Mari Duhovnici
Parintele Visarion de la Manastirea Clocociov</b><b>"De Craciun, un crestin adevarat se naste inca o data"
Usile altarului se deschid incet, scartaind ca un vaier. Tacere, liniste sfanta, netulburata. Credinciosii ingenuncheaza si raman cu fruntea in palme mult timp. Maicile au amutit in jurul stranelor arhieresti. De la inaltimea pamantului, mirenii ridica ochii si pandesc: cortina de argint se da la o parte si intre canaturile imparatesti apare, cu bratele larg deschise, parintele Visarion, pastorul tuturor sufletelor, duhovnicul in fata caruia si-au marturisit pacatele, doar in ultimii 20 de ani, aproape un milion de romani.
Mijeste Craciunul la Sfanta Manastire Clocociov... Dintr-o turla indepartata, se aud tanguiri prelungite de clopot. E ceasul de varf al Liturghiei, cand parintele va sfinti painea si vinul pentru impartasanie, apoi va vorbi. Nu stiu de ce, dar, asa cum l-am vazut prima oara, invesmantat in falduri albe si largi, cu chipul sau oval, osos, fruntea inalta si plesuvita, gatul lung, arcuit, parintele nu seamana defel cu ceilalti mari duhovnici pe care i-am intalnit pana acum. N-are obisnuita pedanta a unui calugar erudit, "de chilie", care slujeste rar, multumindu-se doar sa asculte cantecul unui ucenic, din tihna altarului. Parintele Visarion are 80 de ani si tine el insusi randuiala, cu incordare si mare chin. Simti ca domina intreaga biserica, chiar daca aproape niciodata nu priveste in jur. Sprancenele stufoase, argintii ii sunt coborate asupra cartii. Din stanga mea, o mogaldeata de batranica, cu batic galben, imi sopteste ca acum, chiar in clipa asta, parintele stie ce gandeste oricare om din biserica. Ma intorc mirat catre dansa si batrana incuviinteaza inca o data din cap, ca si cum ar vrea sa-si statorniceasca spusa. Ascult, infiorat, felul in care "rosteste" slujba parintele Visarion: o curgere suspinata de sunete, rostite cu glas nazal, moldovenesc. Parintele tanguie cuvintele, fara sa le savarseasca, lasandu-te parca mereu sa ghicesti din franturi adancile lor talcuri. Nu iti dai seama de unde stiu maicile cand trebuie sa intervina cu vocile lor inalte, ingeresti, peste murmurul parintelui si, cu timpul, parca nici nu-ti mai trebuie cuvinte ca sa intelegi. E mai degraba o litanie muzicala a evangheliilor, ce te umple de o toropeala placuta, inaltatoare si aproape te inspaimanti, ca parintele Visarion nu vorbeste cu buzele, ci cu sufletul. "Am vazut lumina cea adevarata...", toata lumea, femei si barbati, canta tare, o data cu maicile, de la inceputul la sfarsitul slujbei. Cand ies din biserica, pe zidul din dreapta intrarii, zaresc o fresca murala, ce-l infatiseaza pe parintele Visarion Coman, incruntat si inalt, intocmai cum arata el astazi. Zugravit la loc de cinste, langa voievozi si sfinti, asemenea unui ctitor.
</b><b>Miracolul de Craciun
Ma anuntasem la parintele Visarion cu o seara inainte si inca nu fusesem primit. Nadajduiam insa. E lume multa, venita din toata tara, care-si asteapta randul la spovedanie. Faima parintelui e mai puternica decat iarna aspra si uscata din campia Olteniei. Odaile manastirii sunt vesnic pline de pelerini, desi marturisirea pacatelor nu e deloc usoara cand te afli in fata duhovnicului de la Clocociov.
