Frederic Klusch</b><b>- constructor de case din Noul Sasesc -</b><b>"De cate ori au ocazia, sasii se intorc sa asculte cucul si sa admire carabusii de mai, pe plaiurile natale"
"As avea o rugaminte: sa scrieti despre Lehliu Gara, oraselul in care am facut armata si in care m-am simtit extraordinar. Sa spuneti ca Fritz, soldatul Fritz Klusch n-a plecat in Germania si doreste foarte mult sa-i intalneasca pe fostii camarazi de pe santierul Mostistea Ii si pe colonelul Vaduva - omul caruia ii datorez multe dintre deciziile vietii mele. Chiar daca acolo, la unitate, svabii si sasii lucrau in constructii, in timp ce romanii ocupau posturile de furieri si oameni de birou, eu m-am simtit foarte bine, fiind apreciat de toata lumea. Daca cineva isi mai aminteste de mine, sa-mi scrie. Eu sunt ala care-a construit unitatea cea noua."
</b><b>"Decizia de a nu pleca in Germania are la baza un fapt foarte clar: noi ne-am gasit locul"
- D-le Klusch, aveti doar 50 de ani, sunteti un celebru constructor de case si totusi n-ati emigrat in Germania. Incep cu aceasta intrebare, fiindca romanii sunt foarte indurerati de plecarea sasilor din Ardeal. Cum motivati decizia dvs. de a ramane in Romania, cand vi s-au oferit o multime de oportunitati in patria ancestrala?
- De peste 800 de ani, patria sasilor este Transilvania, iar de 83 de ani, Romania. Istoria lor e mai lunga pe aceste meleaguri decat pe altele. Eu aici ma simt acasa, nu ma pot identifica in Germania. Am fost acolo de atatea ori dupa Revolutie, am avut posibilitati enorme: oferte de lucru, locuinte, prieteni. Dar asa sunt eu croit: motivatia la munca nu mi-o dau banii. Motivatia la munca mi-o da faptul ca am o identitate, ca ma simt eu insumi, ca sunt propriul meu stapan.
- Meseria dvs. de constructor de case o practicati demult, din anii copilariei, cand, ramanand fara tata, ati fost obligat sa le faceti pe toate: de la zidarie, la constructii de acoperisuri si de la lipitul faiantei, la instalatii de bai. Cu toate ca a trecut ceva timp de atunci, si astazi munciti la fel. Nu obositi sa faceti atatea lucruri de unul singur?
- Nu-mi place sa muncesc orice si nu pot face intr-una aceeasi munca; de exemplu, nu pot sa fac doua luni numai zidarie, trebuie sa incep si un acoperis, sa pun o faianta, sa lipesc un parchet. De aceea eu ridic casele singur, spre mirarea nesfarsita a nemtilor. Cand am fost acolo, mi-au spus ca ei nu-si puteau imagina un "om orchestra" in constructii, dupa cum nu-si puteau inchipui ca exista o bucurie aprinsa a muncii. Daca nu ma bucura lucrul pe care trebuie sa-l fac, stau si nu pot sa-l fac. La fel e fiul meu, Sigfried, care a refuzat sa ramana in Republica Federala, devenindu-mi ajutorul cel mai pretios. Pe de alta parte, decizia familiei mele de a nu pleca in Germania are la baza un fapt foarte clar: noi ne-am gasit locul, iar acest lucru il faci doar o data in viata. Cand ti-ai gasit locul, capeti multa putere. Eu sunt la fel de puternic precum eram la 18 ani! Sunt sentimental si nu-mi pare rau. Stiu ca si cei mai lipsiti de sentimentalisme tot se lasa candva dusi de dor. Unchiul meu, Georg Klusch, a trait multa vreme la Londra, fara habar de Romania. La batranete, cand ajunsese in carucior si-si pierduse partial vederea, m-a chemat in vizita. Cand m-a zarit, a izbucnit in hohote de plans, jeluindu-se ca un copil: "Fritz, draga", spunea, "imi e atat de dor de casa, incat as pleca pe branci, m-as tari pana la Sighisoara!".
- Cred ca v-a speriat perspectiva de a ajunge candva in aceeasi situatie...
