Pagina cu scriitori
Cea mai frumoasa noapte de Craciun</b><b>Ana Blandiana
Bucuria minunii
Cea mai frumoasa noapte de Craciun nu am trait-o in copilaria mea de copil nascut si crescut la oras, ci mult mai tarziu, la inceputul anilor "80, intr-un sat de pe Valea Izei.
Parasisem capitala sordida, cu strazile acoperite de mazga, cerul murdar coborat pana la asfalt, nesfarsitele cozi la carne si colindele in falset din tramvaiele promiscue, intr-o disperata incercare de a descoperi ca mai exista, ca a mai ramas ceva autentic, nedegradat de mizerie, nemurdarit de spaima. Din aceasta sovaitoare, nesigura de sine iluzie s-a nascut ireala ascensiune spre datini din Maramuresul acoperit de zapezi.
Noaptea colindelor a inceput pe la orele patru ale amiezii, cand - o data cu intunericul care nu indraznea inca sa coboare peste sat, dar statea ca o cununa agatata, rotunda, pe munti - s-au pornit sa curga cetele de colindatori copii. Cate doi-trei sau, mai organizati, cate sase-sapte coconi - incotosmanati in sumane de lana tigaie tighelite cu negru, in itari, zadii si opinci, abia stiind sa mearga si abia stiind sa vorbeasca, dar intrati de pe acum in port si traditie, ca niste adulti miniaturali deocamdata - se opreau sub geamuri sau la usi si-si impleteau glasurile subtiri ca niste firicele de arnici cantand, ingenuu si aproape preclasic, cuvinte care ajungeau la ascultator de neinteles, ca niste misterioase farame sonore, incarcate de puteri magice. Au urmat apoi - o data cu orele serii crescand si varstele - elevi mai mici si elevi mai mari, tineri tarani, studenti intorsi la parinti de Sarbatori, fete si baieti, barbati si neveste, babe si mosi, intr-un fel de progresie rituala, care impunea praznicului o rigoare ancestrala si o severitate fascinanta, iar in gurile lor - cu dinti in schimbare sau stirbe de mult - colindele se repetau ca intr-un carusel fermecat, devenind tot mai limpezi, tot mai de inteles, si apoi pierzandu-se din nou in ceata acustica a varstelor. Spre dimineata, sa fi fost ora sapte sau poate chiar opt, dupa vicleimuri feerice, cu tineri travestiti in fecioare, magi, crai, ingeri, ostasi, noaptea colindelor a fost incheiata aproape magic de un mosneag, trecut de optzeci de ani, care a cantat cu o voce tremuratoare, ca pe un descantec, colindul batranesc al fermecatei mioare: "Margusi trei pacurei,/ Hoialin, iara lin,/ Cu oile dupa ei,/ Hoialin, iara lin,/ Margusi cu oile-n munte,/ Hoialin, iara lin,/ Cu iarba pana-n gerunche,/ Hoialin, iara lin...".
Au trecut mai bine de douazeci de ani de la acea noapte de Craciun petrecuta intr-un sat maramuresean in care ningea ca-n copilarie. Ajunsesem in mijlocul zapezilor de altadata si al datinilor, care nu erau repetare mecanica de gesturi si cuvinte cu sensul pe jumatate uitat, ci traire a bucuriei minunii. Colindele nu celebrau nostalgia copilariei si a credintei, ci erau chiar credinta si copilarie. Iisus se nastea din nou si era copil asemenea noua, si nimic nu era pierdut atata timp cat Iisus continua sa se nasca si sa fie copil, de doua mii de ani copil...
</b><b>Marta Cozmin
Daca ieslea din Betleem...
Cu gandul la sarbatoarea apropiata a Nasterii Domnului, imi vine in minte felul in care am asteptat Craciunul, demult, in primul meu an de scoala. De curand s-au implinit 150 de ani de la infiintarea in Romania a scolii la care am invatat, Institutul "Sfanta Maria", numit popular si "Pitar Mos", dupa strada din centrul Capitalei pe care se aflau cladirile asezamantului principal.
