Pana la Slobozia, drumul coboara lenes, obosit si fara chef. Din goana masinii, nu vezi mare lucru - palcuri de case modeste si, in zare, cate un tufan stingher si ratacit, portale cu rugi de mure si crivine de porumbari. Ratacitor si fara de masura, Baraganul se apara de priviri indiscrete sub broderia vegetala a graului necopt, a invaziei de troscot si colilie. In bogatia lor, locurile par de o saracie grea, indaratnica. Sub soarele incandescent al verii, oamenii dispar, se ascund in cotloane doar de ei stiute. Nu e usor sa-i intelegi. Baraganul le-a modelat sufletul, i-a asprit. Parca le-a luat lirismul si contemplatia, dandu-le in schimb vorba in doi peri, replica sfichiuitoare si cantecele monotone, aievea resemnate: "De-am avut, de n-am avut, am facut ce am putut".
Din goana masinii nu vezi decat invelisul amagitor al lucrurilor, casele pipernicite si, arar, cate o turla modesta de biserica. In Slobozia si Calarasi sunt foarte putine manastiri. Ai zice ca intinderea fara sfarsit a campiei te indeparteaza de rugaciune, de Dumnezeu. Nimic mai fals! - Campia Dunarii clocoteste de credinta, de rugaciune neintrerupta. Pamantul Baraganului ascunde clopotnite si ziduri pravalite de biserici, morminte de sfinti si martiri, inscrisuri fondatoare ale primilor crestini romani. Tarmurile Dunarii sunt un muzeu viu si tacut, o punte nevazuta intre fabuloasa Mitropolie a Vicinei, intre sacralitatea dacica de la Pacuiul lui Soare si noile lacasuri ortodoxe ctitorite astazi cu multa ravna de episcopul Sloboziei si Calarasilor, Preasfintitul Damaschin, monahul bland si albit de povara anilor, care ne-a primit cu multa si bogata dragoste crestineasca.
Tara primilor crestini
- Preasfintia Voastra, pe zidul episcopiei pe care o pastoriti, varul abia s-a uscat. Este cea mai tanara episcopie din tara, si - poate - cea mai veche. Deopotriva cu Tomisul dobrogean, malurile Dunarii mai pastreaza si acum urma pasilor Apostolului Andrei, a primilor crestini. Putini stiu ca nu in Moldova se afla vatra ortodoxiei noastre, ci aici, in Baragan, in saracia si asprimea campiei. Ce ne puteti spune despre traditia acestei episcopii? Cum L-au descoperit pe Hristos oamenii acestor locuri? Cine anume a scris primele litere din alfabetul credintei aici, la nord de Dunare?
- Sigur ca regiunea prin care a patruns crestinismul in tara noastra a fost Dobrogea. Zona de iradiere a credintei a fost insa mai larga, urmand cursul Dunarii si al raurilor importante, prin stradania ucenicilor Apostolului Andrei si - se spune - a Sfantului Filip. Ar fi o greseala si un neadevar istoric sa reducem totul la un singur moment si la o singura persoana. Increstinarea noastra s-a implinit in etape succesive, la care au contribuit negustorii din Rasarit, cei care purtau cu ei macar vestea (daca nu si convingerea) noilor religii si idei filosofice. Sa adaugam apoi contributia soldatilor din cele doua legiuni romane (Gemina si Potaissa), a gotilor si a prizonierilor crestini adusi de acestia din sudul Dunarii. Cert este ca in Dobrogea existau inca din secolul al Iv-lea (asa cum atesta un document de la Constantinopol) 14 episcopii. Ele se adauga unei mai vechi randuieli, cea a "horepiscopilor" - adica misionari care raspandeau credinta si organizau Biserica dincolo de marginile Imperiului.