- M-am cutremurat numai la ideea ca as fi obligat sa stau mai mult de cateva luni departe de Noul Sasesc. Toate trairile astea negative ma afecteaza foarte mult, ma dezarmeaza. In primele luni ale lui 90, ne-am strans la biserica 7 zidari si 2 tamplari si am hotarat sa facem niste schimbari, sa construim o scoala de meserii in sat. Au fost toti de acord, dar m-au rugat sa astept pana se intorc din Germania, unde au promis ca se duc numai in vizita. Eram fericit ca nu plecasem in 88, anul in care am fost cel mai aproape de cosmarul emigrarii. Din pacate, mesterii mei au uitat sa se intoarca, si-au calcat promisiunea, ramanand in Germania. Atunci a inceput declinul meu, care a tinut mai bine de doi ani. M-am imbolnavit de nervi. Eram atat de trist, ca nu mai puneam mana pe nimic, nu mai lucram. Mergeam pe dealuri si plangeam, nu stiam ce-i cu mine. Plecarea alor nostri mi-a otravit sufletul, m-a dus la disperare, la o depresie groaznica. In clipele acelea ii consideram tradatori. Toata familia era ingrijorata de starea mea, doctorii ridicau din umeri. Sculele de zidarie si tamplarie ruginisera intr-o magazie. Pana intr-o zi din 1993, cand am primit o scrisoare de la matusa Hermine din Hamburg. "Vino, nepoate", spunea, "sa ne faci casa". Eu, nici sa n-aud. Vine a doua scrisoare. "Tu fa bine si vino, ca am cumparat pamantul si am excavat subsolul." Pana la urma m-am dus, iar dupa o seama de emotii, pret de doua luni, aveam acoperisul pus. Nu-mi venea sa cred: reusisem din nou sa ridic o casa. Arhitectul german Mayer a ramas uimit, asa ceva nu mai vazuse. Mi-a propus imediat casa, masa si un salariu mai mult decat generos, numai sa raman si sa lucrez cu el "pe viata". Eu: "Nu, noi plecam Acasa! Tante Hermine, noi plecam acasa (era si familia cu mine)!". Peste un an, domnul Mayer a venit la Noul Sasesc, sa vada de ce nu doresc sa-i primesc oferta. A mers pe dealuri, a jucat volei la cabana familiei, langa padure, a mancat miere si a baut lapte, s-a intins pe iarba, la umbra unui fag. Seara, l-am auzit mirandu-se: "Fritz, asta nu se poate! Dupa 10 ani de suferinta, e prima zi in care am uitat de inhalator!". Sarmanul domn Mayer avea un astm puternic, era dotat cu cele mai noi aparate, dar minunile noastre taranesti il sculasera, fara sa-si dea seama, din boala. "Acum inteleg de ce nu vrei sa vii la Hamburg", mi-a spus la plecare.
- Cui ati mai construit dupa aceea case in Germania?
- Cumnatului meu, Robert, in Kitzingen; sorei mele, Johanna, in Rothenburg ob der Tauber; verisoarei Justine, in Duisburg. Am continuat apoi cu sora Hilda din Fagaras, cu prietenul Gicu din Sighisoara, cu un alt prieten in Medias. La care se adauga restaurarea a zeci de case sasesti in Noul Sasesc si imprejurimi. Chiar acum lucrez la sase deodata, le pun acoperis nou si le renovez interiorul. Musai sa termin pana in august, cand vin proprietarii sa-si petreaca concediul aici. Multi altii vin in luna mai, deoarece am constatat ca, de cate ori au ocazia, sasii vin sa asculte cucul si sa admire carabusii de mai pe plaiurile natale.
- Casele sasesti fac parte, dupa cum se stie, din patrimoniul national. Cat de urgenta este restaurarea lor?
- Din pacate, aceste case sunt foarte slabe, nu au fundatii ca lumea. Pe vremuri s-a construit din pamant si piatra, fara izolatie. Mai toate sunt crapate, iar orice vibratie de pe drum le afecteaza ceas de ceas. Numai 5% dintre ele au o structura mai rezistenta si se pot renova. Iar acest lucru ar trebui facut chiar in... aceasta vara! Pe celelalte, cu toata parerea de rau, le vom pierde (ma refer in primul rand la cele din sate). O data cu ele se va pierde si cultura sasilor - parte a culturii acestei tari.
</b><b>"Nu trebuie sa cersim intrarea in Europa; sa vina ei sa ne invite, dar sa muncim pentru asta"
- Va duceti des in Germania si Austria, unde aveti rude. Ce simtiti la intoarcere, cand intrati in tara, la Nadlac?