Mary Ward, o englezoiaca dintr-o familie catolica persecutata de regele Henric al Viii-lea, care se declarase capul Bisericii Anglicane, a trecut pe continent, a infiintat un ordin de maici inchinat Fecioarei Maria si a fondat in 1601 primul sau institut pentru fete. Ea credea ca pentru a lua parte la progresul societatii, fetele aveau nevoie de educatie si de cultura. Si iata, in 1852, domnitorul Barbu Stirbei nutreste aceleasi convingeri pentru fiicele compatriotilor sai. Tara Romaneasca era cunoscuta in Occident pentru evlavia sa deosebita fata de Fecioara Maria. I se spunea "gradina Maicii Domnului". De aceea, la invitatia Domnitorului, cateva calugarite din ordinul Mariei Ward au venit aici, cu inima deschisa si gata de slujire.
Cultura si educatie morala! Iar impletirea acestora urma sa se infaptuiasca prin credinta.
Da, Romania era inca si in vremea copilariei mele o gradina a Maicii Domnului, dar inauntru florile cresteau adesea cam la fel de salbatic ca buruienile. Grija pentru educatia religioasa a copiilor se rezuma la invatarea catorva rugaciuni. Astfel, Sfintele Sarbatori ale Craciunului insemnau pentru multi copii, la fel ca si acum, mai cu seama sosirea laicului Mos Craciun, impovarat de daruri, si nu venirea Pruncului divin, Rascumparatorul.
In fiecare an, calugaritele Institutului "Sfanta Maria" primeau cam 40 de asemenea copii in primul lor an de scoala, majoritatea ortodocsi si care ramaneau ortodocsi. Nu eram fetite rele: in cei sapte ani de acasa deprinsesem destule obiceiuri si invataturi bune. Dar despre felul in care trebuia asteptat Craciunul nu aflasem aproape nimic.
Intr-o zi, pe la inceputul lunii decembrie, diriginta noastra a asezat intr-un colt al clasei o iesle de lemn. Alaturi a pus doua cutii.ÊIntr-una se gaseau fire aurii de paie, intr-alta o gramajoara de pietre. "Iata, ne spuse, aceasta este ieslea in care va veni, de Craciun, Pruncul Iisus. Vedeti ca acum e goala. O s-o umpleti voi cu paie. De fiecare data cand veti face o fapta frumoasa sau cand veti capata o nota buna, o sa asezati in iesle un pai. Iar la sfarsit ii vom pune deasupra un scutec moale si cald. Ce spuneti?" Eram incantate, dar una dintre noi a intrebat de rostul cutiei cu pietre. Atunci am aflat ca, daca ne vom purta urat, daca vom pari, daca nu vom invata, va trebui sa punem in iesle o pietricica. Si ca n-o vom putea scoate dinauntru decat cu pretul a zece fapte bune. S-a lasat o tacere grea. Dar a urmat o perioada extraordinara. Succesul oricarei colege insemna un succes al fiecareia in parte, iar greseala uneia ne indurera pe toate. Tin minte plansul amarnic al celei dintai care a trebuit sa puna o piatra in iesle... Toate aveam ochii in lacrimi. Dar ne-am straduit mult si, cu putin inainte de vacanta, am scapat de pietre. Iar in ultima zi de scoala, intr-un colt al clasei s-a ivit un brad plin de beteala si lumanari, iar pe catedra se mutase chiar ieslea, ieslea noastra, umpluta cu atata grija cu paie. Deasupra, pe o cusatura alba, zambea insusi Copilul Sfant.
Povestit acum, totul pare foarte copilaros. Maicile cautau sa atinga sufletul elevelor cu mijloace concrete si simple. Dar daca ne-am inchipui totusi ca in casa fiecaruia dintre noi se afla ieslea din Betleem si ca, dupa felul in care ne purtam unii cu altii, Iisus va gasi la venirea Sa pietre ascutite sau fan inmiresmat, poate ca viata multora ar ajunge ceva mai buna si ca, de Sfintele Sarbatori ale Craciunului, s-ar auzi cantand ingerii din cer. Asa cum s-a intamplat acum doua mii de ani si cum se spune in colinde: "Steaua lumina, ingerii canta. Lerui Doamne Ler".
