Bucuresteanul din varful munteluiParintele Radu Novacovschi- satul Tarsa, com. Avram Iancu"A cantat cucul de sapte ori si n-am plecat "
Cand am aflat ca la Tarsa, un sat motesc pierdut pe o culme de munte, preotul e un bucurestean care a renuntat la avantajele civilizatiei citadine in favoarea salbaticiei Muntilor Apuseni, am zambit cu neincredere. "Asa ceva nu exista ", mi-am spus. "Nu se schimba cu una cu doua asfaltul, pe potecile infundate iarna in zapada si primavara in noroi. " Si totusi, drumul la Tarsa avea sa-mi spulbere indoielile. Stalpul bisericii din sat e un absolvent al Facultatii de Teologie din Sibiu, care a ales de bunavoie sa-si indeplineasca menirea si sa-si aseze familia printre moti.
Departe de larma orasului
Desi e bucurestean de origine, Radu Novacovschi se considera ardelean. "Nu sunt bucurestean! In Bucuresti locuiau parintii mei cand m-au nascut pe mine, dar mama este moldoveanca, iar tata - ardelean, scoborator dintr-o familie de polonezi. Am stat la Bucuresti pana la trei ani, apoi, tata fiind santierist, m-am plimbat dupa el prin Ardeal. Ma consider, asadar, ardelean prin crestere, caci am locuit in Fagaras, Rupea, Targu-Mures. Am facut facultatea la Sibiu, unde am intrat cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Andrei, episcopul de Alba-Iulia, pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa raman in Ardeal. Cand am terminat facultatea, in 1995, am lucrat un an la Societatea Romana de Radiodifuziune si am avut jumatate de catedra la o scoala din Bucuresti. Aici, la Tarsa, am venit in 16 iunie 1996 si am fost hirotonit o saptamana mai tarziu. Nu pot spune ca a fost visul vietii mele sa ajung in varful muntelui, dar sunt fericit ca am scapat de oras ", spune parintele Radu.
Tanarul preot isi aminteste de o excursie facuta in copilarie in cealalta parte a Apusenilor, la Garda si Arieseni. Atunci, vazand cate o casa in varful unui deal, se gandea, cine or fi "nebunii " care stau acolo. Acum, parohia sa acopera 70 km2, iar drumurile pe care trebuie sa le strabata ajung, de nenumarate ori, pana hat, in varfurile acelor dealuri, in casele enoriasilor sai. La inceput, motii l-au privit cu neincredere: ce cauta un bucurestean in satul lor? "Unii faceau pronosticuri cat vom rezista: pana la Craciun, pana canta cucul, pana la celalalt Craciun... A cantat cucul de sapte ori si n-am plecat. " Preotul se opreste putin din povestit. Sotia sa, Delia, ii completeaza spusele, intorcandu-si gandul in amintiri. "La inceput, a fost cumplit! Cumplit in sensul ca, de la un anumit nivel de civilizatie, cu apa curenta, cu gaz, cu tot ce trebuie, am venit aici, la foc cu lemne... Nu aveam decat un pat si foarte putin mobilier. Cand am venit, trei luni nu am iesit din curte decat pana la magazin si inapoi. Cazimir, fiul nostru cel mare, avea doar cinci luni. Fusese o vara foarte umeda, a inceput sa se imbolnaveasca... A fost ingrozitor! Ne era dor de casa, tot timpul ni se parea ca auzim telefonul sunand... De unde, ca aici nici macar telefoanele celulare nu au semnal. "
Povestea sotilor Novacovschi curge linistit, intrerupta din cand in cand de harjonelile celor trei copii ai lor si de trosnetul imbietor la somn al lemnelor din soba. "Acum ne place aici ", spune parintele. "Oamenii sunt buni. Inaintea mea a fost un preot deosebit, care i-a pregatit pe sateni in ceea ce priveste credinta. Mi-era teama ca trebuie sa-i invat tot ce inseamna spovedanie, canoane. Acestea au fost marile mele avantaje: oamenii stiau ce au de facut, nu a trebuit sa fac evanghelizare si, in al doilea rand, venind dupa patru ani, in care aici nu a fost preot, am gasit niste oameni deosebiti. Cei care au gestionat parohia, cei doi cantori, epitropul si crasnicul, au dovedit o cinste ireprosabila. Ma asteptau niste bani cu care am putut, in doar trei luni, sa amenajez casa parohiala. De obicei, cand un preot vine intr-o parohie, nu-l asteapta nici un ban, trebuie sa porneasca de la zero. Noi am avut noroc de oameni buni. Dupa ce am inceput sa-i cunosc, m-am putut ocupa de tot. In 1999, am terminat pictura interioara a bisericii. A costat 180 de milioane de lei, iar toti banii au fost ai enoriasilor, n-am avut nici o sponsorizare, nimic. "
Visul strabunicii s-a implinit
