Eveniment
Ion Caramitru - 60
Citit mai pe larg, acest titlu inseamna, desigur, faptul ca unul dintre marii nostri actori de teatru si cinema, "Printul candva rasfatat al Bulandrei", a ajuns la o varsta la care unii barbati au parul alb si putin, mersul incovoiat si trupul lipsit de vigoarea din prima jumatate a vietii. Nimic din toate acestea la Caramitru al nostru, care pare sa fi descoperit reteta tineretii eterne. Dotat, in plus, cu o inteligenta taioasa si cu un simt al umorului iesit din comun, Pino - cum ii spun prietenii, fostului domn ministru al Culturii - si-a pastrat si scapararea de spirit, care il distinge in mod egal, pe scena ca si in viata de toate zilele. Culmea este ca, imediat dupa 9 martie - data zilei sale de nastere -, in viata artistica bucuresteana s-a produs un alt eveniment notabil. Si anume, premiera - cu mult tam-tam si multa valva - a filmului "Amen", un film controversat, realizat de celebrul regizor grec Costa Gavras in Romania, cu o distributie in care figureaza si multi actori romani, printre care si Ion Caramitru. Si pentru ca Pino mi-a acordat cateva minute din timpul sau foarte "plin", i-am pus, in numele cititorilor nostri, cateva din intrebarile care se pun in astfel de situatii. (Dar si unele mai "speciale".)
- Printul intra in iarna... Cum se vede viata la 60 de ani?
- N-am bagat de seama cum au trecut anii. M-am trezit ca am 60 de ani - fara sa simt! Trepidatiile vietii trec repede. Dar te marcheaza puternic, chiar daca nu le simti. Mai ales cand esti actor... Daca ar fi sa fac un bilant al carierei mele artistice, as spune ca vacante n-am avut. N-am stiut ce inseamna... timp liber. In schimb, daca-mi numar rolurile din film si din teatru, as putea sa afirm cu mana pe inima ca am jucat cate un rol - in film sau pe scena - in fiecare din acesti 60 de ani. Ma intrebi daca am avut modele? Sigur ca am avut! Am "furat" multe de la ele. Uite, de pilda, de la Vraca am furat respectul pentru cuvant, ca si pentru "instrumentul" numit voce. De la Emil Botta - frenezia gandurilor care se alearga. De la Caragiu - nonsalanta cu care purta ambele masti ale Teatrului (cea vesela si cea tragica). Am "furat" si de la poeti. De la Nichita Stanescu am furat trezia din betia cuvintelor. De la Sorescu - facutul cu ochiul in interesul metaforei. De la Eminescu - constiinta faptului ca vorbim o limba de mare circulatie spirituala.
- Si dintre regizorii cu care ai lucrat in teatru? Exista vreunul caruia sa ii datorezi formatia ta de actor?
- Ciulei, in primul rand. Lui ii datorez, in principal, cariera mea teatrala. Ii datorez enorm. Dar sa stii ca n-a fost usor! Am avut mult de luptat cu el pentru a-l convinge ca pot juca si... un personaj ca Leonce. Adica un tanar romantic si avantat, dar si plin de umor, unul dintre eroii acelui spectacol antologic realizat de Ciulei la Bulandra, in urma cu vreo 30 de ani. E vorba, stii bine, de "Leonce si Lena", cu care, in septembrie 1971, la Festivalul International de Teatru de la Edinburgh, teatrul romanesc a demonstrat ca se afla in primele randuri ale teatrelor lumii. Mai ales ca acolo, cot la cot cu "Leonce si Lena", Teatrul Bulandra se infatisa si cu un alt spectacol antologic: "D"ale carnavalului", pus in scena de Pintilie si avandu-l in fruntea distributiei pe insusi Toma Caragiu. Cat despre Pintilie, el a fost, in toata cariera mea, o prezenta tutelara.
- Multa lume s-a intrebat, si cred ca se mai intreaba, cum de ai acceptat, cu acest temperament atat de... artistic, sa devii... functionar de rang inalt. Sa devii Ministru al Culturii?
