Cheia, satul cu case din lemn si din piatra, e ultima asezare terestra pe drumul forestier ce urca prin paduri spre Masivul Buila. Ma gandesc la istoria pe care mi-o povestea un jurnalist francez impatimit de Romania, cum ca in tara sa mai exista trei ursi bine supravegheati prin satelit si ca acolo, cine vede o urma de urs se fotografiaza langa ea, ca si cum ar fi o mare reusita. Locurile acestea prin care trec, de o salbaticie si de o frumusete care-ti taie rasuflarea, locurile acestea aproape neatinse, padurile colosale de fag, in care copacii urca la cer precum coloanele de piatra ale unei catedrale, peretii verticali de stanca ce se zare
Schitul Iezer
Tulburatoarea istorie a unui masacru
Suntem sus, lumea a ramas departe, in vale, suntem in pragul inserarii si o lumina crepusculara se filtreaza printre frunzele copacilor. Drumul serpuieste pe apele reci ale Cheii, aerul are culoarea mierii, cand, la una dintre curbele incolacite in jurul peretilor de stanca, rasare o troita. Un acoperamant de lemn, o cruce de piatra inlauntru. Probabil ca Dumnezeu se afla dintotdeauna aici, in spatele peretilor de stanca, urmarind tacut respiratia rarilor trecatori care citesc pe-o tablita istoria teribila a acestui loc. Pe locurile acestea pluteste amintirea unui macel, a unei ingrozitoare crime, copacii imensi ai locului au fost probabil martorii acestei terifiante intamplari pe vremurile cand drumul acesta nu exista, cand numai cerul si peretii de stanca au fost aici, sa auda vuietul uciderii celor 300 de calugari ai Schitului Iezer. Pe albia raului, sub troita aceasta, se afla locul in care au fost ingropati martirii. O sageata bicisnica din tabla indica directia, o coborare abrupta conduce printre arbori si printre stanci pana la locul unde trei cruci sapate in piatra, trei cruci acoperite cu muschi, indica locul marelui masacru care s-a petrecut aici acum 450 de ani batuti pe muchie. Pasarile amurgului canta ca in Paradis. 300 de oameni ucisi... Ar fi trebuit ca aici pamantul sa musteasca de sange si acum, pasarile nu ar fi trebuit sa cante, iarba nu ar fi trebuit sa creasca, copacii nu ar fi trebuit sa fie atat de frumosi si raul rece al Cheii sa nu fie atat de vesel.
Aveam sa urc pana la schit, aveam sa descopar stravechea, superba bisericuta pictata si clopotnita din alte vremuri, aveam s-o urmez pe maica Mihaela, abia venita de la sapa, printre batranele ziduri ale manastirii, povestind carnagiul. "Nu, nu a fost o crima obisnuita", spune ea, "a fost o crima in numele aurului, in numele stralucirii diavolesti a aurului care ia mintile oamenilor, pentru ca aici, la temelia schitului, Mircea Voda Ciobanu si doamna sa, Chiajna, ingropasera un cazan plin cu aur. Erau vremuri de bejenie si de restriste, cand navalitorii ardeau totul in cale, si Voda, dupa ce a recladit schitul, a ingropat acolo aurul pentru vremurile grele, ca sa aiba calugarii intr-o buna zi cu ce il cladi din nou. Asta se petrecea pe la 1550", zice maica, in timp ce se preumbla pe sub micul arbore inflorit violet de sub peretele clopotnitei, in timp ce-si cere scuze pentru hainele ponosite. "Stiti, abia am venit de la sapa."
