Spectator

Redactia
Victoria Lustun- profesoara pensionara din }ara Dornelor, comuna Panaci, judetul Suceava -"De cate ori am necazuri, ridic ochii spre cer. Lumina si soarele imi dau putere". La 74 de ani, bucovineanca Victoria Lustun din Panaci pare sa fi descoperit elixirul tineretii eterne. Inalta, zvelta, cu ochii...

</b><b>Victoria Lustun</b><b>- profesoara pensionara din }ara Dornelor, comuna Panaci, judetul Suceava -</b><b>"De cate ori am necazuri, ridic ochii spre cer. Lumina si soarele imi dau putere"

La 74 de ani, bucovineanca Victoria Lustun din Panaci pare sa fi descoperit elixirul tineretii eterne. Inalta, zvelta, cu ochii albastri si luminosi, iradiaza o forta asupra careia timpul nu are putere. Vocea melodioasa, de prim-solista in corul bisericii, pare anume "acordata" pentru povestea unei vieti inchinate bucuriei si tihnei bucolice, simplitatii si iubirii fara zagazuri. Este fragila, frumoasa, fericita. Traieste alaturi de omul drag, si el pensionar, intr-o casa de lemn, superb monument de arhitectura taraneasca din Bucovina. In bucatarie, pe o soba imensa, cu plita, un stergar de in acopera tava cu prajitura cu struguri, specialitatea casei. Vinul de coacaze licareste rubiniu in pahare. "Doamna Victorita", fosta profesoara de romana a satului, ne pofteste la masa... Cafeaua o bem la etaj, intr-un vestibul destinat lecturii. Victoria Lustun, stranepoata unui preot polonez convertit la ortodoxie, Woisdawski, citeste mult si numai "carti de suflet", cum le numeste ea, precum Biblia, Iliada, Jurnalul Fericirii. Citeste ziare si reviste, oricat de tarziu le-ar aduce masina postei ("Formula As" ii parvine abia martea!). Cand suna factorul, totul ramane "blocat": vasele nespalate, ouale nestranse din cuibare, casa nematurata. Timp de o ora, nu este acasa pentru nimeni. La fel ca atunci cand suna Crina din Canada, singurul copil al familiei, ramas in 1991 sa-si duca viata prin straini, impreuna cu fiul ei, Alexandru. Crina telefoneaza in fiecare duminica, povestind te miri ce si intreband: "Ce i-ai gatit azi lui taticu?". Dorul de casa si de gradina o mistuie pe fiica cea ratacitoare, care promite si se jura ca se va intoarce cat de curand pe meleagurile "dureros de dragi" ale copilariei. Ora de convorbire se incheie cu lacrimi la Toronto si vorbe bune si incurajari la Panaci... Arta conversatiei si a comunicarii este placerea doamnei profesoare Victoria Lustun - model puternic pentru trei surori (din patru) si un frate, ajunsi, candva, tot profesori de romana. A copilarit intr-un sat de razesi, "cu mare vointa de a se lumina": Burdusaci, locul natal al vestitului geolog Miltiade Filipescu si al sociologului Stefan Zeletin. Si atunci, ca si acum, viata a fost frumoasa pentru doamna Victoria. A invatat de la scriitorul si "duhovnicul" ei preferat, Nicolae Steinhardt, ca fiecare clipa de la Dumnezeu merita pretuita. A fost detinuta la inchisoarea Galata din Iasi pentru vina de a fi facut parte din organizatia religioasa "Crucea Alba". Avea numai 16 ani cand, la 4 dimineata, a ridicat-o Securitatea, dupa ce sora, Constanta, si tatal lor, Alexandru, fusesera si ei detinuti un an la Tecuci, pentru vina celei dintai de a fi scris pe un caiet, la scoala, "Desteapta-te, romane". In nici o imprejurare, oricat de grea, Victoria nu a disperat si nu a lasat fruntea jos. Bucuria ei de a trai a fost tot atat de puternica precum "lumina gradinii de flori, intr-o zi de vara".

