Accente

Redactia
Jocul de-a demnitatea. In primele zile ale lunii decembrie 1989, cand exasperati de indecizia Securitatii in problema rasturnarii lui N. Ceausescu, scenaristii revolutiei teroriste au lansat metafora "mamaliga romaneasca", am perceput expresia ca pe o jignire impardonabila. O luna mai tarziu, venera...

Jocul de-a demnitatea
In primele zile ale lunii decembrie 1989, cand exasperati de indecizia Securitatii in problema rasturnarii lui N. Ceausescu, scenaristii revolutiei teroriste au lansat metafora "mamaliga romaneasca", am perceput expresia ca pe o jignire impardonabila. O luna mai tarziu, venerabilul politician Silviu Brucan scria intr-un ziar britanic ca in Romania ar fi cam 20 de milioane de prosti si ca ar fi necesari vreo 20 de ani pentru instaurarea democratiei in adevaratul sens al cuvantului. Am perceput si aceste opinii ca fiind ofensatoare. Credeam, fara sa cercetez, in forma ideala a natiunii romane.
Cand crezi sincer in ceva si cu timpul constati ca te-ai inselat, dezamagirea creste in progresie geometrica, efectul fiind in cel mai fericit caz starea de lehamite. Pur si simplu nu mai esti dispus sa vezi, sa auzi, sa actionezi. Primele semne de intrebare vizavi de valorile care imi controlau orgoliul au aparut dupa represiunea din 13-15 iunie 1990. La Praga, doar cu un an inainte, zvonul despre asasinarea unui om de catre fortele de represiune scosese pe strazi toata populatia orasului, urmand imediat "revolutia de catifea". Aici, in Bucuresti, au fost daruite flori. Nu victimelor, ci minerilor ciomagari! De atunci, asociez florile cu batele si rangile ultimului iunie stalinist, nemaifiind capabil sa ma apropii de ele.
Ceea ce a urmat m-a dus la disperare. Pentru "a intra in Europa", oamenii nostri politici s-au reprofilat in scolari, raspunzand cu promptitudine la oricare solicitare a "profesorilor" de la Strasbourg, cu o umilinta de pres. Sub lozinca "demnitatii" nationale, chiar si preparativele accesului in cadrul Nato debordeaza in servituti. Se impune o intrebare: jocul de-a demnitatea nu le face sila romanilor?
Raspunsul este deconcertant. Romanii accepta fara cracnire orice lege, orice abuz de putere, orice modificare de pret. De ce n-ar accepta si mimarea unor virtuti morale? Mai tipa presa, dar cine o aude?! Iti vine sa urli cand compari pasivismul fara limite al romanilor cu activismul energic al altor natiuni. In Elvetia, de exemplu, ultimul cuvant il are poporul: el sanctioneaza legile, el pedepseste abuzurile, el accepta sau nu ridicarea preturilor oricat de neinsemnata. Constienti ca sunt raspunzatori de politica guvernului, direct proportionala cu presiunea exercitata de jos in sus, elvetienii isi respecta principiile si demnitatea cu o darzenie suverana. Francezii nu se joaca nici ei cu astfel de "nimicuri", iar de curand, grecii au boicotat pana la ultimul cetatean majorarea preturilor, impunandu-si rapid punctul de vedere. La cati ani-lumina sunt romanii nostri de aceste natiuni? Nu stiu daca aceasta perpetua impacare cu soarta este caracteristica romanilor, insa ea probeaza aceeasi "lipsa de coloana vertebrala" imputabila oamenilor politici damboviteni. Este, probabil, o problema de atitudine datorata istoriei acestor tinuturi, strategiei de supravietuire in conditiile cele mai vitrege. Romanii nu inteleg ca timpurile sunt altele si ca democratia le confera dreptul de a sanctiona imediat si fara drept de apel, ca in Elvetia, Franta, Germania etc. Repercusiunile acestei posibilitati se resimt in nivelul de trai: simtindu-se in siguranta, guvernele (indiferent de culoarea politica), concernele industriale sau comerciale (atat de stat, cat si particulare) isi fac pur si simplu de cap... E limpede ca legea nu-i aceeasi pentru toti, dar tot atat de limpede este ca ea nu poate suplini demnitatea unei natiuni, singurul atribut ce-i da dreptul de a fi respectata.Emanuel Badescu