Mos Craciun prin Internet- Mesaje de la cititorii nostri din strainatate -Canada
"Unde trebuie sa ma duc cand mi-e dor de acasa?"
Romania! - Canada! Incerc o stare de dualism si cred ca sfarsesc in a ma complace in ea... Poti sa fii patriot, doar simtind pamantul romanesc in inima ta, departe de tara din care ai plecat? Frisonand usor cand buzele tale ingana, in cine stie ce imprejurare oficiala, imnul national?
Simt inca dragostea aspra a acelui pamant. Ai tai, toti, parinti, bunici, strabunici, sunt acolo, in stepa Dobrogei. Pe cei mai multi dintre ei i-a iertat Dumnezeu. De mai bine de 200 de ani nici unul nu a pus piciorul dincolo de Dunare, cu gand de pribegie.
Primesti de la Dumnezeu binecuvantare si vii pe lume intr-o familie fericita. Te ridici copacel in casa bunicilor si ochii ti se deschid pe tot ceea ce e mai de pret in lume: dragostea! Sufletul tau primeste bucurie cu lingura cea mare, si nu oricum, pe scandura de salcam a unei cotigi cu magar, alaturi de un bunic alb coliliu, care te invata sa asculti vantul. Te joci in praful pana la glezne al ulitei si nu te trage nimeni de urechi ca te-ai murdarit. Suntem toti la fel, arsi de soare, turci, tatari, romani, machidoni si ne intelegem intr-o limba, vai de mama ei. Mergi la Sfanta Liturghie si te ridica de subtiori sa saruti icoana. Dai fuga la miruiala la taica popa, ca sa capeti cativa banuti de bomboane. La Craciun, incaleci porcul si-i scoti din sarite pe toti cu basica bietului sacrificat. La colinde, te minunezi de mirosurile ce razbat din case si crivatul iti ingheata sufletul. Esti murat pana la piele si mananci bomboane de ti se apleaca. Te intalnesti cu alte cete si te masori in greutatea traistii. "La noapte se va naste Cristos."
Si timpul trece si trece cu spor.
La scoala, la oras, trebuie sa stai cuminte, sa vorbesti frumos, sa tii mainile la spate si sa nu alergi. Cumplit. Sfanta Libertate. Vacantele de vara sunt prea scurte si, incet-incet, devii un citadin spilcuit, care vorbeste frumos si care trebuie sa se spele pe maini de 154 de mii de ori pe zi. Nu ai voie sa muti din loc falcile tovarasilor de joaca, pentru ca "nu e frumos". Omori muste cu elasticul si invatatoarea te da afara, "sa vina taica-tau maine". Si asta a fost chiar din clasa I. Saracul tata! In fiecare an a fost chemat la scoala din pricina mea. Doamna directoare fusese profesoara de matematica a tatalui meu si multa rusine a trebuit sa inghita de pe urma mea. Era cunoscut de toti, colegi si profesori. Cand am intrat la liceu, mi-a promis - si cred ca vorbea serios - ca se duce la Sfat si imi schimba numele, daca il mai cheama la scoala din pricina mea. N-a avut noroc. La cateva luni, era prezent in cabinetul directoarei, ca sa o incaseze din nou pentru "creatiile artistice" ale feciorului cel mare. Noroc cu mama, ca ma scapa de fiecare data. Asta, dupa ce eu trebuia sa promit solemn ca nu o sa mai fac niciodata. Saraca mama, numai ea stie cate nopti a pierdut cu mine ca sa ma pazeasca. Sa ma pazeasca sa invat, altfel ma uitam pe geam si ma gandeam la ale mele. Ale mele nu erau multe, dar nu poti sa te rupi de arcuri, prastii, zgarieturi de la saritul gardurilor acoperite cu pamant, care a doua zi erau gata vindecate. Si cum ai putea sa nu cazi pe ganduri cand iti aduci aminte de painea calda scoasa din cuptor, de pesmeti si placinta, de bunica ce doar ma mangaia incet, pe crestet, si-mi spunea "Baiatul meu, baiat" si eu eram gata sa ma dau peste cap ca sa-i intru in voie. Ajuns la oras, minteam de inghetau apele si nu aveam nici un fel de respect pentru nimeni si nimic. Imi pierdusem busola: Sfanta Libertate. Aveam s-o recapat peste ani, pe mare.