</b><b>"Sunt fericita cu viata la tara..., nici macar nu stiu cati ani am"

- Dupa ce am vazut atatea flori in gradina, atata iarba stralucitoare in ograda curata ca un pahar, atatea fructe, pasari si stupi de albine, am inteles secretul tineretii pe care o iradiati. Sa fiu iertat pentru impolitete, dar nu pot sa nu va intreb: cati ani aveti?
- Spun cu bucurie ca am 74 de ani, pentru ca a ajunge la varsta asta nu-i usor. Daca Dumnezeu a vrut ca eu sa ajung aici e o victorie. Trebuie sa-I multumesc in fiecare clipa. Sunt atat de fericita cu viata la tara, incat nici macar nu stiu cati ani am! Sunt aceeasi dintotdeauna, din anii indepartati ai copilariei. Cu toate ca n-a fost usoara, viata n-a izbutit sa-mi atinga bucuria de a trai. Nu mi-a erodat optimismul si energia. N-am obosit, nu m-am plictisit de lume, n-am renuntat la planuri de viitor. Imi plac aceleasi lucruri ca si acum 60-70 de ani, ma misc la fel de iute ca la hora, in sat, in vremea liceului, sau la dans, in timpul studentiei. Am memoria tot atat de buna, vocea neschimbata, vointa puternica.
- Sunteti asadar fericita. Am zis bine?
- Fericirea e ceva prea cuprinzator, prea adanc. As inlocui acest fabulos cuvant cu sintagma: "tihna vietii si bucuria de a trai". Fericirea tine numai secunde. Secunde sclipitoare, ceva care fuge... Tihna si bucuria sunt de lunga durata. Iata-ma in gradina, cand asez straturile de flori si legume. Ma simt cu toata fiinta acolo, langa radacinile acelea fragile. Noi suntem uniti, domnule. Si flori, si copaci, si animale, si oameni. Suntem o unitate in fata lui Dumnezeu. Ceea ce ne ridica in slavi pe noi, oamenii, sunt sentimentele. Privilegiul asta e urias.
- Tanara profesoara intr-un sat legendar, Poiana Stampei, l-ati cunoscut pe atleticul profesor de geografie Corneliu Lustun. Dupa reteta cunoscuta, v-ati casatorit. In curand, sarbatoriti 50 de ani de la acel moment al "flacarii de magneziu". Cum a decurs casnicia de la care ati asteptat, probabil, fericirea?
- Sunt lucruri delicate, domnule. Stiu atat: pe Corneliu l-am iubit intotdeauna si-l iubesc si acum. El a fost omul meu drag. Si este. Celelalte n-au mai contat. In 50 de ani, au fost si bune si rele, asa e viata. El a ramas omul drag. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat aceasta tarie si-aceasta... nu-i calitate..., ce poate fi asta?... dragul asta care este-n om?... puterea de a iubi?... o forta?... Da, forta si fericirea de a putea iubi. Pentru ca sunt persoane, am cunoscut destule, care nu pot iubi. Sau iubesc superficial. Pentru noi, a fost suficient ce-a fost. Nimic nu mi-a mai trebuit dupa aceea... N-am vazut, spun cinstit, nu m-a interesat. Asa am socotit si asa am simtit. Am ajuns la varsta asta si mai mergem inca de mana. Si povestim. Si ne simtim bine. Chiar si fara bani, deoarece banii nu ne-au dat afara din casa niciodata.
- Asta a fost candva... Azi, din cauza banilor, judecatoriile sunt sufocate de procese de divort.
- Cei care sunt stresati si se despart din cauza banilor inseamna ca nu se iubesc suficient. Pentru noi, altele au fost valorile cautate. Am avut un cult pentru pictori, pentru culoare. Am citit mult, m-au interesat vietile savantilor. Dar mi-a placut si muzica buna, dansul, tangoul si glumele. Am ales tot ceea ce este bun pentru sufletul omului, cat timp ramane in lume. N-am trecut, marturisesc, printr-un tunel al fericirii neintrerupte. Am cunoscut si momente dramatice, disperate. Am invatat sa trec peste toate, mi-am impus sa nu ma gandesc la lucruri colaterale. Daca acum sterg praful de pe noptiera, la asta ma gandesc. Doar la acel praf si la acea noptiera. Am ajuns la intelepciunea de a ma marturisi cerului si florilor. De cate ori am necazuri, ridic ochii la cer. Lumina si soarele imi dau putere, ma invesmanteaza cu iubire.

</b><b>"Daca n-au timp sa se bucure de frumusetile toamnei, miliardarii cu vile si masini de lux sunt niste oameni saraci"