"Ginerele voievodului era un ungur, care a aflat despre comoara de la sotia sa si atunci a trecut muntii cu slugile sale si a trecut prin foc si sabie schitul, a luat aurul si s-a refugiat inapoi, in Ardeal. Aceasta crima s-a petrecut pe la 1570", zice, stergandu-si fruntea cu maneca si deschizandu-mi usile stravechii biserici cu pictura scorojita de vremuri, cu o schela inaltata sub bolta de piatra. Intru apoi in biserica noua, unde sunt moastele Sfantului Antonie, aflu ca primii ctitori ai acestui superb lacas din inima muntilor au fost Radu I, pe la 1380, si fiul sau, Mircea cel Batran, ca locul acesta, in ciuda izolarii sale, a fost calcat mereu de dusmani si de pagani, ca aici, acum sute de ani, nevoiau sute de calugari si de schimnici pierduti prin codri nesfarsiti, in pesteri si sihastrii. Biserica noua este frumoasa, dar nu are nobletea obosita, teribilul aer singuratic al celei vechi. "Si Sfantul Antonie?", o intreb pe maica Mihaela. "Era aroman", zice ea, "venea din tinutul Pindului si, la 64 de ani, dupa o viata de negustor bogat si implinit, a venit aici pe la 1648 si a locuit in pestera de sus, unde a sapat cu mainile sale o chilie in stanca. A ales locul pentru ca in vis i s-au aratat calugarii ucisi si el si-a urmat visul. Douazeci si opt de ani a vietuit fara odihna, practicand rugaciunea inimii si munca, ridicand biserica, pentru ca in noaptea de 23 noiembrie 1720 sa treaca la vesnicie, cu sufletul impacat. Si acum, scuzati-ma", spune maica Mihaela, "trebuie sa plec la slujba, bate toaca de utrenie, e seara."
Strabat inca o data curtea paradisiaca a manastirii, inspectez constiincios zidurile de piatra pe care Sfantul Antonie le-a cladit cu mainile sale, maicile curg dinspre chilii spre noua biserica, usa se inchide, apoi vocile lor ireale rasuna straniu, printre arborii inserati si printre zidurile albe.
Schitul Pahomie
Mormantul Parintelui Galaction
Am dormit in mijlocul salbaticiei, printre copaci si printre stele, desi as fi putut sa dorm la manastire. Am respirat odata cu Buila. Dimineata - o noua bucata de drum prin inima paradisului, spre Izvorul Frumos. Patrund mai adanc in inima muntelui, strazile orasului su
Aveam sa ma despart de nemaipomenitul Parinte Galaction, dupa ce am vazut aproape totul. Adica vitelusa nou-nascuta de sus, de la grajd, icoana pictata pe stanca, piticii si miracolul chipului Mantuitorului, sapat in stanca de vanturi si de ploi, ce pare ca priveste mica bisericuta. Barba Mantuitorului este o iedera gigantica, pe care parintele a plantat-o cu 20 de ani in urma. Aveam sa plec putin nelamurit. De unde vin aceasta vioiciune, aceasta bucurie, aceasta serenitate, aceasta liniste vesela a Parintelui Galaction? De ce a vrut sa se fotografieze, ca intr-o joaca, alaturi de mormantul sau de sub stanca, de ce nu a vrut sa spuna nimic despre sihastrii din munti? El, Parintele Galaction cel vesel, cel senin, cel batran, cel frumos si cel bun, este fostul staret. Galaction zambeste mereu.
Schitul Patrunsa
Muntele pustnicilor nevazuti
Turcii navalesc din nou peste tinuturile Valcii, sunt deja la Barbatesti, si zvonul bataliei se aude, si fumul caselor incendiate se vede sub munti. Daca si satul lui Barbat, fratele lui Litovoi cel ucis la 1273, este in flacari, atunci nu mai este nimic de facut. Paraschiva este tanara, este frumoasa si poarta in pantece copilul barbatului sau, Modoran ciobanul, insa, Doamne, Modoran este sus, in munte, cu oile, si ea este singura si trebuie sa fuga, sa alerge, sa salveze mica viata dinlauntrul sau, nu mai este timp de pierdut. Lasa in urma satul Pietreni si casa si toate si alearga catre Buila salvarii, catre muntele sfant, catre locurile unde vietuiesc pustnicii cerului in pesteri de piatra si unde dusmanul nu poate ajunge. Paraschiva urca spre cer, copilul se zbate in pantece, basmaua ei, unde o fi basmaua, mai e putin pana sus, satele au ramas undeva in urma, cand o patrund durerile facerii. Suntem in anul 1639 de la Hristos si sub Muntele Buila se naste un copil, sub cerul liber. Se va numi Constantin, va deveni episcop, sub numele de Climent. Locul se va numi pentru totdeauna Patrunsa si el, copilul devenit episcop, va cladi aici in 1740 un schit cu hramul Sfintei Paraschiva, in amintirea mamei sale.
