc!". Medicul pediatru, chemat in graba, era foarte nedumerit, nu isi putea explica ce se intamplase. L-am auzit spunand: "Nu stiu ce sa zic..., e un adevarat miracol..." - da, era un miracol, miracolul rugaciunii, puterea Divinitatii, care ne intinde mana ori de cate ori avem nevoie de ajutor si stim sa il cerem.
Investigatiile facute ulterior fetitei mele la Spitalul "Grigore Alexandrescu" din Bucuresti au dovedit ca era complet vindecata.Niculina Postatny - str. Stefan cel Mare nr. 1, Teius, jud. Alba, cod 3300
</b><b>Mama din vis
Ca rugaciunea este un miracol aveam sa aflu mai tarziu, mult mai tarziu. Pana in acele zile stranii, ma rugasem ca orice copil, apoi ca adolescenta si mai apoi ca orice tanara mamica, dar au venit acele zile... acele cumplite si teribile zile, care au inceput cu un telefon... Tatal meu (tintuit in casa de o boala ce-l lasase infirm) ma anunta, speriat, ca mama nu ajunsese de la serviciu acasa si, lucru ciudat, nu daduse nici un telefon, dumneaei care suna si de trei ori pe zi. Am inceput, cu fiul meu si fratele meu cel mic, s-o cautam. Dar ce sarcina grea, caci a cauta pe cineva in Bucurestiul acela mare era ca si cum ai cauta "acul in carul cu fan". Nimeni nu o mai vazuse. Parca se evaporase. Era deja miezul noptii si nici urma de dumneaei. Simteam cum disperarea imi cuprindea sufletul si-mi golea creierul de idei. Si-atunci am inceput sa ma rog, dar sa ma rog cum nu o mai facusem niciodata pana atunci. Simteam ca nu mai sunt trup si suflet, simteam cum m-am transformat intr-un rug de rugaciune. Mergeam si "ardeam" in rugaciunea mea. Asa se face ca nu stiu cand am ajuns in fata omului in halat alb, ce ma anunta cu delicatete ca de mai bine de noua ore mama mea, maicuta mea cea tanara si buna nu mai era.
Ce cosmar! Cum sa admiti ca acel om zambitor, care lupta cu viata aceasta dura, ca acel om adevarat si plin de dragoste, a disparut? Degeaba vorbea bietul medic, invatandu-ma ce aveam de facut pentru a doua zi... Vedeam, cu groaza, cum un monstruos "Nu" se ridicase de undeva si incerca sa ma striveasca. Intr-o clipa eu, adultul, ma transformasem intr-un copil neputincios, iar cei doi baieti de 14 si 16 ani se maturizasera in aceeasi clipa. Incercau si ei sa ma faca sa inteleg ceea ce era de neconceput. Si tata... Dumnezeule, tata! Cum aveam sa-i spun? Casnicia lor fusese o romantica si continua poveste de dragoste, atat de frumoasa, incat o scriitoare o imortalizase intr-un roman de-al ei. Ei nu concepeau sa fie despartiti.
Nu mai eram om, eram doar un ghem de durere, o durere atroce, neagra si rea. Au urmat zile stranii, in care cosmarul trebuia suportat ziua, iar alinarea ti-o aduceau cele 2-3 ore de somn ale noptii, alungate de strigatul de disperare cu care ma trezeam in fiecare dimineata: "Mama!" Unde era mama mea acum? La aceasta intrebare chinuitoare, bunul meu duhovnic, parintele Valeriu de la Biserica "Sf. Elefterie" avea sa ma invete cum sa aflu raspunsul: "Rugati-va, doamna", mi-a spus, "caci nici o rugaciune trimisa din suflet catre bunul Dumnezeu nu ramane fara raspuns. Rugati-va si pentru mama dvs., pentru sufletul dumneaei plecat nepregatit si fara lumanare." Am inceput sa ma rog. Ma rugam atat de fierbinte, incat simteam ca devin ca in acea noapte de cautare - rug de rugaciune. Ma rugam neincetat, ziua sau noaptea, ma rugam sa aflu cumva ce se intamplase cu mama mea.
Asa au trecut 39 de zile. Zile de eforturi peste puterile mele, caci trebuia sa am grija si de tata, tot mai trist si mai confuz. Zile de lupta cu durerea aceea apriga, ce ma macina incetul cu incetul si pe care nici o vorba de alinare din partea celor dragi nu o putuse macar atenua. Simteam ca sunt la capatul puterilor. Ziua premergatoare parastasului avea sa ma gaseasca epuizata si la fel de indurerata, caci stiam ca sufletul maicutei noastre ne parasea, dar spre ce se indrepta, nimeni nu-mi putuse spune. Pregatirile pentru slujba de a doua zi fiind terminate, m-am indreptat spre cele cateva ore de somn. Si iata cum tocmai aceste ore aveau sa-mi confirme ca rugaciunea - acea rugaciune - poate duce la miracole. Miracolul adus de un vis, dar un vis cu un sentiment pe care nu-l mai avusesem pana atunci si nici de atunci incolo... Se facea ca trebaluiam indoliata intr-o camera, cand usa a fost deschisa de tata, care nu a intrat, ci i-a facut loc... mamei. In fata mea o aveam pe mama, tanara si mai frumoasa ca niciodata. A intrat si s-a oprit in dreptul meu, pentru a ma invalui intr-o privire plina de dragoste si mila. Fara sa rosteasca o vorba, gand de la gand, m-a facut sa inteleg ca venise sa-mi multumeasca pentru ca ma rugasem atat de fierbinte pentru dumneaei, acasa sau la biserica. Stia ca-i pusesem lumanare la altar de Sfintele Pasti pentru a avea lumina si ca arsesem candela 40 de zile si nopti, astfel ca lumina nu-i parasise sufletul. Apoi mi-a spus ca doreste si sa ma ajute putin. Acest ajutor voia sa mi-l dea printr-o imbratisare. Si m-a imbratisat. Pentru ce am simtit in acea imbratisare nu exista cuvinte pamantesti care sa poata reda linistea si firescul, forta si echilibrul, dar mai ales fericirea mea. O fericire pe care eu, copilul rasfatat sau sotia ocrotita, nu o cunoscusem.