Si timpul trece.
Cu sansa si cu ajutor de la bunul Dumnezeu, ajungi la scoli inalte, si nu din prima, caci este greu sa-ti pui libertatea la proptea. Si tot cu ajutor, termini ce ai inceput. Si nu oricum si in orice fel, caci de-acum esti barbat. Ajuns in paine, intelegi ca porti acelasi nume cu tatal, cu bunicul si cu toti barbatii care iti sunt strabuni, toti crescuti cu frica lui Dumnezeu pe aceste dealuri de calcar ale Dobrogei. Si sa te fereasca Sfantul sa spui ca nu poti, caci mai apoi va trebui sa dai socoteala in fata lor.
Alegi apa, cand toti ai tai au ales pamantul. Alegi libertatea, rupand traditia. Si vezi neamuri si pamanturi cum n-ai visat, dar de fiecare data te intorci. De fiecare data, cand legi parama la baba, in port, ti se umple sufletul de Acasa. Esti din nou acasa. Esti din nou langa tot ce iubesti! Ai tai, Dobrogea si Marea cea Neagra. Cei mai frumosi ani ii petreci pe apa si tragi ca un caine ca sa-ti pui la adapost familia. Este cumplita dragostea de mare, te arde pe dinauntru si nu te vindeci decat daca te intorci pe balta, printre marinari crescuti cu saratura si cu injuraturi. Printre ei, si buni, si rai. Daca alegi onoare si barbatie, sunt destui care sa-ti arate calea. Altfel... si ceilalti tot marinari se cheama.
Si timpul trece si nu iarta.
Vrei sa te asezi intr-un loc pentru o vreme, sa te asezi la o casa a ta. Si mandru de meseria pe care ai mancat-o pe la usile altora, mandru de brevetul de Ofiter de Marina, mandru de diploma de inginer licentiat in motoare, mandru de verticalitatea caracterului format la Scoala de marina romaneasca, mergi si bati la usile celor de acasa, oferindu-le tot ce ai adunat in cei mai frumosi si chinuiti ani din viata ta. Si, ca sa vezi, nimeni nu are nevoie de tine. Toti vor sa-i platesti ca sa se uite peste hartiile tale. Si, intr-un moment de furie, te asezi la o coada in fata ambasadei, cu speranta sa fie ultima.
Surpriza! Lor le-a placut ce ai invatat, ce ai facut si mai ales ce ai de gand sa faci. Si te-au poftit inauntru. Si odata ajuns aici, singur in fata lor, dar cu Dumnezeu deasupra capului, intreci chiar propriile asteptari. Slujba la una dintre cele mai mari companii din lume, si nu ca sa faci curatenie, ci ca profesionist in ale mecanicii, casa, masina, prieteni noi si mai ales respect pentru ceea ce faci. Atat cat poate primi un emigrant, dar oricum, este mai mult decat am primit oriunde in alta parte.
De ceva timp, sunt inauntrul unui sistem care nu este cel mai reusit. Mi-am dat seama ca m-am pacalit. Atunci mi-am zis ca am sa le iau cat mai multi bani si am sa ma intorc acasa, la dragii mei, la Marea mea draga si la arsita dealurilor de calcar.
Si mi-am tinut promisiunea si m-am intors. Vai, mama noastra, ca parca si fanariotii ne-au jupuit mai cu mila fata de romanii din Sfatul tarii de azi. Jale si saracie, ura si dezbinare. Si m-am grabit sa plec, pana nu omoara in mine tot ce mi-e sfant. Si ajuns inapoi, stau sa ma intreb: "Eu unde trebuie sa ma duc cand mi-e dor de acasa?". Daca mie au reusit sa-mi faca tandari legatura cu tara asta minunata, Romania, ce vor face cei care-mi vin in urma? "Cine nu are batrani sa-i cumpere", drept este, dar sa ne fereasca bunul Dumnezeu sa ajungem a cumpara tineri. Toti care au fost de isprava s-au pribegit pe te miri unde. Si-s putini cei care au dus la vale numele de roman.
