</b><b>Florin Piersic Jr.</b><b>"Ceea ce fac eu nu e teatru experimental, e teatru. Punct"</b><b>- Cu toata "povara" unui tata celebru, iubit si stimat ca actor, fiul a izbutit sa-si faca un nume aparte, sa-si construiasca o cariera solida, in aceeasi lume a teatrului -
- Asa cum se intampla cu majoritatea fiilor de actori, debutul tau in teatru s-a petrecut "sub umbra" celebrului tau tata: Florin Piersic. Ai dat o multime de interviuri pe tema aceasta si nu-ti mai pun si eu intrebari. In schimb, admiratorii talentului tau ar vrea cu siguranta sa afle de ce, dupa o disparitie de aproape trei ani, ai revenit sub luminile rampei ca... regizor...
- Intr-adevar, de vreo doi ani traiesc intr-o etapa benefica a vietii mele. Ea a debutat practic odata cu demisia de la Teatrul Mic. A fost o decizie de moment, pe care nu am regretat-o ulterior. Urmatoarele luni le-am trait intr-o stare oarecum confuza. In clipa ruperii, nu aveam in cap ideea de a regiza. Tradusesem deja doua piese si in incercarea de a fructifica intr-un fel acea perioada, am inceput sa lucrez la transpunerea in limba romana si a altor texte care imi trezisera interesul. Desi n-am atestat de traducator, mi-am pus la lucru cunostintele de engleza si franceza din scoala. Si a fost bine. La vremea aceea, traiam cu eticheta de persoana dificila, pentru ca refuzasem mai multe roluri care nu-mi spusesera nimic. Poate ca era vorba si de gradul de maturitate la care ajunsesem pana atunci. Poate ca ar fi trebuit sa fiu ceva mai rabdator, sa incerc sa gasesc o formula care sa ma scoata la lumina, chiar in conditiile date. Dar e foarte greu sa lucrezi cu un regizor care nu-ti convine - pentru ca punctele voastre de vedere nu coincid - e foarte greu sa te reduci la statutul de simplu executant, care accepta sa faca ceea ce i se comanda fara sa cracneasca, gandindu-se numai la salariul, bun-rau, pe care-l incaseaza la sfarsitul lunii. Eu aveam insa limpede in minte ideea ca eu sunt actorul, eu apar pe scena si eu sunt cel judecat, iar nu regizorul, care sta in culise, in sala sau nu sta deloc. Cam pe aici s-a situat pasul de la starea de functionar, la aceea de "freelancer" (liber profesionist - n. red.). In viata e important sa faci ceea ce-ti place. In general, viata inseamna multe compromisuri. Exista o varsta la care spui ca nu vei accepta niciodata compromisuri si poti sa pari "cool" daca declari asa ceva. Dar compromisuri faci incontinuu. Chiar si in viata personala. Important e sa faci cat mai putine. In ultima instanta, e vorba de supravietuire. Oricum, eu unul nu numai ca nici nu mai iau in considerare varianta angajatului intr-un teatru, dar nici nu o recomand, nici macar ca experienta, tinerilor actori. Statutul acesta in teatru nu-ti aduce nici un fel de bucurie sufleteasca si nici banii nu-ti ajung. Asa ca mai bine mananci paine cu margarina o vreme si vezi ce se iveste. Important e sa n-ai somn si liniste niciodata. Eu m-am simtit chiar inspirat de perioada asta de "tranzit" din viata mea, am perceput-o ca fiind benefica si simt ca asta e momentul in care pot face lucruri bune, de valoare.
- Piesele montate de tine in clubul "Green Hours" din Bucuresti se bucura de succes. Totusi, nu ti-a fost teama sa treci de partea cealalta a baricadei, pe scaunul regizoral?
- Initial, am trait cu senzatia ca dorinta mea de a monta o piesa e o utopie, insa mergand la "Green Hours" si lucrand un spectacol, al doilea, al treilea, mi-am dat seama ca lucrurile incepeau sa se miste din ce in ce mai bine. S-au intalnit destule cazuri de actori care au trecut la regie si care s-au descurcat mai mult decat onorabil. Ca actor, cunosti foarte bine, la prima mana, ce se petrece in sufletul celui care incearca sa se apropie de un rol si cat de delicata este munca asta. Acum, avand cumva acceptul publicului si al criticii de specialitate, lucrul pentru care ma lupt este sa ajung intr-un teatru - mai multe chiar, daca se poate - si sa montez niste piese care nu se preteaza spatiului dintr-un club sau bar. Exista teatre si sali si oameni care ma intereseaza extrem de mult. Ceea ce conteaza, pentru mine, este sa am libertatea de a lucra cu actorii pe care mi-i doresc si mi-i selectez chiar eu. Exista foarte multi actori tineri care sunt realmente talentati si care, in sistemul clasic, nu pot spera la altceva decat la postura celui care duce tava.
</b><b>"Imi dau lacrimile ascultandu-i pe Tudor Gheorghe, Grigore Lese sau pe lautarii din Clejani"
- In cadrul unei emisiuni Tv cineva a spus ca teatrul pe care-l practici se inscrie in categoria experimentului. E adevarat?