Biserica "de iarna", la fel ca si noua cladire pentru pelerini, a fost construita in afara manastirii celei vechi, din vremea lui Neagoe Basarab, care a ramas inchisa intre ziduri inalte si unde nu se poate intra decat pe sub turnul de la apus al clopotnitei. E un asezamant mare, cu 45 de maici, adevarat orasel manastiresc, varat adanc intr-o vale cu pereti abrupti, de la marginea de miazanoapte a Slatinei. Dincolo de aceasta vale larga, se zaresc doar apele inghetate, intinse ca un lac, ale Oltului.
Curtea bisericii e plina de oamenii care au iesit de la slujba. O intreb pe femeia cu broboada galbena de ce a spus atunci ca parintele ne citeste gandurile: "Talica tre" sa-n-telegi ca parintele asta-i vazator in duhu" omului. Uite: de fiecare data cand ma dusei la el in spovada, n-am putut s-ascund nici un pacat. Nici unul, ma-ntelegi talica? Imediat simte ca oftezi mult si te roade ceva la inima". "Da, are o putere mare parintele...", completeaza din spate o alta femeie, pe nume Ioana Balasa. "Vede-n om! Numa" ce intri in chilie la dansul si poate ca nu te-a vazut niciodata, da" stie cine esti si de ce-ai venit. Eu sunt din Targoviste, mergeam inainte acolo, la Manastirea Dealu, dar de cand l-am cunoscut pe parintele si m-am impartasit la el, m-am mutat cu casa aci, langa Slatina, ca sa pot veni barem dumineca sa-l vaz. Nu stiu cum sa va zic, da" dupa mine as zice ca-i un sfant. Zau asa."
Florin Predut isi tine fetita strans in brate, aplecand-o deasupra sutelor de lumanari aprinse, sa puna una pentru vii. Obrazul sau rosu, degerat si neras, e lipit de cel al copilului si privesc amandoi absenti, undeva, spre peretele dealului din departari. Cu cealalta mana o tine de dupa umeri pe mama copilului, Predut Florentina. Cand il intreb despre parintele Visarion, barbatul acesta - om in toata firea, pe la 45 de ani - izbucneste in lacrimi. Imi vorbeste de o adevarata minune pe care a trait-o aici, in urma cu patru ani. "Aveam sotia asta (o strange si mai tare la piept) bolnava tare, credeam ca, gata, se prapadeste. Crize comitiale de epilepsie, foarte puternice, operata si de hernie de disc, se ducea vlaga din ea de atata chin. In seara de Craciun, pe 25 decembrie 1997, am adus-o aici in brate, abia ca se putea tine-n picioare. Voia la parintele. S-a spovedit, s-a impartasit si, cand a iesit de la el din chilie, dupa ore bune, va spun pe Dumnezeul meu: zbura. Era vesela, se simtea usurata, ca tanara. Parintele a facut-o bine. Si altceva: de unde toti medicii ziceau ca nu poate sa faca copii, Dumnezeu ne-a dat fetita asta, nascuta-n noua luni, fara probleme, exact in seara de Craciun a anului urmator. Am botezat-o ca pe noi, Florina. Dar Craciunul ala din "97 a fost intr-adevar frumos. Cel mai frumos Craciun din viata mea."
O maica iese in fuga pe sub bolta turnului, dandu-mi vestea cea mare: parintele ma va primi, ma va primi chiar astazi! Nici ei nu-i vine sa creada ca parintele m-a ingaduit asa repede. Mai am timp sa vorbesc cu inca o femeie, Florica Sisiu, pe care o vazusem cantand in biserica, chiar inaintea icoanei imparatesti a Maicii Domnului. "Parintele Visarion a fost mantuitorul meu si al familiei mele. Am avut un copil foarte bolnav, se scula in fiecare noapte din somn, tipand. Zicea: . Asta noapte de noapte, ani in sir. Nu stiam ce sa-i fac, plangeam alaturi de el si n-aveam nici o putere sa-l ajut. Credeam ca nu-i mai gasesc leacul niciodata, eram topita pentru dansul. Am umblat si la medici, am umblat si la babe, da" nu mi-a folosit. Cand am venit aci, cu el, l-am pus la sfintele daruri, apoi l-am bagat sub patrafirul parintelui si numai ce l-a atins cu degetele in semnul binecuvantarii, ca l-am vazut schimbat. Nu va spun cat de linistit a iesit din biserica... De atunci, a avut un somn usor si zicea mereu ca parintele l-a facut bine. Acu-i in clasa a cincea, e cuminte, harnic la invatatura si nu mai are nimic. E un parinte nemaipomenit, va spun! Dumnezeu sa-l tana-n putere, ca nu trece zi in care sa nu aprind candela pentru el."