Timp de cateva minute, raman singura cu doamna preoteasa. Si devin, dintr-o data, martora unei altfel de spovedanii, pe care, involuntar, am provocat-o. Pentru Delia Novacovschi a fi preoteasa e o menire pe care si-a asumat-o cu greu. Strabunica sa, cea care a crescut-o, ii spunea mereu ca va ajunge preoteasa, dar ea nu o lua niciodata in serios. "La noi, in zona Fagarasului, a fi preoteasa era un lucru de mare cinste, dar eu nu ma simteam pregatita pentru asa ceva. S-a suparat strabunica, s-a suparat mama, considerand ca imi refuz sansa vietii. Dupa un timp, l-am cunoscut pe parintele, pe Radu. Ne-am cunoscut in tren. El venea de la inmormantarea bunicului sau si mergea la Sibiu, la facultate, iar eu veneam de acasa, de la Fagaras, la Sibiu, unde lucram la o gradinita. A doua zi ne-am intalnit intamplator, pe strada. Am povestit putin si atat. Ne-am mai intalnit dupa o luna. M-a invitat la un film si am acceptat. Ne-am dus la film si... de atunci avem filmul nostru, desi nici astazi nu ma consider buna ca preoteasa. Ar fi trebuit, cred, sa fiu mai blanda. Imi vine sa plang cateodata, pentru ca este o misiune foarte grea si mi se pare ca nu fac fata cum ar trebui si as vrea sa-l ajut mai mult pe parinte, as vrea sa fac mult mai mult pentru el, ca preot. Ca sotie... Avem trei comori - Cazimir, Nicodim si Otilia - si probabil ca o sa mai avem, pentru ca sotul meu isi mai doreste copii, desi, pe langa cei trei ai nostri, ii mai avem si pe ceilalti sapte de la casa de copii. Ei sunt copiii nostri de suflet. "
Preotul si cei sapte pitici
In afara de casa parohiala, mai exista in Tarsa o casa in care locuieste o parte din sufletul parintelui Radu: Casa de Copii "Sfantul Nicolae ". Cu un an in urma, preotul Dan, de la Vingard (jud. Alba), a incercat sa-l convinga pe preotul Novacovschi cat de bine ar fi sa faca sa existe o casa de copii de tip familial si la Tarsa, dandu-i drept exemplu propria sa realizare: Casa de Copii de la Vingard. "Mi-a spus ca asa ceva se face usor, repede si cu bani putini. Nu mi-a venit sa cred. A reusit insa sa ma convinga si, dupa ce am obtinut aprobarile necesare din partea Episcopiei Alba-Iulia si a Directiei Judetene pentru Protectia Drepturilor Copilului Alba, am inchiriat o casa, am pus-o la punct si am adus sapte copii: Marian Chirila (4 ani), Liviut Chirila (6 ani), Ana Maria Chirila (10 ani), Petru Cuc (13 ani), Monica Mocioiu (10 ani), Iuliana Sobo (10 ani), Gabriel Zoltan (13 ani). Primii patru sunt frati, dupa mama, dar au tati diferiti. Am scris in stanga si in dreapta, am spus ca sunt sapte copii care traiesc in conditiile cutare si cutare si, in mai putin de o luna, am primit deja donatii. M-a emotionat o donatie venita printr-o scrisoare din partea unui detinut din Penitenciarul Arad, care a trimis o suta de mii de lei. Le-am spus satenilor, in biserica: <<Daca v-as fi cerut sa dati fiecare cate o suta de mii, ati fi zis ca s-o prostit popa, ca va cere bani!...>>. Directoarea scolii din Avram Iancu, d-na Coroiu, ne-a imprumutat paturi, saltele. Ideea de baza de la care s-a pornit a fost in primul rand ca Biserica Ortodoxa Romana sa se implice in astfel de actiuni, ca tot suntem noi huliti ca nu ne implicam si, in al doilea rand, copiii au ocazia sa creasca aproape ca intr-o familie. Am fost placut impresionat de copii, caci sunt mai buni decat ma asteptam. Le e insa o frica teribila de bataie. Cei patru frati Chirila au plecat de acasa anul trecut, in luna aprilie, pentru ca se saturasera de bataie. Cei doi mai mari au fugit, apoi cei doi mici au fost luati pentru ca s-a aflat in ce conditii traiesc. Mama lor e gravida iarasi. Are vreo 41 de ani, e o betiva notorie, ca si actualul ei sot, si fac copii in continuare. Ceilalti trei copii de la noi au venit de la Casa de Copii de la Obreja, unde erau vreo 100 si ceva de copii. Fratii Chirila au fost la Casa de Copii de la Stremt, unde sunt doar vreo 30 si ceva de copii. Se vede clar diferenta intre unii si altii. Cei de la Obreja nu stiu sa faca nimic, nu stiu sa-si faca patul... Acolo e o crescatorie de copii si nu cred ca exagerez cand o numesc asa. Ideea e ca, intr-o astfel de casa, sa fie cat mai putini copii, sa te poti ocupa de fiecare in parte. Toti au o nevoie fantastica de afectiune. Ne spun mama si tata - eu sunt tatal, iar preoteasa si trei dintre angajate sunt mame. Una singura, fiind mai in varsta, este bunica. "
"Parinte, lasa-i sa moara! "
A te ocupa de o astfel de casa de copii aici, la tara, presupune doua avantaje: in primul rand, fiind mai putini copii, i se poate purta de grija fiecaruia in parte. In al doilea rand, pana cresc, pana se integreaza in comunitate, oamenii ajung sa ii cunoasca. "La scoala i-am prezentat pe toti ca fiind ai mei si i-am rugat pe ceilalti copii sa nu-i trateze ca pe niste orfani, sa nu-si bata joc de ei. Sunt copiii popii si, daca au probleme cu ei, au probleme cu mine ", povesteste preotul.