Acum stiu ca, pentru a nu ma prabusi, mama venise in vise cu o bucatica de Rai. Acea bucatica mi-a dat taria de a indura si a accepta pierderea a inca patru oameni dragi, pierdere ce a culminat cu disparitia tatalui meu, om minunat, care, ca in vis, i-a urmat mamei, la cateva luni. Si mai stiu ca, fara rugaciunea aceea, in care sufletul se desprinde si bate la poarta Raiului, toata acea revelatie si putere ce am capatat-o nu ar fi fost cu putinta.Marilena Stavar - str. Bradet nr. 2, ap. 10, Sighisoara, jud. Mures, cod 3050
</b><b>Aura de lumina
De-a lungul vietii mele, am trait, ca orice om de pe pamantul acesta, si bune si rele, am trecut prin clipe pline de fericire si armonie si prin momente triste, dar niciodata nu mi-am pierdut credinta in Dumnezeu. Poate parea banal, dar singura mea rugaminte mare catre Dumnezeu, de 11 ani incoace, indiferent de cat de greu mi-ar fi, este: "Da, Doamne, sa-i mearga bine tarii acesteia si oamenilor necajiti si poate atunci imi va merge bine si mie, si familiei mele!". L-am descoperit tarziu pe Dumnezeu, desi fiecare Il purtam in noi si Ii pomenim numele mereu, fara sa constientizam asta (ori suntem prea tineri, ori nu bagam de seama).
In urma cu 10-12 ani, tatal meu a suferit doua operatii foarte grele, iar pentru noi, familia, acestea au fost momente de cosmar. Suntem trei frati (doua fete si un baiat), toti la casele lor, cu familii, cat de cat realizati, dar parintii nostri au fost si vor ramane stalpul central de sustinere, echilibrul nostru, al fiecaruia dintre noi. Mergeam pe rand la spital si ne rugam in fiecare moment al zilei, fiecare cum stia, pentru sanatatea tatalui nostru. Imi amintesc si acum intensitatea cu care ma rugam in fiecare seara si, desi eram obosita (aveam serviciu si copilul mic), imi gaseam timp sa "vorbesc" cu Dumnezeu. Intr-o seara, tarziu, sleita de puteri si de necazuri, am inceput sa plang si am zis: "Doamne, nu-ti voi cere nimic pentru mine, nu mai vreau nici bani multi, nici lucruri, vreau doar sanatate pentru tatal meu! Nu-l lasa sa moara si atunci vom fi toti fericiti! Daca tatal meu va fi sanatos, vom fi toti si vom putea sa ne realizam". In acea noapte, spre dimineata, am visat o lumina mare, orbitoare, ca un halou urias, care se indrepta spre dormitorul meu. Nu mai erau pereti la camera. Vedeam aura aceea stralucitoare venind spre patul nostru si am simtit teama. O frica cum nu mai simtisem vreodata si-apoi am simtit o bucurie, o fericire imensa, care mi-a inundat trupul, ca atunci cand esti pe deplin multumit. Lumina aceea s-a apropiat, am pipait-o si am intrat in ea cu sotul si copilul meu. In balonul de lumina erau sora mea cu familia ei, mama, fratele si tatal meu. M-am trezit zambind si toata ziua aceea am simtit ca plutesc. Am simtit instinctiv ca tatal meu se va face bine si asa a fost. Din ziua aceea, tatalui nostru i-a mers din ce in ce mai bine. Traieste si acum, linistit, are 64 de ani si este mai vioi si mai sanatos ca niciodata, iar noi suntem tot atat de uniti cum am fost intotdeauna. De atunci Ii multumesc lui Dumnezeu mereu si am ramas convinsa ca lucrurile materiale te ajuta, dar nimic nu este mai scump decat sanatatea si, daca te rogi lui Dumnezeu pentru sanatate, este imposibil sa nu te ajute cumva.
Mi-ar placea sa am bani, sa-i ajut pe ai mei material, sa fim mai bogati, sa ne distram, sa ne facem concediile nu stiu pe unde, sa-mi pot permite sa-i ofer fiului meu tot ce si-ar dori, dar, daca suntem sanatosi, le-om face, cu rabdare, pe toate. In fiecare seara ma rog cand vad "grozaviile" de la stiri sau cand citesc in ziare despre oameni mult mai necajiti, care nu au case, nu au nimic: "Doamne, te rog, da-le sanatate si lumineaza mintile celor care ne conduc, ca sa mearga bine tara aceasta, sa nu mai fie atatea boli si atata saracie. Daca lucrurile se vor schimba, imi va merge si mie bine. Doamne, da-ne putere sa rezistam si sa putem indrepta lucrurile. Iti multumesc, Doamne, ca te-ai uitat si astazi la familia mea, si suntem cu totii sanatosi si te mai rog sa ne dai puterea si intelepciunea sa rezistam si sa ne facem viata mai buna!". Asa imi inchei eu rugaciunile seara, dupa ce "vorbesc" cu Dumnezeu. Pentru ca, din seara aceea, de-acum 10-12 ani, m-am obisnuit sa "vorbesc" in fiecare zi cu Dumnezeu.Elena Caruntu - Aleea Margaritarului nr. 2, bl. Xf22, sc. 1, ap. 14, Drobeta Turnu-Severin, jud. Mehedinti, cod 1500