O scrisoare frumoasa, caligrafiata cu optimism si cu un sentiment de implinire foarte rar in ziua de azi. Un sentiment de bucurie curata, pe care m-am gandit c-ar fi bine sa-l impartaseasca si altora. Iar acum, invatatoarea Iuliana Dascalu se afla in fata mea, povestindu-mi despre ea si despre bunicii care au crescut-o, despre satul in care a copilarit si care are un nume de sarbatoare: 1 Decembrie. Vorbeste repede, trece de la una la alta cu usurinta si cu dezinvoltura, nerabdatoare sa-mi spuna cat mai mult despre meseria ei. E inteligenta, frumoasa, are ochii la fel de verzi ca iarba pe care ne-am asezat.
- Iuliana, ai doar 21 de ani si esti invatatoare in satul copilariei tale. Ceea ce altora li se pare un calvar - "viata la tara" - pentru tine pare sa fie o sursa de bucurie...
- O sansa! Un noroc extraordinar, pe care l-am simtit inca de la prima sedinta de catedra, cand am stat in banca langa fosta mea invatatoare. Pot sa spun ca ceea ce au inceput ei, dascalii mei, acum multi ani, in vremea in care le-am fost eleva, continui eu azi. Ma bucur ca sunt langa mine, ca ma pot ajuta, daca am nevoie de un sfat, de o lamurire. Si mai e ceva ce vreau sa va spun. Acesti oameni care "au investit" in mine asteapta sa vada, oarecum, rezultatele muncii lor si nu pot si nu vreau sa-i dezamagesc. E si o mare responsabilitate sa muncesc langa cei care m-au format. La tara sau la oras, munca invatatorului e la fel de grea. Copiii sunt peste tot la fel, si buni, si nazdravani, si curiosi, si mai delasatori ori nastrusnici, au cu totii intrebari si vise. Datoria mea ca dascal este sa-i fac sa creada ca ele pot deveni realitate si ca depinde de ei ca aceasta sa se intample mai devreme sau mai tarziu. Unii au impresia ca elevii de la sate nu fac scoala ca lumea, ca sunt dezavantajati fata de cei de la oras. Nu e adevarat. Realitatea este ca la acesti copii de la tara se vede adeseori, mai mult decat la altii, ambitia de a reusi. Si daca au si sustinerea parintilor, rezultatele pot fi extraordinare. Sa stiti ca si eu am copii care intra pe Internet, copii care stiu sa opereze pe computer. Deunazi, unul chiar mi-a povestit ce a aflat despre compozitia chimica a planetei Pluto, de pe Internet, desigur. Si e elev de clasa a doua! E clar ca mie, ca dascal, mi se cere sa fiu capabila sa le dau raspunsuri la cat mai multe din intrebarile pe care si le pun, ceea ce inseamna ca nici eu nu ma pot opri din invatat. Si nici nu vreau. Nu le pot cere lor perfectiunea, daca nu le ofer eu un exemplu. Si eu sunt bolnava de perfectiune. Din pacate, asa cum stie toata lumea, banii dascalilor sunt tare putini, e greu sa-ti cumperi si haine, si carti, si sa-ti mai asiguri si un minim confort. Iar bibliotecile n-au primit carti de ani de zile. Probabil ca m-as descurca foarte greu daca nu m-ar ajuta parintii. Nu vreau sa ma plang, pentru ca mie imi plac oamenii care din nimic fac ceva, si nu aceia care se tot socotesc ca nu le ajunge ceea ce li s-a dat. Dar am uitat sa va mai spun ceva. Eu cred ca acesti copii crescuti la sat au o sansa in plus fata de cei de la oras. Au marele noroc ca in aceste vremuri agitate pot trai si invata intr-un loc in care sunt mai aproape de natura si de minunile ei, minuni care trebuie descoperite acum, la varsta copilariei, in mod direct, nu prin intermediari.
- Nu te-ai simtit niciodata frustrata de faptul ca te-ai intors la sat, dupa ce-ai facut scoala in Bucuresti?
