</b><b>Despre magia si forta plantelor,
cu un necunoscut si mare sanvant roman:</b><b>Constantin Parvu</b><b>"HotarArea de a fi eu insumi un explorator al naturii mi-a transformat si mi-a implinit viata" Pe masa mea de lucru se afla in permanenta o carte groasa, intesata cu semne si adnotari. Are un nume ispititor: "Universul plantelor" si este o fabuloasa calatorie in tainele lumii vegetale. In cele opt sute de pagini impodobite cu planse color gasesti sute de specii de plante descrise in amanunt, insotite de povestea folosirii lor populare. Pentru un impatimit de natura ca mine, aceasta carte este un fel de prelungire a mea, o intemeiere de vis. Cand mi-e dor sa haladuiesc, cand am nevoie de o reteta sau vreau sa aflu ceva despre vreo iarba de leac, o deschid si ma afund in studiu. Nu-mi pot imagina o carte mai complexa si mai desavarsita, dupa cum nu cred ca exista in Romania un savant de statura stiintifica a domnului profesor Constantin Parvu, asa de scufundat in anonimat. Si, ca si cand n-ar fi fost de ajuns, ca si cand munca de o viata ar mai fi avut nevoie de confirmari, anul trecut a aparut si primul volum (din totalul de patru) din "Enciclopedia plantelor". Mai mult de patru mii de pagini scrise de acelasi autor, care depasesc cele mai indraznete asteptari ale cititorului: descrieri a sute de specii de plante, detalieri a mii de retete populare pentru vindecare, mentionarea de ritualuri magice legate de plante de mult uitate... O lume intreaga reinvie in paginile acestei carti cu adevarat enciclopedice. Pretul lucrarii editate in conditii de lux a reusit sa ma intimideze (desi la carti nu ma zgarcesc), insa in cele din urma am devenit fericitul posesor al unui exemplar. