Planete Culturale
Istoria unui triumfLautarii din Clejani- Mai cunoscuti in strainatate decat in tara, "Haiducii" de pe Neajlov
i-au topit pe bucuresteni cu tambalul si cantarile lor -Asa a-nceput povestea...
Clejaniul e un satuc "nici sarac, nici pricopsit" de pe Matca Neajlovului. Daca nu s-ar afla in Romania, ar avea la intrarea in cartierul tiganesc o pancarta mare, pe care ar scrie in minimum trei limbi de circulatie internationala: "Aici s-au nascut si traiesc marii muzicieni ai Ansamblului <<Les Haidouks ". Dar suntem in Romania si nimanui nu i-a trecut prin minte sa puna vreo pancarta. E mai bine asa: cohortele de straini care nimeresc oricum satul n-ar avea mare chef sa dea nas in nas cu insemnele occidentalizarii, care nu se potrivesc cu stilul patetic, dezordonat si imprevizibil al vedetelor lor preferate.
Cum au ajuns lautarii din Clejani celebri pe mapamond, sub numele de Ansamblul Haidouk? Povestea e destul de lunga, dar am sa incerc sa o scurtez pentru dvs.
Prin 1983, Speranta Radulescu (pe care o voi numi de aici inainte S.) descopera in arhivele Institutului de Folclor inregistrari muzicale entuziasmante, realizate de o echipa de cercetatori, cu vreo 25-30 de ani in urma, cu cativa lautari din satul Clejani. La sfatul lui Ion Albesteanu Dumnezeu sa-l odihneasca, ca aurita i-a fost gurita cu care canta si dadea sfaturi , S. da o fuga la Clejani, impreuna cu Clemansa Firca, stiind ca muzicantii de altadata traiesc inca, iar cei care nu mai traiesc si-au lasat in urma fii si nepoti cu nimic mai prejos. S. e cucerita.
In 1986, etnomuzicologul elvetian Laurent Aubert soseste cu treburi la Bucuresti. S. profita si ii prezinta pe cei mai buni sapte muzicieni ai Clejanilor. Laurent un specialist experimentat, care a auzit multe muzici in viata lui si nu se aprinde pentru oricare cade in extaz. Ii inregistreaza pe clejaneni si promite ca le va edita un disc la Paris si ca ii va invita la inaugurare. O propunere pe care lautarii nici n-o baga in seama.
In martie 1988, Laurent da curs oficial invitatiei. Culturnicii si activistii de tot felul care, fireste, trebuia sa fie la curent si sa-si dea acordul nu pricep in ruptul capului ce-a gasit elvetianul la niste taranoi, cand noi avem ansambluri folclorice "de stat" atat de minunate: Rapsodia, Ciocarlia, Transilvania s.a., cu artisti slefuiti, frezati, periati si pudrati, care poarta costume nationale cum se cuvine, canta la comanda unui distins dirijor si mai au si epoletii garnisiti pe masura nivelului artistic. Culturnicii se tem chiar ca elvetianul pe care altfel au interesul sa-l cultive ar putea sa ne denigreze tara!!! (La drept vorbind, culturnicii de azi ar exprima aceeasi parere, daca am fi nevoiti sa le-o cerem.) Dar Laurent e incapatanat: ii vrea pe acesti muzicieni ori pe nimeni altcineva.
Martie 1988. La Geneva si Paris, se lanseaza discul "Musique des Tsiganes de Valachie: Les lautari de Clejani", eveniment dublat de prima iesire a lautarilor in Occident. "Si acuma va canta pentru dvs. Dumitru Baicu zis Cacurica, alaturea cu Ion Manole zis Saica, cu Niculai Neacsu, cu Petrica Manole zis Buzatu, cu Gheorghe Anghel zis Caliu, cu Gheorghe Falcaru zis Fluierici ... din comuna Clejani, judetul Giurgiu." Si canta, cu caldura, prospetimea, imaginatia si frustetea cu care nu pot canta decat adevaratii lautari de tara. Publicul, care nu se asteptase la un eveniment deosebit, simte coplesitoarea forta a fenomenului Clejani si reactioneaza cu un entuziasm frenetic. Imi amintesc ca, in finalul concertului de la Paris, tot felul de cineasti si directori de teatre fac coada ca sa-si prezinte propuneri de film, dar si de concerte, in teatre in care majoritatea artistilor nici nu ajung sa paseasca vreodata (de exemplu, Th?tre de Ville din Paris). Toti se intereseaza cum se poate ajunge mai usor la Clejani. Dar, sub Ceausescu, la Clejani nu se poate ajunge usor. De fapt, nu se poate ajunge deloc. Si, ca sa fim si mai corecti, sub Ceausescu nu se poate nimic. Asa ca, timp de vreo doi ani, lautarii stau acasa, sa cante la nunti si sa depene amintiri.