Pacatele unui inceput de mileniu
De cum am pasit in chilia parintelui, toate temerile s-au risipit. Omul din fata mea e cu totul altul decat cel din biserica. Un batran bland, rabdator, mult mai slabit trupeste. Sta aproape culcat pe un fotoliu, cu picioarele invelite intr-o patura groasa si moale, se vede ca e stingherit de o durere surda, necontenita, cu care s-a obisnuit de mult. Din pricina acestui reumatism, a parasit in urma cu 25 de ani Manastirea Sucevita si sihastriile ude ale muntilor Bucovinei, cautandu-si rostul departe, prin schiturile sarace, de camp. Pe buna dreptate, se spune ca el a sfintit locul acesta: sub cuvantul parintelui Visarion, Clocociovul s-a preschimbat dintr-o ruina in lavra infloritoare, care a fost odinioara.
Ii spun de ce am venit - nu vreau decat cateva vorbe de folos pentru cititorii revistei noastre, acum, in preajma Craciunului - si el e dispus sa-mi raspunda la orice intrebare, "dar toate intrebarile si raspunsurile trebuie incepute cu Dumnezeu". Fara exagerare, la fiecare cinci cuvinte, parintele spune numele lui Dumnezeu. Pentru el, aproape nici n-ar trebui sa existe in limba omeneasca vreun alt cuvant decat acesta. E simplu: "In masura in care noi ascultam de Dumnezeu, El ne va da fericirea". Dincolo de aceasta teribila certitudine, orice discutii, sfaturi sau "pareri personale" sunt desertaciune. "Cat se mai gandeste astazi un om la Dumnezeu intr-o zi? O jumatate de ora? Un sfert? Poate nici atat. Hai sa nu zic la Dumnezeu, cat se mai gandeste la el insusi, daca a facut ceva bine sau rau in ziua aia, daca e multumit de faptele sale? In lipsurile pe care le intampina astazi, omul se lupta mult pentru a-si castiga existenta si-si uita de suflet. E adevarat, munca-i lasata de la Dumnezeu, ca asa scrie si-n Cartea Sfanta: cine nu munceste sa nu manance. Dar daca omul uita de cele sufletesti, atunci, fara sa vrea, nu mai are curaj si sta robit de munca. Or, n-am spus noi oare la botez: ? N-am spus ca toata viata noastra, lui Hristos Dumnezeu sa o dam? Atunci, de ce nu ne tinem de promisiune? Devenim robi, robi ai pacatelor si ai zilei de maine si atunci nu mai stim sa ne bucuram nici de Inviere, nici de Craciun, nici de nimic. Daca vrem fericirea, trebuie sa ne ferim de pacate. Simplu. Stiu ca-i greu, dar nu este alta cale, omule draga, oricat am vrea... Daca nu facem pacate, bucuria o avem toata viata si-n fiecare zi, iar de Sarbatoarea Craciunului simtim ca renastem, caci timpul se primeneste si toate relele de peste an sunt date uitarii. In fiecare decembrie, de Craciun, un crestin adevarat se naste inca o data. Eu sunt duhovnic si imi dau seama ce pacate erau in tara acum 20-30 de ani si cate sunt astazi. E trist sa va spun ca, pe masura ce oamenii au avut mai multa libertate, pacatele au crescut. Poate n-o sa ma credeti, dar astazi, aproape jumatate din pelerinii care vin la mine sunt in pragul sinuciderii. Am sute, mii de cazuri de oameni care-mi zic: . Eu nu fac decat sa le arat in carte ce pacat greu ii asta, cel mai mare pacat, fara