Stefan Agopian
Sarmale si literatura
Introducere
Banuiesc ca nu stiti cine e Dinu Flamand. Nici Dana Dumitriu. De fapt, pentru voi nici nu conteaza. Pentru ca nu cititi poezie si banuiesc ca nici proza. Dana Dumitriu scria proza. Zis scria, deoarece a murit in 1987. Poate ca scrie si acum, dar nu am nici o dovada in acest sens. Cu Dinu Flamand e mai simplu: scria poezii si face asta si acum, numai ca la Paris. Va intrebati, probabil, ce legatura poate fi intre cei doi si un Craciun. Pentru voi nici una, pentru mine insa, da: de cate ori vine Craciunul sau, in fine, cand vantul imi baga in nas o adiere de sarmale sau de cozonac, imi aduc aminte de ei. Nici nu puteti sa va inchipuiti cate legaturi se pot face intre sarmale si literatura.
Desfasurare
Dinu Flamand e un barbat zdravan din Prundul Bargaului, Dana Dumitriu era bucuresteanca, fiica de cofetar, iar eu tot bucurestean, fiul unui cizmar. Toti trei, cu ani in urma, hotarasem sa ne facem scriitori. Nu stiu ce a fost in capul lor, dar in al meu, care toata copilaria si adolescenta visasem sa ajung chimist, probabil ca a fost o tulburare de la Dumnezeu. In fine, pana la urma am ajuns ce ne propusesem sa fim si in "84 am mai publicat cate o carte. Probabil ca buna, deoarece in "85 un juriu al Uniunii Scriitorilor a hotarat sa ne premieze. Era mare lucru pe vremea aia, un asemenea premiu te consacra (cazul meu), dar facea si mai mult: te punea rau cu autoritatile comuniste. Asta fiindca Uniunea Scriitorilor nu respecta nici o indicatie venita de la foruri si premia fie dupa valoare, fie dupa cantitatea de "soparle" strecurata in carte. Cam in "85 se intamplase la fel, Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste nu a validat premiile. Ne impacasem cu gandul, iar in "86 ne luasem adio de la premiu. Era clar ca premiile nu vor fi validate niciodata. Asa ca inca din toamna ne-am concentrat pe altceva: strangerea produselor alimentare necesare unei familii de patru persoane pentru a avea un Craciun decent. Probabil ca am inceput pregatirile pe la mijlocul lui octombrie. Telefoane, pile, bacsisuri, cozi la ce se baga, in fine, tot tacamu". Poate ca va mai aduceti aminte. Pe la mijlocul lui decembrie eram gata. Aveam pana si mate pentru carnati. Nu mai vorbesc de drojdia de bere. Cam in aceeasi perioada s-a bagat zvonul ca pana la urma premiile au fost validate. De Craciun, nimic. Nici a doua zi. A treia insa, de SfantulÊStefan carevasazica, un telefon de la Uniunea Scriitorilor m-a anuntat ca pe la doua se dau premiile. Ne-am intalnit in "sala oglinzilor" de la Uniune si cu paltoanele pe noi am primit felicitarile, diplomele si plicul cu zece mii de lei. Am baut cate o cupa de sampanie foarte rece, am multumit si am plecat sa sarbatorim in alta parte. La Ath?n?e Palace nu ne-au primit, ca nu aveau gaze. La Lido la fel, dar pana la urma, un chelner s-a imbunat si ne-a dat niste vodca aburita, asa cum ii sta bine vodcai in pahar. De mancat, nimic. Pana la urma, i-am invitat pe toti la mine. Aveam o oala cu sarmale, piftie, ciorba de potroace, cozonac... Erau vreo zece, daca il socotesc si pe Hodjak, un poet de la Cluj, cred. In noaptea aia, am facut si ajunul Craciunului si Craciunul si SfantulÊStefan. Mergeau si gazele, asa ca totul a fost perfect. Pe la noua dimineata, a doua zi, premiatii si invitatii au plecat. Ion Buduca si Radu G. Teposu au ramas sa doarma la mine, ca sa mai chefuim dupa un pui de somn.
Incheiere
M-am retras cu nevasta-mea, Cristina, in dormitorul nostru (copiii erau la socri) si dupa ce ne-am varat in pat, cu plapuma trasa pana sub barbie, nevasta-mea a inceput sa se gandeasca cu voce tare la aprovizionarea pentru Paste.