Discul de la Paris trebuie sa fi avut succes, de vreme ce, in ianuarie 1990, St?phane Karo un muzician belgian cu un deosebit fler artistic descinde la Clejani si le propune muzicienilor un turneu prin Europa. In anul urmator (martie 1991), inainte de a intra in vartejul marii lor cariere, S. ii aduce pe muzicanti la Muzeul Taranului din Bucuresti, inregistreaza o buna parte a muzicii lor batranesti (pe care o transforma in casete si Cd-uri Ethnophonie, care sunt azi pe piata) si organizeaza un spectacol, la care participa cu beatitudine elita intelectuala a Capitalei. Abia dupa 10 ani de absenta glorioasa, clejanenii vor mai canta in tara, la Sala Arcub. Gurile rele spun ca sala nu le-a fost data cu prea multa tragere de inima, dar poate ca e o minciuna. Oricum, in decembrie 2000, ea e plina de japonezi, englezi, belgieni, francezi etc., jurnalisti, impresari si oameni de arta din strainatate si ... cativa romani. Atunci i-am revazut. In anii din urma, nu fusese chip sa dau de ei, ca erau mai tot timpul in turnee. Vorba lui Cacurica: "Azi la Stockholm, maine la Tokio, poimaine la Los Angeles ... Concertele ca concertele, dar traficu" ne omoara". Le urmarisem doar succesele. Nu din presa romaneasca o, nu, Doamne fereste! , ci din mesajele unor prieteni si cunostinte de la Londra, Paris, Montpellier, Seattle, Madison, Copenhaga, Ulm, Berlin, Roma ... Cu totii se impleticeau in puzderia superlativelor: "Lautarii din Clejani sunt ... extraordinari, fenomenali, incredibili, minunati, fermecatori ...".
Lautarii din Clejani sunt cei mai inspirati si clocotitori muzicieni populari din Romania. Desigur, stilul muzical exuberant al Campiei Dunarii i-a stimulat sa devina astfel; a mai contribuit, de asemenea, faptul ca satul Clejani e o veche "scoala lautareasca" a Munteniei, care isi modeleaza oamenii in spiritul investirii totale, intr-o arta totala: a cantatului, a dansului, a gesturilor, a mimicii. Ar fi insa nedrept sa nu spunem ca ei insisi sunt deosebit de daruiti. Trasatura comuna a tuturor este fantezia si impetuozitatea. Fiecare muzician in parte are insa personalitatea, inclinatiile, aptitudinile, calitatile si abilitatile sale proprii.
Portrete de mari artisti
Nicolae Neacsu zis Culai e sclipitor de destept, siret, sensibil, cochet, mare comedian. Cand l-am cunoscut, era de doua ori operat de rinichi, avea ochii stinsi si isi astepta moartea. (Daca ma gandesc bine, pe atunci toti ne asteptam moartea.) Azi, dupa 19 ani, e in plina forma. Isi poarta cu distinctie bastonul si palaria, de care nu se desparte nici macar pe scena, pentru ca ambele fac parte din imaginea publica pe care si-a construit-o cu multa migala. Are o voce mica, voalata de varsta si nicotina, pe care o unduieste perfect, in cele mai minunate cantece batranesti ce pot fi auzite la Clejani. Desi nu e remarcabil ca violonist, improvizatiile sale pe instrument sunt coplesitoare. Este exponentul celui mai arhaic stil muzical din sat. Cu trei luni in urma, cand am trecut pe la casa lui, am aflat ca e la Spitalul Judetean unde, in pauza dintre doua investigatii, da interviuri pentru jurnalistii sud-coreeni, inscrisi pe lista de asteptare.
Dumitru Baicu zis Cacurica e stabilit in Clejani prin insuratoare. Cinstit, viclean, afectuos, certaret, sincer, prefacut acest om reuneste totusi toate calitatile si viciile clejanenilor intr-unul si acelasi fermecator personaj. E un tambalagiu mai degraba oarecare, dar un vocalist stralucitor. Nu mai are dinti e de mirare cum articuleaza cuvintele! , dar nici nu si-i pune, pentru ca nu vrea sa-si deterioreze poza de scena, pe care si-a elaborat-o, si el, cu cea mai mare ingrijire. E tare in cantecele de dragoste de pe Vlasca, pe care le interpreteaza cu un patetism inegalabil; in Ansamblul Haidouk, el canta insa indeosebi cantari in limba tiganeasca. Cacurica e si un neintrecut animator al nuntilor de tara.