- Nu, n-am de ce sa cred ca am facut o alegere proasta. Eu am mare incredere in mine si sunt convinsa ca ceea ce mi-am propus sa fac voi si reusi. Bucurestiul e la doi pasi de aici, ajung acolo destul de des pentru ca, am uitat sa va spun, sunt si in anul doi la Colegiul de Institutori din Universitatea Bucuresti. Ma duc la filme in Bucuresti, la spectacole, la Internet-caf, ma intalnesc cu o veche prietena, Mona, colega de liceu, sunt magazinele, librariile si multe altele. Sigur ca nu le pot gasi toate astea in sat, dar poate ca nici nu vreau. Satul ramane acel acasa in care sunt sigura ca ori de unde m-as intoarce m-as regasi mai puternica. Vreau ca peste ani, si elevii mei sa simta la fel, sa vada in locul in care s-au nascut un fel de centru al lumii, din care sa-si poata lua puterea de a face lucruri bune, temeinice. Imi place sa fac excursii cu ei, in Bucuresti si in alte locuri, vreau sa cunoasca oameni deosebiti, sa poata face unele comparatii, i-am dus la spectacole de teatru, am facut spectacole cu ei, le dau carti din biblioteca mea ca sa citeasca, dar prima mea grija este ca tot ceea ce-i invat, sa fie legat de actualitate, de viata de zi cu zi, de realitatea pe care ei trebuie s-o descopere treptat.
- Si daca elevii, pustii astia ai tai, in care investesti atata energie si dragoste, vor pleca din sat, uitand sa se mai intoarca acasa, vor pleca si din tara, fara sa mai priveasca inapoi?
- Eu cred ca sunt doua categorii de oameni care-si parasesc tara acum, in acesti ani in care exista totusi multe sanse, pe masura fiecaruia. Mai intai sunt frustratii, cei carora li se pare ca sunt oarecum nedreptatiti pentru ca s-au nascut aici si trebuie sa munceasca mai mult decat ar face-o in alte parti, apoi sunt cei foarte destepti, olimpicii, care simt ca nu sunt ajutati cat ar trebui si pentru care plecarea este intr-un anume fel o salvare. Sigur ca cei care au condus tara asta din 90 incoace va trebui sa dea seama si despre felul in care au avut grija de tineri. In ceea ce-i priveste pe copiii care vor pleca la scoli in oras, sunt sigura ca centrul lumii nu se va schimba pentru ei niciodata. Satul va ramane intotdeauna un loc de intoarcere, macar in sufletul lor.
- De unde ai atatea resurse de optimism? In jurul nostru toata lumea se vaita si spune ca traim in infern...
- Nu stiu altii ce simt, dar mie-mi place tara asta frumoasa, am vazut-o pe toata si le multumesc parintilor ca m-au luat cu ei in excursii si m-au ajutat s-o cunosc. Mi-au mai ramas de vizitat doar vreo doua judete din nord. Eu cred ca, daca esti cat de cat destept si stii ce vrei, nu se poate sa nu reusesti. Oricat de dusmanos ar fi mediul in care traiesti si lucrezi, daca ai vointa, gasesti si calea care te duce la succes. Important este sa ai incredere in fortele proprii si sa nu arzi etapele, adica sa nu te grabesti, sa parcurgi experientele varstei pe care o ai, sa iei la rand treptele pe care le ai de urcat in viata, caci o pregatire durabila inseamna mai ales perseverenta.
- Printre fusteii scarii pe care o urci cu atata curaj, se afla oare vreunul pe care sa-l treci imbracata in mireasa? Te gandesti la familie? La ziua in care elevi iti vor fi propriii tai copii?
- N-am de gand sa ma casatoresc decat in momentul in care voi simti ca ma pot intretine singura, asta pentru ca imi place sa cred in imaginea femeii independente, stapana pe viata ei. Si apoi, eu am deja o "familie", pe langa familia in care m-am nascut. E clasa a Ii-a D, cu "D" de la destepti, clasa in care ma simt mai degraba un fel de sora mai mare a copiilor. Am avut in liceu o profesoara care a fost si continua sa fie inca modelul meu. Doamna Maiasa Pasa mi-a spus de multe ori: "Marita-te, Iulia, caci o sa-i indragesti prea mult pe copiii de la scoala si n-o sa mai vrei sa-ti faci o familie a ta!". Poate ca are dreptate. Oricum, sper sa fiu atat de isteata, incat sa nu ma las coplesita vreodata de rutina si de plictiseala si-mi mai doresc ca si peste ani, sa nu mi se para niciodata greu sa incep alfabetul cu aceeasi litera "A", cu "A" de la acasa.
Foto: Petre Cojocariu