- Nu, ceea ce fac eu nu e teatru experimental, e teatru. Punct. Doar ca el apartine unui registru cu totul nou. Sunt piese moderne, scrise acum cel mult sapte ani, intr-unele dintre ele exista si limbaj vulgar, dar care nu e deloc gratuit. Ceea ce e diferit e impactul pe care-l are, fenomenul pe care-l provoaca, atitudinea pe care o genereaza. Nu vreau sa se inteleaga ca eu lucrez pentru un public initiat sau atotstiutor. Eu fac spectacole digerabile de catre orice categorie de public si ma intereseaza realmente sa ajung in structurile intime ale oamenilor din toate categoriile sociale. Dar pentru asta nu sunt dispus sa devin facil sau stupid. Nu-mi plac cei care incurajeaza accesibilul.
- Au fost persoane care te-au blamat tocmai din cauza limbajului vulgar de care ai pomenit...
- Atunci cand traduc un text, nu vreau si nici nu pot sa-l fac sa sune livresc. Ma intereseaza sa sune cat mai natural, cat mai firesc posibil. Daca piesa apartine unui teritoriu hiperrealist, in care cei doi oameni aflati pe scena nu zboara cu aripi de inger, atunci ei nici nu pot vorbi ca pe vremea lui Moli?re. Traducerea inseamna si adaptare, iar anumite jocuri de cuvinte, idioame, nu pot fi traduse mot--mot. Ca sa fie reali si, in consecinta, credibili, actorii trebuie sa vorbeasca firesc, asa cum se discuta si pe strada sau in casa, si nu folosind o multime de gerunzii. Traducerea buna inseamna o partida pe jumatate castigata. Insa limbajul vulgar nu apare in traducerile mele decat in masura in care este necesar. Exista si texte in care nu am utilizat nici urma de limbaj vulgar, pentru ca nu-si avea locul, nu ajuta cu nimic. Daca vrei sa luam in discutie acest aspect, atunci trecem intr-o cu totul si cu totul alta zona. Din contra, prin ceea ce fac eu incerc sa combat acest fenomen. Profesia si produsul muncii mele sunt singurele arme cu care pot lupta. Prost-gustul si proasta calitate prolifereaza pentru ca sunt la indemana. E mult mai simplu sa te bucuri de o manea decat sa asculti Ceaikovski. E mai putin solicitant. Mi s-a intamplat sa fiu la o nunta la care initial s-a pus numai muzica veche, "oldies", cantece care sa-ti mearga la suflet. Dupa care, la un moment dat, cineva a pus o manea. De unde pana atunci petrecerea cam lancezise, dintr-o data toata lumea s-a inviorat. Cred ca exemplul e elocvent. Uite, eu chiar vreau sa fac un spectacol in care sa folosesc muzica populara romaneasca, dar din aceea adevarata. Ii ador si-mi dau lacrimile ascultandu-i pe Tudor Gheorghe, Grigore Lese sau pe lautarii din Clejani. O alta acuzatie, apropo de spectacolul "Sex, Drugs, Rock and Roll", montat de mine la "Green Hours", a fost ca m-as droga si vreau ca prin intermediul revistei voastre sa lamuresc aceasta dilema, o data si pentru totdeauna: n-am folosit niciodata droguri. Spectacolul meu nu e o tribuna de promovare a stupefiantelor, ci o satira a Americii de azi. Fara nici un fel de cabotinism, nu sfatuiesc pe nimeni sa se drogheze, desi am inteles ca si la noi e foarte la moda. Eu nu cunosc oameni care se drogheaza sau poate-i cunosc, dar nu mi-au spus mie si-i rog nici sa nu-mi spuna. Mi-ajunge drogul cu tigarile. Zic eu ca e destul pentru o viata.
"A te impotrivi spiritului de turma lezeaza"
- Esti foarte atasat de actorii tineri, care ies pe portile Institutului de Teatru din Bucuresti. Din pacate, se spune ca printre ei sunt tot mai putine talente adevarate...