Ilie Iorga locuieste in satul vecin, Marsa. E un om subtire, cu ochi albastri si cu parul lins pe spate (pieptanatura tipica de lautar muntean). Trasaturile nobile ale fetei sale ii placeau la nebunie lui Horia Bernea. Spre deosebire de colegii sai, Ilie e calm, tolerant si previzibil. In cantarile de dragoste, pe care le executa cu o voce inca puternica, supla, rafinata, opulent ornamentata, pune insa o patima nebanuita. Este un mare "basmitor", repertoriul sau de cantece batranesti fiind comparabil doar cu cel al lui Neacsu. L-am intalnit nu demult, la Marsa: isi tara cu caruciorul sacii la moara, ca un flacau. L-am iubit pentru curajul lui de a ramane taran.
Ion Manole zis Saica, "viorist si gurist", veteranul echipei, e un batranel vioi, deschis si participativ, cateodata artagos. E mereu gata "sa se ia in gura" cu ceilalti solisti vocali adica sa le dea coechipierilor, prin cantare, replicile versificate cele mai potrivite. Are o voce inalta, bine timbrata, taioasa, sfredelitoare, potrivita pentru acutele lungi cu care debuteaza cantecele de dragoste de pe Vlasca. Canta foarte curat, atat la vioara, cat si cu vocea, in pofida faptului ca auzul i-a slabit considerabil. (In Romania, muzicienii batrani si surzi se descurca deseori, orientandu-se dupa sunetele unui instrument, singurul din taraf pe care urechea lor mai e capabila sa-l perceapa.) Dupa ce a implinit 80 de ani, impresarul l-a pensionat. Dar, desi stie ca i-a trecut vremea, Manole sufera ca un caine de dorul scenei.
Gheorghe Anghel zis Caliu e un barbat tanar, inalt, tuciuriu, frumos si distins ca un print indian; fapt care nu-l impiedica sa fie in acelasi timp nestapanit si dificil. E un violonist virtuos, cu arcus nervos si energic, dar perfect stapanit. Improvizeaza cu inspiratie. Stapaneste perfect stilul si repertoriul "clasic" al satului, dar prefera cantarile mai moderne, "pan-balcanice" sau tiganesti, cele care se aud azi in mai toate satele din Romania. Asemeni multor violonisti din generatia lui, Caliu nu canta vocal. Dubleaza insa la vioara, cu multa maiestrie, melodiile solistilor vocali din taraf. Azi are vreo 40 de ani si e conducatorul necontestat al Ansamblului Haidouk.
Gheorghe Falcaru zis Fluierici e o "ciudatenie" chiar si in nastrusnicul Clejani. Fiu de tigani ursari din Moldova, a fost adoptat in sat la o varsta frageda. E un om inca tanar, agitat si instabil emotional, tandru si violent deopotriva. Canta in principal la fluier, ceea ce pentru un tigan e destul de neobisnuit. Isi stapaneste atat de bine instrumentul, incat e capabil sa-l foloseasca in aproape toate tonalitatile, spre consternarea tuturor fluierasilor-tarani care il ascultau pe vremuri adica inainte de a ajunge vedeta. Ii place sa improvizeze pe melodii din filmele sentimentale indiene. Improvizeaza fabulos, mai ales in tandem cu vioristul Caliu. Falcaru a avut o viata aventuroasa, dar acum pare sa se fi intors, cumintit, la sotia si copiii pe care ii adora.
Marii muzicieni-haiduci pe care ii cunosc sunt in majoritate varstnici, unii chiar foarte batrani. Dar sunt perfect capabili sa faca uriasa investitie de energie pe care o cere cantarea in spectacol. Sunt longevivi, pentru ca au toate motivele. Pai cum sa nu traiasca, daca nu fac alta decat sa calatoreasca, sa cante in urale entuziaste, sa dea interviuri si sa petreaca la Hollywood, la Viena, la Clejani sau oriunde le pofteste inima? Cum sa nu se bucure de viata, cand sunt pe piscurile faimei o faima adevarata si durabila?Pentru conformitate
Speranta Radulescu
Foto: Marius Caraman (5), Iulian Ignat (3),