Sub povara istoriei si a navalirilor de tot felul, centrul spiritual al ortodoxiei s-a mutat spre aceste locuri si, nu intamplator, consemnam prima mitropolie romaneasca la Vicina, cu al sau mare ierarh Iachint - mitropolie mutata apoi la Curtea de Arges, de catre Nicolae Alexandru Basarab. Se spune ca poporul roman s-a nascut crestin. Adevarul este ca noi ne-am crestinat progresiv, pana prin secolul al Vii-lea si al Viii-lea. Important e ca nu am urmat calea lui Hristos prin forta, asa cum s-a intamplat cu rusii sau cu ungurii. La noi a fost o apropiere blanda si plina de rabdare. Si ce daca nu avem un act si un an anume al increstinarii noastre? Actul suntem noi, botezul nostru facut din toata inima.
- Cum se explica numarul foarte mic de biserici si asezaminte monahale din aceasta episcopie? Sa fi scazut credinta si ravna ortodoxa a localnicilor?
- Nici vorba. Cauza principala o reprezinta navalirile pagane si - nu in ultimul rand - relieful, campia care nu iti permitea sa te ascunzi, sa te aperi in vreun fel. Nu intamplator aici (ca si in Oltenia) s-a pastrat mult timp obiceiul "bisericilor-bordeie". Biserici sapate in pamant si acoperite cu frunze si crengi. Grele si de necuprins in cuvinte, pierderile au fost doar de suprafata. Oricate manastiri au daramat turcii, candela credintei nu s-a stins niciodata aici. S-a refugiat in rugaciunea fiecaruia, in sufletul si in amintirea colectivitatii. Si acum sunt impresionat sa aud din gura taranilor cum se numesc locurile si dealurile pe care traiesc: "La calugari", "La manastire", "La icoana". Pamantul credintei nu a stat niciodata nelucrat nici pe vremea comunistilor care, la randul lor, au desfiintat Balaciu, numita si Catedrala Baraganului. Trebuia doar sa fie pusa samanta sub brazda. Si acest lucru s-a intamplat, miraculos si firesc totodata, dupa 89, cand, prin ravna unor preoti, s-au ridicat o multime de biserici si manastiri. Azi sunt deja zece: Dridu, Balaciu, Sfanta Vineri de la Chiroiu, Radu Negru Calarasi, Sf. Treime Libertatea, Schitul Crasani ridicat de Parintele Adrian de la Antim, Sfintii Voievozi, Schiturile de la Tariceni si Hagieni. Nu, credinta nu a scazut. Am slujit pana acum in 90 de biserici si am discutat cu enoriasii. Oamenii Baraganului sunt saritori si sensibili la nenorocirea altuia. Chiar daca munca si soarele naprasnic i-au asprit, in adancul sufletului sunt la fel de sentimentali ca moldovenii. In mod paradoxal, desi traiesc pe o campie nesfarsita, oamenii nu au pamant. Dintr-un pogon traieste o familie cu 2-3 copii. Restul ogorului e concesionat de unii oameni de la Cluj sau Bucuresti. Si parca lucrul acesta nu e in ordine. Oricum, pe cat de saraci sunt, pe atat au bogatie de credinta in Dumnezeu. Din preaplinul milosteniei lor au trimis camioane intregi cu alimente sinistratilor din Moldova si tuturor celor incercati de furia naturii.
"Facem milostenie, chiar daca suntem si noi saraci"
- Din cate stim, nici episcopia nu a ramas mai prejos. Cum reusiti sa mai usurati din povara si necazurile oamenilor?