Minunata poveste, isi spune reporterul, in timp ce se indreapta spre locul acesta binecuvantat. Masina a ramas in urma, caci pana la Patrunsa nu se poate ajunge decat pe jos, printre arborii colosali, printre fagii-gigant ai acestor paduri seculare, pe care niste iresponsabili si niste ticalosi le doboara acum cu drujbele. Radacinile acestor copaci curg pur si simplu, sunt ca niste degete ale unui pianist cosmic intinse pe claviatura planetei, culoarea acestor copaci este cea a pietrei si tristetea ce te cuprinde in fata unui asemenea copac doborat este sfasietoare. Sute de ani le-au trebuit acestor fiinte vii sa ajunga ca niste coloane de catedrala, cinci minute le-au trebuit oamenilor sa le distruga. Din loc in loc sunt troite pictate, pe care calugarii de la Patrunsa au scris avertismente inutile, superbe icoane impodobesc din loc in loc marile trunchiuri ce urmeaza sa moara de drujba, cararea trece ingusta printre munti, printre paduri seculare, printre izvoare. Deasupra trec avioane ale altei lumi, inainte se vede Buila ca un dinozaur colosal, iesind dintre codri.
Apoi descopar schitul si fantana cu icoana de la intrare, pe un mic podis sub umbra padurii se vede o cruce - bizara replica a Golgotei. Si intru, si trec pe langa biserica schitului, in cautarea staretului despre care stiu ca se numeste Varsanufie, si arunc o privire catre constructia unei noi biserici, la care abia s-a sapat fundatia. Trecem cu vederea acoperisul stralucitor de tabla al bisericii, figuri barboase de calugari aluneca prin spatiul acesta zdrobit de prezenta marelui Munte Buila. Il descopar pe Parintele Varsanufie sus, la chilia sa, tocmai a spovedit un calator, un pelerin. Soarele rosu al unui apus incendiaza creasta muntelui si Parintele Varsanufie pare tanar si batran in acelasi timp, lucid si visator, cu priviri taioase si suras bun. O centura militara ii incinge braul. Un soldat al Domnului, imi spun, care stie multe si care sper ca-mi va dezvalui marele secret al sihastrilor din Muntele Buila. Imi arata chilia sa mica si curata, altarul cu ferestrele spre rasarit, vorbeste incet apoi, in timp ce-mi arata locurile. Sunt chilii peste tot, mici constructii din lemn raspandite de jur-imprejur. El insusi a fost pustnic, el insusi a gustat din miracolele singuratatii in numele Domnului timp de trei ani, in adancurile Muntelui Buila, dupa ce a venit de la Frasinei. O pasare de prada se invarte in inalturi, el ma conduce catre chilia halucinanta a monahului Lavrentie cel surazator, cel care face ceaiuri din plante, cel care a construit cu mainile sale ceea ce vad. O chilie din lemn, o alta suspendata pe trunchiul unui copac, un intrand din piatra ca o terasa, de pe care se vad inaltimile si albastrul cerului. Stam afara si bem ceaiurile lui Lavrentie, "nimic nu se dobandeste fara lupta si fara ispita", spune incet Parintele Varsanufie, "insa rugaciunea biruieste intotdeauna. Cand dai sange, iei duh si drumul catre orice izbanda trece prin suferinta." Varsanufie nu vrea sa vorbeasca mult, iar chipurile acestor calugari vor ramane ascunse, pentru ca ei nu pot lasa chipurile lor sa apara la ziar. Inteleg. Si pustnicii? "Lumea aceasta a sihastriei trebuie sa ramana misterioasa", zice Varsanufie privind catre munti, "ei sunt acolo si acolo trebuie sa ramana, pentru ca altfel rostul lor se pierde. Pustnicia este arma secreta a ortodoxiei, rugaciunile lor puternice sunt cele care salveaza lumea in fiecare zi", spune, "si daca lumea ar merge acolo, atunci rugaciunile lor si-ar pierde puterea. Ei par ca sunt departe de lume, insa ei sunt mai mult cu lumea decat iti inchipui, pentru ca ei se roaga neincetat nu pentru ei, ci pentru noi." Reporterul il mangaie pe cainele Rex, puiul de lup, si incepe sa inteleaga ca muntele acesta ascunde mult mai multe mistere decat credea. Unii spun ca sihastrii sunt pe cale de disparitie, insa nu, nu este asa, pentru ca Parintele Varsanufie este duhovnicul lor, ei sunt acolo, sus, si niciodata nu voi putea face un reportaj despre ei, pentru ca, incercand acest lucru, le-as strica rostul. Sa te rogi si sa nu renunti niciodata, sa te ridici dupa ce ai cazut pentru ca e important sa fii gasit ridicandu-te, sa nu dai inapoi si sa ai credinta, pentru ca undeva, in creierii muntilor, in templul Builei, cineva se roaga pentru tine. Acestea sunt lucrurile pe care le-am inteles in timp ce coboram lungul drum, ca o Golgota, de la Parintele Varsanufie al Patrunsei catre casa.