- A fost un risc asumat. M-am expus intr-alt fel decat pe scena ori pe ecran. Am acceptat "portofoliul" de ministru, nu pentru ca vreun partid politic m-a dorit, ci pentru ca cele sase uniuni de creatie s-au coalizat, au mers in corpore la reprezentantii puterii de atunci si... m-au cerut. Oricum, dupa cate stiu, alta varianta nu a existat in acel moment. Da, mi-am asumat tot felul de riscuri, pentru ca cineva trebuia sa o faca. Privind acum inapoi, o fac fara manie - ca sa parafrazez un titlu celebru. Si asta pentru ca, in ciuda afirmatiilor unora, eu cred ca mi-am indeplinit mandatul legislativ. Ma rogi sa dau cateva argumente in acest sens. Ei bine, iata-le: faptul ca am reusit sa obtin un imprumut important de la Banca Mondiala, care sa fie dirijat inspre Cultura, mai exact avand ca destinatie Programul Phare pentru Cultura. Apoi, ar mai fi vorba despre Programele pe care le-am impus Consiliului Europei, privind asezari precum: Sibiu, Alba-Iulia, Sulina, Banloc-Timisoara. Cu alte cuvinte, realizarea acelui asa numit "Drum al lemnului" - adica o retea europeana a tarilor in care este prezent "Cultul lemnului" - exprimat prin splendide case si biserici vechi. Am reusit, de asemenea, sa obtin "protectoratul Unesco" asupra monumentalului romanesc. Si-astfel, Romania a trecut de la pozitia 8 la pozitia 30. Adica, acum un numar de 30 de monumente istorice romanesti se afla in patrimoniul mondial Unesco. Altfel spus, Romania se afla in topul tarilor cu monumente protejate de Unesco. Acestor monumente ocrotite li s-au adaugat recent 8 biserici din Maramures, cetatea Sighisoarei, cetatile dacice... E o mare bucurie sa poti enumera toate astea, nu-i asa?
- Si daca ar fi sa enumeri cateva mari bucurii ale carierei tale fabuloase de Actor?
- In primul rand, "Festivalul de la Edinburgh", acolo unde mi-am dat seama "pe viu" ca teatrul romanesc, cu spectacolele Bulandrei - dar si cu altele - se poate numara, pe drept cuvant, in topul realizarilor artistice din lume. As mai pomeni, tot aici, despre "Hamlet", in regia lui Alexandru Tocilescu, personaj pe care l-am jucat pe scena Teatrului Bulandra din noiembrie 1985 si pana in... 1992. Un record demn de "Guiness" - as zice eu - devreme ce, cu "Printul Danemarcii" am atins... 200 de spectacole. Ca sa nu mai vorbesc despre succesul urias de care acest spectacol facut de romani s-a bucurat in toate turneele... ametitoare pe care le-am intreprins la Londra, la Dublin, la Sao Paolo si la Paris.
- Te-as ruga, in numele acelor spectatori care nu vor putea uita niciodata recitalurile pe care, impreuna cu pianistul Dan Grigore, le-ati oferit publicului in ultima iarna ceausista, sa evoci si acele magice imprejurari, acele incredibile momente. Era in 1989, la Ateneul Roman...
- Si in sufletul meu acele cateva seri au - chiar si azi - un loc aparte. In acel "istoric" timp rabdarea noastra, a tuturor, ajunsese la limite. Nervii dadeau sa crape. In acea iarna cumplita am realizat un scenariu bazat pe cateva poeme eminesciene, pe Glossa, pe visurile metafizice ale lui Eminescu, pe unele proze. Daca tii minte, acel recital "Eminescu dupa Eminescu" se termina cu un strigat - al meu - inspirat din disperarea, ultima, a unui Eminescu tarat la spital, crucificat de suferinta. Atunci, spre sala inghetata, dar si spre Cer, eu am strigat din rasputeri: "Ajutor!!!". Atunci, si numai atunci, Eminescu a fost cu noi. Dumnezeu a fost cu noi. Curand - dupa doar cateva luni - avea sa ne elibereze Revolutia. Ma intrebi daca acum, la moment aniversar, am vreun regret. Nu. N-am nici unul! Dumnezeu mi-a dat tot ce mi-as fi putut dori! Si totusi! Mi-as fi dorit ca acum, de ziua mea, mult iubita mea mama sa fie cu noi. Cu numeroasa si fericita mea familie. Ce-i drept, stiu ca de-acolo, de sus, unde se afla parintii nostri dragi, mama mea ma ocroteste si azi cu aceeasi dragoste cu care ma invaluia inca din vremea in care incepusem sa umblu pe cararile copilariei...Silvia Kerim