- Ati citit toata viata, ati pus mare pret pe carti. Stiati ca azi aceste obiecte din ce in ce mai uitate, tiparite adesea pe hartie de impachetat, au devenit piese de muzeu pentru multi adolescenti si maturi?
- Nu mai citesc? Si cu ce traiesc oare? Daca este asa, sunt niste nefericiti, domnule. Nici cei care fac bani n-au timp sa citeasca. Dar eu ii socotesc niste nefericiti.
- Traind la tara, sunteti, prin forta lucrurilor, mai aproape de natura, de schimbarea anotimpurilor. Noi, la Bucuresti, nici nu vedem cand vine octombrie. Va place toamna?
- Am bucuria si boala culorilor. Imi place ruginiul stins si rosul care pateaza verdele padurii si al campului. Iubesc bostanii, strugurii, vitele la pasune. E o stare de gratie. Sunt lucruri mici, care-ti dau iluzia ca esti legat de eternitate. Daca n-au timp sa se bucure de aceste frumuseti, bucurestenii, dar mai ales miliardarii cu vile si masini de lux, sunt niste oameni saraci. Aduna ca harciogii: o vila si inca o vila; o masina si inca una; o tin tot asa, pana la moarte. Cu ce se aleg? Frumusetea vietii e-n alta parte.
- Cititi ziarele si sunteti la curent cu actualitatea din tara. Care vi se pare cel mai trist aspect al vietii romanesti?
- Disparitia padurilor. Golirea muntilor. Sunt ingrozita. Bucovina e jefuita de cea mai importanta bogatie a ei. Cand m-am casatorit eu cu Cornel, erau sovromurile, acele societati mixte romano-sovietice de spoliere a bogatiilor tarii. Treceau remorcile zi si noapte, incarcate cu lemne. Zicea bietul tata: "Vai, vai, cum ne cara astia lemnele!". Dar sovromurile au fost nimic pe langa ceea ce se face astazi. E o crima si o mare inconstienta a politicienilor care ne conduc. Oare n-au ei destule bogatii? Mai trebuie sa rada si padurile?
- Ne plimbam la pas de cateva zile prin superba Tara a Dornelor, in care traditia taraneasca a rezistat. Pe langa casele vechi, pastrate ca acum o suta de ani, ceea ce ne bucura ochiul sunt cirezile mari de vite. Se pare ca laptele si cresterea animalelor ii scot din incurcatura pe bucovineni...
- Comunismul n-a putut sa strice simtul proprietatii si dragostea de animale. Omul nostru tine la vite. Le ingrijeste bine. Le da otava, sfecla, bostani, mere tocate si pe urma le mulge. Toti stiu sa prepare casul, urda si bulzul. Ritualul fanului a ramas neschimbat de milenii. Oamenii vand laptele cu 7-8 mii litrul, castiga binisor. De la doua vaci scoti 3 milioane pe luna. Si noi avem un vitel, dar nu-l putem vinde. Legile sunt facute in asa fel incat sa favorizeze samsarii, nu pe producatori. Sistemul e prost organizat si-ti amareste viata cu birocratia.
- Rareori am vazut o gradina de flori mai viu colorata decat a dvs. Ce-ar fi sa le-o facem in dar cititorilor nostri, a caror viata se desfasoara pe malul unui rau de asfalt...
- Iata, am plantat coacaze negre si pe-o parte si pe alta... Sunt si legume, telina si leustean, cu miros puternic si indraznet. La margine, ca o perdea de protectie, se intinde busuiocul chinezesc, rosu aprins, care tine totul in dulcea lui captivitate. Vecinii lui cei mai "cutezatori" sunt arsenicii, in fel de fel de culori. Uitati-va, mai este liliacul de toamna... S-a umplut gradina si de cafelute grozave, inspicate ca floarea de salcam, numai ca stau drepte. Cate culori! Sunt atat de bogate, insa dupa ce se trec, raman urate, si ma lupt cu tijelea alea goale, mi-i frica sa nu pierd samanta... le tai, dar nu prea le tai, le mai pun cu capu-n jos..., dar raman urate. Vin apoi florile buchetare, umplu ele golul. Nu stiu cum se numesc. Puterea o au, totusi, daliile, ochiul boului si vazdoagele (sunt flori frumoase, desi se numesc asa). Cine le-a botezat a vrut sa le umileasca, dar ele sunt curajoase, se falesc cu mirosul lor tare, cu nuantele delicate, de catifea. Au caracter, impunandu-si cu agresivitate si mirosul, si culoarea. Flori de caracter sunt si muscatele. Blande, darnice, catifelate, ar face flori si iarna. In zonele in care sunt plantate purifica aerul, oxigeneaza in jur. Reginele gradinii sunt insa daliile. Flori provocatoare, atat de frumoase, obligandu-te sa le admiri. Ma intreb cateodata de unde, ce putere e-n radacinile si semintele pe care le pun in pamant, de cresc din ele minunile astea? Cresc, atarna si se uita la mine, cu ochiul lui Dumnezeu. In toate cate ne inconjoara e o picatura de har ceresc. Cine il simte traieste de pe acuma in paradis.Ion Longin Popescu
Fotografii de Emanuel Tanjala