Galeata Paradisului
Am coborat de la Schitul Patrunsa in tacere. Am avut din nou inima stransa pentru fagii seculari ucisi. M-am gandit la sihastrii din munte. Jos, in drumul forestier, in loc sa cobor spre satul Cheia, am tinut drumul catre cer, kilometri intregi. Sus, foarte sus, acolo unde norii plutesc in jurul oamenilor rataciti, se afla un tunel. Ceausescu voia sa faca ceva acolo, dincolo, si atunci a strapuns muntele. Am trecut prin tunel si dincolo de acesta am vazut Paradisul, ca si cum tunelul ar fi fost o poarta catre alta lume. O imensa scobitura, o galeata inconjurata de creste inaccesibile, ca o cetate naturala, se intindea la picioarele reporterului mut. Un taram interzis, mi-am spus, un loc necunoscut, cine ajunge oare pana aici, unde nici pasarile cerului nu ajung? Am coborat apoi in padure, pe fundul vaii, pe albia salbatica a unui parau rece ca gheata. Aveam sa aflu ca este aceeasi apa ce trece pe sub Schitul Iezer al celor 300 de calugari ucisi. Am vazut inserarea, apoi stelele deasupra galetii Paradisului, am auzit pasari nemaiauzite si am simtit miresme niciodata simtite. Drumul se pierde aici, in aceasta vale din inima muntilor. A doua zi, aveam sa-l cunosc pe Gogo, un maniac al muntilor, un salvamontist pasionat, un alpinist, un iubitor de salbaticie, si aveam sa traversez fantasticul canion al Cheilor Cheii, aveam sa cobor printre bolovani gigantici, aveam sa merg prin apa inghetata pana la brau, aveam sa-mi pierd rasuflarea privind in sus si pipaind salbaticia superba, neatinsa a acestor locuri ocrotite de Dumnezeu. Mi-am spus ca asa trebuie sa fi aratat acum 500 de ani locurile in care au fost construite schiturile si ca, Doamne, tara aceasta este inca necunoscuta. Apoi am aflat ca pe aceste taramuri vin uneori strainii, pasionatii de catarari, de ascensiuni salbatice, amatorii de explorari, de pesteri neumblate, am aflat ca in unele dintre ele s-au gasit oase de urs din alte ere, ca sunt sute de pesteri neexplorate. Eu ma gandeam la sihastri si la Paradis. "Si romani nu vin?", am intrebat. "Nu prea", zice marele iubitor de salbaticie, "nimeni nu stie de locul acesta, iar strainii afla de pe... Internet." Apoi l-am intrebat daca stie de schiturile de pe partea cealalta a muntelui si el imi raspunde firesc ca e prieten cu Parintele Galaction si ca el este cel care a tuns barba de iedera a Mantuitorului de pe stanca de la Pahomie. Cercul se inchide. Suntem in plin taram al miracolului.
(Fotografiile autorului)