- Intr-adevar, oameni realmente talentati ies foarte putini din Institut, dar la capitolul acesta mai e vorba si de sansa. Intre cei care au totusi talent, multi n-au avut sansa sa fie descoperiti, adica exploatati pe o directie care sa convina structurii lor. Pe de alta parte, chiar daca au fost descoperiti in nu stiu ce rol care i-a ajutat sa se lanseze, ei pot disparea fulgerator, pentru ca se culca pe laurii unei clipe. Iar clipele sunt pasagere. Se poate intampla ca intr-un anumit moment sa fii etichetat ca genial, pentru ca ulterior totul sa tina aproape in exclusivitate de tine, de o sanatate de fier, de o putere extraordinara de munca si de dorinta de a merge mai departe. De asta admir eu masa de actori in perpetua asteptare de la Hollywood. Ei lucreaza ca vanzatori sau chelneri, iar toti banii astfel castigati ii investesc intr-un nou curs de actorie sau pentru reactualizarea book-ului sau a Cv-ului. Ii admir pentru speranta lor mereu vie de a da lovitura, de a deveni vedeta. Cea mai mare bucurie pentru mine e sa lucrez cu actori tineri, pe care ii vad venind cu aceeasi dragoste si pasiune de rol nu numai la premiera, ci si la a zecea reprezentatie. Si cel mai groaznic este sa vezi un actor care se lamenteaza ca trebuie sa mearga din nou la teatru si urca pe scena cu o lehamite universala. Asta nu accept. Mi s-a intamplat sa lucrez cu anumite persoane vreme de doua saptamani, iar la sfarsit sa simt ca am castigat mai mult decat in patru-cinci ani petrecuti alaturi de alte persoane. In alta ordine de idei, desi recunosc ca vreau si-mi face placere sa lucrez cu profesionisti, cu oameni care au demonstrat un anumit potential, am in plan sau doresc sa fac si putina "munca de cercetare". Adica ma tenteaza ideea de a descoperi talentul si in persoane care nu au studii de specialitate. Eu cred ca e o provocare sa reusesti sa vezi scanteia intr-un om de pe strada, intr-un functionar care n-a pasit niciodata pe scena si habar n-are ce e aia sa stai sub lumina reflectoarelor. Nu lucrez conform unor criterii batute in cuie si nici nu am reguli inatacabile.
- Pentru urmatoarea intrebare iti propun sa treci chiar tu sub luminile reflectoarelor de pe scena. Este adevarat ce se spune, ca esti un om dificil?
- Da, in general da, si mai ales in viata personala. Nu sunt o persoana dezagreabila, dar uneori pot fi extrem de usor de calcat pe coada si exista momente in care sunt chiar insuportabil. Din ce in ce mai mult mi se pare mai simplu sa fiu franc si sa spun: asta nu ma intereseaza. In clipa in care ai rostit aceste cuvinte, automat ai dezamagit pe cineva. A te impotrivi spiritului de turma lezeaza.
- Se vorbeste, in general, despre actori ca despre persoane care acomodeaza destul de greu viata profesionala cu cea personala. Te recunosti in aceasta dilema?
- Daca doresti sa-ti vorbesc despre viata personala trebuie sa-ti spun ca nu-mi prea place sa intru in subiect, si asta pentru ca incerc sa ma protejez si pe mine si pe putinele persoane la care tin si pentru care, in fond, traiesc. Oricum, in principiu, eu nu sunt o persoana prea expansiva, sunt destul de zgarcit in reactii. Refugiul meu este "acasa", iar sursa mea de energie e Dumnezeu. Oricat de patetic ar suna afirmatia mea. Chiar nu-mi pasa.
- Si totusi, ce rol ocupa iubirea in viata ta, mai ales in conditiile in care un actor este nevoit sa mimeze acest sentiment pe scena. Mai poti in viata de zi cu zi sa iubesti, pur si simplu?
- Iubirea joaca rolul principal in viata mea. Iubirea este "combustibilul" acela de neinventat care pune in miscare delicatul "mecanism" care este sufletul omului. In ceea ce priveste actoria, ti-am mai spus: nu sunt un tip ipocrit. Nu vad de ce as juca sentimente, de orice natura ar fi ele, si in afara scenei. Marile iubiri ard indiferent de timp si indiferent daca sta cineva sa le contabilizeze. Iar explicatia e simpla: iubirea nu tine de prozaic, de detalii cotidiene, nu fluctueaza in raport cu pretul dolarului sau in functie de partidul politic aflat la putere. Iubirea e imuna la toti acesti virusi si tocmai in asta rezida esenta ei.
- In tot ce spui exista o inversunare pasionala. Viata cotidiana te provoaca la fel de mult? Esti un tip militant?
- Chestia cu militatul ma duce cu gandul la armata, iar eu nu sunt militar. Deci nu se prea aplica. Ce ma deranjeaza pe mine este ceea ce ii deranjeaza, cel putin in teorie, si pe multi altii: adica marlania, nesimtirea, ignoranta purtata ca o virtute de soi, lipsa dorintei de a sti si ce se afla dincolo de zona ta de control, dincolo de ceea ce ti-e cunoscut si accesibil. Iar reactia e teatrul. Din munca mea oamenii pot intelege exact ce-mi place si ce nu, ce aprob si ce dezaprob si care e solutia pe care am reusit s-o gasesc. Cand spun oamenii, nu ma refer insa cu naivitate la toti cei care ma inconjoara. Exista persoane cu care nu poti comunica, catre care nu poti arunca nici o punte. Sunt constient ca din patru milioane de oameni, cei care ma inteleg sunt cam o suta-doua. Ei ma intereseaza si asupra lor ma focalizez. Pentru ei lucrez.
- In final, vorbeste-mi, te rog, despre viitor. Esti un om al planurilor?
- Sunt superstitios si nu-mi place sa vorbesc despre proiectele mele inainte de a avea totul pus la punct. Insa, asa cum am mai spus, trec acum printr-o perioada foarte buna, mai ales in profesie. Lucrez la proiecte personale, dar sunt deschis si propunerilor venite din partea celorlalti. Eu astept permanent. Vreau sa fac foarte multe lucruri, evitand insa starea de imprastiere, de haos.Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat (5)