Cum sa le spun neamurilor ca mi-e greu pe pamant strain, mancand painea emigrantului, caci imi vor spune sa ma intorc. Ca asa cum indura ei, pot foarte bine s-o fac si eu. Da, pot, dar nu mai vreau. Nu mai vreau sa dau spaga, nu mai vreau sa ma lovesc de tigani aroganti, care nu au muncit o zi in viata lor, nu mai vreau sa fiu platit de parca as fi fost repetent la scoala profesionala, nu mai vreau sa platesc vreun agent maritim care nu a vazut un vapor in viata lui, sa-mi dea un voiaj. Nu mai vreau sa fiu sluga in tara mea.
Daca tot muncesc ca sluga la stapan, macar sa mi se respecte munca.
Daca nu am putut schimba caracterul stapanului de acasa, am renuntat la el. Si nu plesnesc de mandrie pentru ce am facut. Oricum privesti, tot fuga se cheama.
Mi-e teama de blestemele copiilor, ca le-am furat Romania. Dumnezeu sa se indure de noi!
Tudor C. Tudor - Canada
</b><b>Elvetia
Parada ridichilor luminate
In Elvetia se pastreaza si se respecta multe traditii. Asta nu inseamna ca toata lumea stie neaparat de unde vin si ce inseamna, dar traditiile, si mai vechi si mai noi, sunt imbratisate de elvetieni cu un anume simt al datoriei si respectate cu sfintenie sau cel putin cu ordine si disciplina. Una dintre aceste traditii este "Rblilichtumzug" sau, mai pe intelesul nostru, "Parada ridichilor luminate", iar "actorii sai principali" nu au mai mult de 10 ani. Actorii secundari, adica parintii, sunt insa cei care duc greul: isi iau liber de la serviciu, se aduna cate unul de copil la gradinita sau la scoala, in dimineata zilei cu pricina, se inarmeaza cu ustensile specializate si scobesc cu mare grija cate o ridiche mare de luna, alb-violet, pe care apoi o impodobesc, conform dorintelor odraslelor, cu tot soiul de crestaturi si forme, dupa indemanarea si fantezia fiecaruia (stelutele si bradutii sunt cele mai frecvente si mai inocente si amintesc de venirea sarbatorilor de iarna).
Desi recenta, aceasta traditie elvetiana trezeste in mintea mea mari nedumeriri: nici educatoarea, nici cele doua bibliotecare, nici una dintre cele mai batrane femei din sat, pe care le-am intrebat ce semnificatie mai profunda are si de unde provine, nu au putut sa-mi spuna mai mult decat ca a inceput acum vreo patruzeci de ani, si prin ea, copiii aduc lumina in intuneric (frumos, mi-am zis, dar insuficient). O alta nedumerire: de ce au ales ridichea, si nu sfecla, telina sau gulioara, ca sa nu mai vorbim de dovleac? Si, in sfarsit, ma tot intreb cum oare face societatea asta de consum elvetiana ca ridichea cu pricina apare la supermarket taman in perioada prevazuta pentru traditie si niciodata, dar niciodata, mai inainte sau dupa, de unde vin oare ridichile astea asa organizate, cum se coc ele exact atunci cand e nevoie? In fine, tot asa cum nici o limba nu este logica (nici macar germana), nici o tara nu este cu totul explicabila (nici macar Elvetia), imi spun, ca sa ma consolez.