- O mare eliberare, o mare bucurie si un dor de a ma apuca de munca. Pentru mine, va spun inca o data, s-a transat pentru totdeauna problema Occidentului. E ca si cand n-ar fi. Nu simt nici un risc stand in Romania. As simti mai multe riscuri dincolo, daca m-as duce. In Germania, nu e felul nostru de viata, oricat am dori sa ne acomodam. Acolo ma simt ingradit - aici liber. Intotdeauna m-am simtit "mai mare" decat rudele mele plecate, mai liber decat ele. Am spus ca nu-mi trebuie acest chin al emigrantului, am alte lucruri mai importante de facut pe lume. Plecati pentru realizarea materiala, dragii mei zidari care m-au parasit, rupand legamantul, n-au gasit-o si pe cea spirituala. Aceea se afla aici, cu toate ca si la noi este in pericol. Am vazut in armata: la fiecare fraza era injurat Dumnezeu, Sfanta Fecioara si Domnul Iisus. Nu cred ca aceste cuvinte, imposibil de reprodus de un om normal, au fost dintotdeauna in limba romana. Ele au fost introduse, pe masura ce oamenii si-au pierdut credinta. Dar, ca sa fim drepti, nu avem inca situatia din Occident, unde sufletul nu mai are nici o cautare.
- Se spune ca abia intrarea noastra in Europa va acoperi deficitul de suflet existent acolo. Cum comentati?
- Noi nu trebuie sa cersim intrarea in Europa; sa vina ei sa ne invite, dar sa muncim din greu pentru asta, sa facem ceva pentru a-i determina sa ne doreasca. Ce sa facem acolo, daca nu suntem ca ei? Trebuie sa mai trecem prin multe cumpene, sa invatam sa facem programe, sa dezvoltam satele, sa deschidem orizontul oamenilor.
- Am auzit-o pe fiica dvs., Sibile, eleva in clasa a X-a la Liceul german din Sighisoara, spunand: "Construim aici ceva, nu ma intereseaza Germania". Am auzit bine?
- Si pe ea am invatat-o ca nu trebuie sa pleci departe de casa, ca nu trebuie sa ceri ajutoare de la nimeni. Doar ma vede cum muncesc si cat castig. Daca nu gaseste un sas, se va marita cu un roman si gata cu dilemele! Spre deosebire de ea, sora mamei din Germania mi-a zis intr-o zi: "Fritzule, cand te vad cat muncesti, ma apuca groaza. Nu puteai sa muncesti mai usor la Hamburg?". Cum mai usor, tante? Si acolo tot asa munceam, doar ca ma simteam angajat la stapan, si nu liber de capul meu. Aici abia daca mai fac fata solicitarilor. Exista o lunga lista de asteptare a clientilor care doresc sa le fac eu, si nu altcineva, casele. Trebuie sa stopez, ca nu mai pot. Daca ar fi o concurenta, m-as bucura, as mai preda din lucrari. Dar nu exista, fiindca nimeni nu mai pregateste astazi meseriasi de case. Firmele de constructii abia daca gasesc vreo cativa sa stie macar sa bata un cui. Cei buni au plecat in strainatate, in Germania si Israel. De la padure sau de la calea ferata, multi s-au facut peste noapte constructori. Iar asta se intampla pentru ca statul nu gandeste corect dezvoltarea meseriilor in societate, desi are ca model situatia dintre cele doua razboaie mondiale, cand constructorii de case au facut o mare cariera in Romania. O casa, domnule, nu-i ca o mancare, s-o faci pentru o zi. O faci pentru generatii.
- Intr-adevar, multe case frumoase din Bucuresti, spre exemplu, au fost construite de sasi in anii 30-40. Ce se va intampla daca si ultimul sas constructor din Transilvania, Fritz Klusch, isi abandoneaza munca?
- Il voi lasa pe baiatul meu in loc. Dupa modelul mesterilor germani, impreuna cu sotia, vreau sa calatorim din oras in oras, in toata Romania, ca trubadurii de odinioara, si sa ne oprim unde vedem ca cineva ridica o casa. Vom bate la poarta si ne vom angaja ca meseriasi pentru o saptamana/doua, fara leafa, doar pe dormit si mancare. Este mare nevoie sa invete oamenii corect arta constructiilor de case. Am vazut deja lucruri care s-ar putea schimba foarte repede. De aceea cred ca este mare nevoie de promovarea adevaratilor meseriasi in constructii. Vrem, de pilda, sa-i invatam pe oameni sa finiseze bine usile si ferestrele. In tara asta nu exista 10% dintre usi si ferestre care se inchid si se deschid ca lumea! Ma credeti? Nimeni nu se uita la acest amanunt. Desigur, nu e cazul celor scumpe, de termopan. Intr-un oras ca Sighisoara, sa spunem, daca ar face cineva o firma de service pentru usi si ferestre, ar castiga bani frumosi, asa cum inainte traiau atatia din ascutitul cutitelor si repararea fiarelor de calcat.Ion Longin Popescu
Fritz Klusch asteapta scrisorile celor interesati la Noul Sasesc, comuna Laslea, judetul Sibiu, tel. 094/30.64.54, tel/fax: 069/86.54.99 (la Spitalul Lukas din Laslea).