Acasa

Redactia
Poveste de iarna. Tepi a fost sotul meu. Asa ii spuneam eu, asa i-au spus mai apoi prietenii. Pentru ceilalti, el a fost si a ramas scriitorul si ziaristul Radu G. Teposu. Pentru mine... este.. Povestea pe care vreau sa v-o spun incepe intr-o dimineata de iarna, sunt cativa ani de atunci. Una din di...

Poveste de iarna

Tepi a fost sotul meu. Asa ii spuneam eu, asa i-au spus mai apoi prietenii. Pentru ceilalti, el a fost si a ramas scriitorul si ziaristul Radu G. Teposu. Pentru mine... este.
Povestea pe care vreau sa v-o spun incepe intr-o dimineata de iarna, sunt cativa ani de atunci. Una din diminetile acelea in care toti ai casei mai dorm inca si ziua incepe somnoroasa, cu mieunatul motanului ce vrea sa iasa la plimbare. Cand am deschis usa, el a iesit, facand loc unei pulberi argintii spulberate de pe crengile copacului din fata casei. Lumina puternica mi-a inlacrimat o vreme ochii si am apucat sa mai vad doar siluetele subtiri ale mestecenilor de pe deal, incremenite in zapada, urmele lungi si sclipitoare lasate de o sanie si un nor alb, pufos, intr-un colt de cer. Apoi am facut focul si in bucatarie lucrurile au inceput sa se coloreze. Casa era in continuare stapanita de liniste. Pe fereastra, in departare, muntii vegheau. Intr-un tarziu, am descoperit sub brad, langa darurile pe care "Mosul" le pregatise pentru copii, mai la o parte, usor stingher parca, un clopotel de lut, legat cu o sfoara aurie. De cand l-am vazut, am stiut ca era al meu si n-am mai asteptat sa se trezeasca si ceilalti, l-am luat, l-am cercetat curioasa, l-am scuturat usurel si am ascultat in linistea diminetii sunetele lui catifelate si moi. Mi-au placut, mi-a fost drag. Stiam de la cine vine. L-am agatat apoi de o creanga a bradului, caci nu prea aveam vreme de joaca. Mai era putin pana se auzeau rasetele, apoi zgomotul usilor deschise si bocancii tropaind nerabdatori dupa schiuri, dupa aceea urmau cautarea febrila a manusilor aruncate de cu seara si sunetele seci ale canilor de lapte in chiuveta bucatariei. Nerabdarea zgomotoasa a primei zile de vacanta umplea casa si-o legana intr-o veselie molipsitoare. Si dupa aceea, iar liniste pentru cateva ceasuri. Atunci cobora si el scarile in bucataria calda, incarcata de mirosul painii prajite si-al laptelui fiert. Si-atunci incepea ritualul diminetii, in care gestul de-a pune cafeaua pe masa se impletea c-un suras odihnit, cand lingurita de miere muta de la unul la altul lumina grea a tihnei si cand zgomotele incapeau perfect in spatiul cald. Simteam cum se ridica zidul acela transparent intre noi si ceilalti, lumina aceea subtire care ne unea separandu-ne de restul lumii si care inflorea apoi, cotropind intreaga casa, in asa fel incat, daca ai fi venit de departe, tu, calatorule, cu siguranta ai fi fost uimit de globul acela auriu, ca un balon de sapun, care legana in miscari unduite si casa, si pomii, si gardurile si chiar si pe motanul care isi spala tacticos blana, catarat pe stalpul de la poarta. Atunci el nu-mi spunea lucruri grave, dimineata se umplea din nimicuri si lasam sa alunece intre noi, ca o catifea veche, ca o matase de pesti albastrui, ca un abur usor, amintirea.
Zilele au trecut asa, mult prea repede, vacanta s-a sfarsit, bagajele au fost stranse, globurile asezate in cutiile din pod, obloanele inchise si poarta incuiata. Au ramas in urma drumurile prin padure in zilele insorite, tufele de macesi aruncandu-si trufasi boabele inghetate pe albul zapezii, urmele de salbaticiuni adancite pe cararea spre izvor, o creanga de brad scuturata de ninsoare si inca o data tipatul ascutit al unei pasari ciudate, ce si-a rotit zborul deasupra noastra. Au ramas in urma si serile in care obrajii inghetati se inroseau langa un pahar de vin fiert, in timp ce stelele coborau sa doarma in crengile nucului. Zapada spulberata de jocul cainelui bucuros de bucuria stapanului, colindele cantate incet langa cuptor, mainile inghetate pe sfoara saniei.
Cu o zi inainte de plecare, mi-am amintit de clopotelul de lut care-a vegheat Sarbatorile, atarnat in pomul de Craciun. Poate din graba, ori poate din neatentie, ori poate... cine stie de ce, atunci cand l-am desprins de pe creanga de brad l-am scapat si sunetul lui catifelat s-a imprastiat pe podea in cioburi ascutite. Gestul frant si repezit, urmat de lacrimi in coltul ochiului, lipiciul care nu voia sa adune la un loc toate bucatelele de lut si la urma, la urma de tot, dupa ceasuri de asteptare si speranta, zgomotul sec, spart, gros, ce nu mai pastra nici o urma din clinchetul delicat de la inceput. Vacanta se sfarsise.
Au trecut cativa ani de-atunci, clopotelul de lut, lipit stangaci, vegheaza inca Sarbatorile casei. Nu-l mai scutur de mult, nu-mi mai spune nimic, a ramas doar martorul mut al serilor in care incercam noi, cei care ne mai adunam in jurul focului, sa carpim cu gesturi teatrale golul ramas pe scaunul din capul mesei. Il sterg din cand in cand de praf, ii mangai crapaturile cu degete tremurate si fac pentru o clipa sa iasa din cotloane lumina aceea diafana care pe vremuri inconjura casa si-o facea sa se legene ca un glob auriu in lumina diminetii. Se apropie iar sarbatorile de iarna si poate de aceea de cateva nopti nu ma lasa sa dorm acest vis sau poate ca nu e vis, acest gand sau poate ca e o remuscare, acest regret sau poate ca e dor. E dimineata si toti ai casei dorm. Ziua incepe somnoroasa, cu mieunatul motanului ce vrea sa iasa la plimbare. O pulbere argintie aduce in casa aerul tare al muntelui, o pasare ciudata trece intr-un zbor rotit peste pomi. De departe, tare de departe, vin zgomote calde dintr-o bucatarie, cani mari de lapte, abur de paine prajita. Se face ca ninge si ca stelele au ramas agatate de crengile nucului, ca tropaitul bucuros al bocancilor anunta oaspeti dragi, ca lumea se strange toata la lumina unei lumanari, intr-o casa in care gesturile si mirosurile sunt de pace si de tihna. Se face ca o lumina calda se lasa peste sat si prinde in vraja ei si tufele de scorus, si urmele de salbaticiuni, si bucuria cainelui, si mainile inghetate pe sanie. Si-atunci iau de pe creanga bradului, cu grija mare, ca sa nu alunece, sa nu se izbeasca, sa nu-l doara, sa nu se crape, sa nu se sparga, iau clopotelul de lut, il mangai usor, il incalzesc cu mainile stranse caus si-l ingrop in zapada.
In departare, muntii vegheaza.
Tepi a fost sotul meu. Asa ii spuneam eu, asa i-au spus, mai apoi, prietenii. Pentru ceilalti, el a fost si a ramas, pentru mine, este.Otilia Teposu