Dupa ce fiecare isi impodobeste ridichea cum poate mai frumos, alege unul din sistemele traditionale de iluminare si transport: ori pune inauntru o lumanare lunga si poarta ridichea ca o facla, ori o agata cu trei sfori fixate la un bat, ca pe un lampion. Cu doua-trei zile inainte, totul este organizat, stabilit si comunicat pe hartii continand harta satului (in care locuim cu totii si pe care de altfel il cunoastem prea bine) si programul de activitati. Conform planului si traditiei (a carei semnificatie mai adanca o ignora cu desavarsire), an de an, fie ploaie, fie vant, parintii si copiii se intalnesc in diverse locuri din sat si pleaca la ora 18:00, ordonat si disciplinat, cu ridichile luminate, spre curtea scolii. Acolo, adunati din toate partile satului, copiii canta in cor cantecele. Pe urma, primesc o chifla si un pahar cu suc. Toate cantecele sunt in germana-elvetiana (un dialect gutural in care traiesc, fara sa-l vorbesc inca), toate cu exceptia unuia, care este in limba engleza (pe care o vorbesc, dar in care nu traiesc). Este un "spiritual" american, un cantec religios, frumos, care se cheama "We Shall Overcome", "Vom izbuti". Eu inca n-am izbutit sa aflu de ce trebuie sa cante acest cantec american la o traditie elvetiana prichindeii inghetati, care abia pricep ceva engleza, dar astept de pe acum sa merg din nou cu fiul meu anul viitor la "Parada ridichilor luminate".
Alina Mondini - Zrich
</b><b>Sua
Craciun la New York
Locuiesc in New York, de partea cealalta a Podului Tappan Zee, ce se arcuieste peste Raul Hudson, la poalele Muntelui Ursului (Bear Mountain), a carui spinare incovoiata imi aminteste de silueta Tampei brasovene, locul in care m-am nascut. Drumul serpuit ce ma poarta spre liceul unde lucrez are ceva din drumul ce duce inspre Poiana Brasov, profilandu-se ca o prelungire continua inspre Vest. Casele sunt mari, albe si razlete, putin singuratice. Doar luminile dau seara senzatia ca ar fi locuite. Deja, inainte de Ziua Recunostintei, se gatesc cu tot felul de podoabe sarbatoresti. Ghirlande de lumina palpaie in serile unui inceput de decembrie intunecat si ud. Pe-aici, iernile sunt mai ingaduitoare, nu atat de aspre ca iernile de acasa. In fata caselor se dau spectacole mute de lumina, pline de scene de Craciun, cu reni ori cu Nasterea Domnului, al caror grai unic sunt sutele de scantei licarind. Intotdeauna astept cu nerabdare Craciunul. Timpul nu mai este la fel de rabdator ca cel de pe meleagurile ardelenesti, ci ma mana in caruselul sau ametitor. Uneori, am senzatia ca zilele ma traiesc ele pe mine. Intre mine si majoritatea prietenilor mei romani se insinueaza distante de ore, de trafic sau de state. Pretul unei vizite se ridica la un week-end intreg petrecut cu ei, dar si cand se intampla, se intampla romaneste! De cele mai multe ori, ne aduc impreuna sarbatorile, dar si cand cineva vine de acasa, din tara, cu jumari, vin si povesti noi. Inainte ca noi sa fim la usa, sarmalele deja bolborosesc ademenitor in cuptor, iar painea abureste cuminte pe stergar. Prin fundalul povestilor razbat colindele lui Hrusca ori Vintila, Alifantis, Baniciu, doar asa, ca sa mai acordeze putin, undeva in noi, un dor pribeag.
Uneori, cred ca am ajuns sa inteleg iscusinta Timpului de a ne topi in urzeala sa incalcita, ca pe niste fapturi fantomatice ale destinului. Un lucru e sigur: acel "acasa" indepartat nu pulseaza nicicand mai viu si mai cu dor ca in preajma Sfintelor Sarbatori. Probabil pentru ca acolo mi-am intemeiat primele amintiri dragi... Iar pendularile mele de suflet, nestraine pelerinului aflat departe de casa, mi le alin citind paginile dvs., pentru ca poarta locurile mele magice si fata lor umana.
De aceea, redactie draga, va doresc domniei voastre si cititorilor dvs. ca Sfintele Sarbatori sa va aduca lumina si caldura lor, sa va umple sufletele mari pe masura generozitatii si dedicatiei dvs. si sa va reverse cele mai de pret daruri, mai cu seama spirituale, binecuvantari si bucurii atat cat va poate duce inima! Craciun fericit si la multi ani plini!
Cu mult, mult drag,
Monica Sauer