Sotia sa isi aminteste, la randul sau: "Cand parintele mi-a spus despre intentia de a infiinta aceasta casa de copii, am zis: <<Iarasi copii?>>. Ma gandeam ca el isi doreste oricum sa avem sapte copii, ai nostri... Avem deja trei. Apoi, am imbratisat ideea si ne-am apucat de lucru. Am muncit amandoi, si eu, si parintele, pe branci, vreo luna de zile. Am facut curatenie, am vopsit, am zugravit... Mi-a fost teama ca nu voi face fata. Este greu, dar nu extraordinar de greu. Sunt si momente bune, si momente rele, deja au inceput sa apara satisfactiile. Dupa ce fac cu ei temele si iau la scoala note bune, sunt fericita. M-am atasat de ei, parca nu mai concep viata fara ei. Cat de mult imi doream sa plecam de aici, acum nu mai vreau sa plec. Copiii sunt nemaipomeniti! Sunt ai mei, toti zece! M-a fascinat cand imi spuneau mama, am suferit cand imi povesteau prin ce au trecut in familiile lor sau in casele de copii de unde vin. Am inceput sa plang cumplit cand, dandu-le sa manance oua, mi-au spus ca e pentru prima data in viata lor cand mancau asa ceva. Si asta, niste copii de 13 ani! Mi se pare anormal, inuman... E trist, dar, din pacate, adevarat. Satenii au privit diferit initiativa noastra, unii bine, altii rau. A fost un satean care a spus: <<Parinte, lasa-i sa moara linistiti, acolo unde sunt!>>. In rest, nimeni n-a spus nimic. Dar cand i-au vazut... In prima duminica, cand i-am dus la biserica, oamenii au inceput sa planga. Femei, barbati, cu totii. Mai ales ca patru dintre copii sunt frati si e dureros sa-ti dai seama ca o mama poate fi atat de iresponsabila, incat sa-i nasca si sa-i lase la voia intamplarii... Apoi, au inceput sa vina oamenii, sa le aduca alimente, jucarii, haine. Tot timpul vine cineva. Duminica, ii mai iau la pranz satenii. Oamenii au inceput sa-i accepte pe copii, sa-i iubeasca, sa-i considere de-ai lor. Au si de ce, pentru ca sunt minunati! "
Fiind abia la inceputul unui astfel de drum, mai sunt o multime de lucruri de care Casa de Copii de la Tarsa are nevoie. Materiale de constructii pentru extinderea spatiilor de locuit si a dependintelor, instalatii sanitare pentru baie, aparate electro-casnice, tapet (finisajele interioare din lemn nu sunt pe placul "forurilor competente "!), mochete, linoleum s.a. Copiii au acum, prin grija oamenilor cu suflet, o rezerva suficienta de alimente si imbracaminte. Le mai trebuie insa incaltaminte, carti si rechizite si, daca se poate, cei mari si-ar dori, pentru la primavara, cate o bicicleta, caci au de parcurs, pana la scoala si inapoi, cate doi kilometri zilnic. In rest, toti cei sapte copii din Casa de Copii de la Tarsa incep sa invete cum e sa creasca inconjurati de afectiune, cum sa se ajute unii pe altii, cum sa traiasca frumos. Si vor reusi, cu siguranta, caci au langa ei doi oameni care le vegheaza, cu foarte multa dragoste, pasii: preotul Radu Novacovschi si sotia sa, Delia.Camelia Starcescu
(Eventualele ajutoare destinate copiilor pot fi expediate la urmatoarea adresa: Preot Radu Novacovschi, sat Tarsa, com. Avram Iancu, jud. Alba.)