Ada-Kaleh
In fiecare an, in preajma sarbatorilor de Pasti, mama si prietenele ei de pe ulita noastra faceau pregatiri intense de drum lung. Intr-o sambata dimineata, de obicei la sfarsitul lui martie, se urcau in tren cu destinatia "Adcale" - un nume destul de ciudat pentru noi, copiii. Eram fericiti, fiindca stiam ca, la intoarcere, "doamnele cu broboada" isi descarcau sacoteiele cu bunatati nemaivazute: zahar cubic, zahar candel, tablete de susan, rahat in forma de lumanare, halvita, halva cu cacao, turta dulce pictata cu trandafiri, pestisori de ciocolata, samburi de nuca dospiti in miere si cate altele. Din misteriosul targ (noi credeam ca Adcale e un targ), mamele isi cumparau si alte lucruri de trebuinta femeilor tinere: baticuri si sulemeneli de Istanbul, fuste de Viena, bluze si sutiene de Budapesta, ciorapi si papuci de Belgrad.
Mai tarziu, am inteles ca Ada-Kaleh (adevaratul nume al unei insule situate pe Dunare, nu departe de Orsova Veche) era, de fapt, un paradis comercial si turistic, unic in Europa. Cu o lungime de 1,7 km si o latime de 500 m, insula a fost un punct strategic important, inca de pe vremea lui Iancu de Hunedoara. La 1717, Eugeniu de Savoia a construit aici o puternica cetate stelata. Mai tarziu, Imperiul Otoman a amenajat-o pentru a fi locuita de turci - avanpost strategic in coasta Imperiului Austro-Ungar. Cand insula a intrat in componenta Romaniei Mari, Guvernul Regal Roman a acordat o larga autonomie negustorimii locale, Ada-Kaleh devenind porto franco - cum sunt zonele libere de azi. Am in fata o fotografie din 1930, luata in Bazarul de pe insula (vezi foto). Doi jandarmi in jiletci albastre stau la masa cu doi negustori. Pe colt, patru turci, imbracati elegant, cu turbane, isi etaleaza multumirea si bunastarea. Peste drum, la mese, carciumarii isi asteapta musteriii. O doamna, europeana, bea cafea si sirop de trandafir. Departe, in spate, un grup de clienti beau bere. Pavajul e din piatra, cladirile sunt prospere, romantice, acoperite de verdeata. E o zi de vara, dar nu e zapuseala, fiindca valurile Dunarii umezesc aerul. Dar ce folos... totul e doar o "parere", un paradis pierdut, in care isi faceau veacul turistii bogati din Austria si Germania. Tot ce se vede si inca tot ce se povesteste - iahturile de placere din micul port, lautarii turco-tigani, coborati direct din tainitele Stanbulului, povestile de iubire gen "La Rascruce de Vanturi", atractia fantastica a exotismului crepuscular - toate au disparut sub ape. O gandire criminala, romano-iugoslava (in fapt, comunista) a pus, in 1970, in locul acestui spatiu de legenda, apa chioara, apa curgatoare si tulbure care, zice-se, produce curent electric. De-ar produce si aur cu diamante, valuri de platina si chihlimbar, si tot n-ar putea avea o valoare comparabila cu Ada-Kaleh! Privind fotografia (am mai vazut un tablou imens la Viena, cu acelasi subiect tragic), ma cuprinde deznadejdea ca nu se mai poate face nimic pentru a readuce la lumina sublima pagina de existenta dunareana. Astazi, Ada-Kaleh ar fi atractia numarul unu a Romaniei. De aceea, povestea insulei disparute pe altarul mincinos si brutal al "dezvoltarii economice" trebuie sa fie un avertisment. Nu ne mai putem permite o noua crima. Nu mai putem accepta "mutarea" muntilor, ingroparea satelor si cimitirelor, otravirea apelor si solului, distrugerea localitatilor. Nu putem fi de acord cu stergerea de pe harta a celei mai vechi localitati din Romania: Rosia Montana, atestata documentar la anul 132 d.Hr. Daca tacem si-i lasam pe cautatorii de aur sa-si puna in aplicare planul diabolic, generatiile de maine ne vor condamna si ne vor blestema. Cateodata, proverbele mint. Tacerea nu e intotdeauna "de aur", ci, uneori, complice la crima.Ion Longin Popescu