- Daca are dragoste, saracia e spornica. Pana acum am infiintat o cantina pentru saraci, iar cu graul donat de un patron din Amara am oferit painea necesara timp de o luna la trei gradinite, unui azil de batrani si Seminarului Teologic. Numai anul trecut am oferit alimente batranilor si orfanilor in valoare de 800 de milioane, iar de Pasti am sprijinit toate institutiile de ocrotire sociala cu peste 50 de milioane. Poate ca s-ar cuveni sa pastram tacerea, dupa indemnul Mantuitorului: sa nu stie stanga ce face dreapta. Indraznesc sa vorbesc despre aceste actiuni crestine pentru ca multi acuza Biserica ortodoxa de indiferenta si neimplicare. Adevarul e altul. Facem milostenie, chiar daca suntem si noi saraci, cu multe nevoi. De pilda, am obtinut sediul fostului Bcr din Slobozia si am dori sa infiintam aici o fundatie socio-culturala, numita "Matei Basarab", in care sa functioneze cateva cabinete medicale, care sa ofere consultatie si tratament gratuit celor nevoiasi. Din pacate, nu avem fondurile necesare. Pare greu de crezut, dar singura noastra sursa certa de venit o reprezinta vanzarea calendarelor bisericesti si a lumanarilor, drept pentru care, cand slujesc intr-o biserica, nu uit sa le multumesc credinciosilor pentru fiecare lumanare aprinsa. Si pentru ca veni vorba, as exprima o nemultumire mai veche: nimeni nu impiedica tiparirea calendarelor pirat, nimeni nu urmareste respectarea legii privind monopolul lumanarilor si obiectelor de cult religioase.
Intre traditie si credinta
- Preasfinte, revista noastra a observat ca in saracia si necazurile lor, oamenii se agata cu disperare de ceea ce le-a mai ramas: Dumnezeu. Totodata, se observa o anume nerabdare ce-i indeamna pe unii sa bata la portile vrajitoarelor si ghicitorilor. Cat de periculos este acest fenomen in aceasta zona? Cum trebuie sa trateze preotul de la tara anumite obiceiuri populare, care nu sunt neaparat izvorate din cutuma bisericeasca, dar care si-au pierdut semnificatia pagana?
- Desi apropiate, sunt doua lucruri distincte. Traditiile (mai ales cele legate de inmormantare) sunt foarte numeroase si rezistente in aceasta zona. Misiunea preotului nu e usoara. El trebuie sa pastreze dreapta credinta si, in acelasi timp, sa nu risipeasca obstea enoriasilor. Totul depinde deci de intelepciunea si dreapta masura a preotului. Important e sa nu transforme un asemenea obicei intr-o sursa de castig. Sa devina un fel de lautar cu suta lipita de frunte, asa cum se intampla cu "stalpii" cititi la groapa, cand din trufie, oamenii platesc citirea mai multor evanghelii, si slujba se lungeste pana spre seara. Trebuie sa respecti obiceiurile locului, dar toate au o limita. Nu se poate sa consideri traditie populara faptul ca la unele inmormantari tiganesti se bea si se danseaza toata noaptea, pe motiv ca raposatului ii placeau vinul, femeile si manelele. In ceea ce priveste vrajitoria si ghicitul, consider ca cine merge la urmasele Omidei plateste impozit prostiei. Il avem pe Hristos. El e Calea si Adevarul. E adevarat, vrajitoarele de profesie isi fac reclama si adeseori sunt indirect sustinute de presa, prin articole si popularizare. Nu as acuza presa pentru asta (cu atat mai putin revista "Formula As", care arata ca se poate face presa pozitiva, fara senzational). Vinovati sunt oamenii si naivitatea lor. Eu am fost in Africa si am asistat la ritualuri pagane, dar nu m-am schimbat, nu m-am smintit. Am ramas pe mai departe in credinta cea dreapta. Ispite sunt si vor fi, asa cum vor fi emisiuni gen: "Casatorie de proba" sau "Vara ispitelor". Important e sa nu mai dam vina pe presa sau pe societate. Sa ne asumam slabiciunile si sa fim constienti ca in orice tentatie e un interes politic sau material. Sa nu ne uitam indatoririle de buni crestini si sa incercam a fi pocaiti, indreptatiti vartosi in Hristos. Restul e slabiciune omeneasca si prostie.