pereche pe fata pamantului. Si ei, cand vad ce pedeapsa da Dumnezeu pentru asta, se linistesc. Din toti aceia dornici de sinucidere, daca ramane unu la cinci sute care se omoara. Altii, foarte multi, pe care-i intreb de ce au facut pacatul cutare, raspund: . Crimele, violurile, drogurile, talhariile sunt prezentate la televizor in asa fel, incat mai ca te-ndeamna sa le faci si tu. Acum douazeci de ani, aproape nici n-aveam cazuri de astea. Astazi am sute. Dar cele mai primejdioase pacate ale acestui inceput de mileniu - care, la fel, sunt incurajate de televiziuni - mi se par curvia la barbat, iar la partea femeiasca, avorturile. Am multe femei care, inainte de a face avortul, visau noaptea precum ca mancau carne de om, visau copii tipand, arsi in foc si frica de acele vise le facea sa renunte, sa nu mai ucida suflete nebotezate. Asa ca Dumnezeu, daca vrea, are metodele lui de-a face din cel mai pacatos om un sfant."
</b><b>Credinta si suferinta
Parintele nu si-a schimbat aleanul moldovenesc al vorbei, leganarea aceea dureroasa a cuvintelor. Vorbeste despre "bietul nostru neam romanesc" cu o atat de cuprinzatoare tristete, ca si cum ar avea inaintea ochilor, de la un capat in altul al hotarelor, pe fiecare roman in parte. "As vrea sa se stie: desi pacatul a patruns la toate popoarele, noi, romanii, suntem mai buni decat alte neamuri in fata lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu pe cine iubeste mai mult, pe acela il si cearta mai mult. Si, ca nu cumva sa-l piarda de tot, il incearca cu tot felul de necazuri. Noi, romanii, stim poate mai bine decat orice alt neam sa ne bucuram atunci cand suntem in suferinta. Priveste o masa taraneasca in seara de Craciun. Un blid de placinte, mere, nuci, gutui, o candela aprinsa. Saracie, simplitate si totusi ce poate fi mai frumos? Caci omul are nevoie de suferinta sa se poata bucura pe deplin. Daca n-ar avea suferinta, el uita de Dumnezeu si chiar Dumnezeu insusi ii atrage pe crestini la Dansul prin suferinta. Daca manastirile romanesti sunt inca pline, daca oamenii sunt atat de credinciosi, asta e fiindca Dumnezeu le da necazuri si lipsuri. Nu poti veni imbuibat, de la vreo distractie, sa te pui in fata icoanei Maicii Domnului si sa faci o rugaciune cu lacrimi. E cu neputinta. Acuma veti intreba de ce ne-a dat noua mai multa suferinta decat altor neamuri? Este o vorba: cui i s-a dat mult, i se cere mult. Iar Dumnezeu ne-a dat o credinta dreapta, care, spre deosebire de a altor popoare, e garantata de la apostoli. Renasterea neamului nostru nu poate fi profetita. Se va intampla brusc, deodata, tocmai cand ne asteptam mai putin. Se va intampla ca o adevarata inviere din morti..."
Parasim Clocociovul, pastrand in inima un sambure de speranta. Dupa numai o suta de pasi de urcus, manastirea dispare in negurile vaii adanci. N-au mai ramas decat varfurile de biserici, cel putin cinci, ridicandu-se deasupra ierbii inghetate, incat ai zice ca turlele acelea au crescut pur si simplu din pamant.
Bogdan Lupescu
Fotografii: Petre Cojocariu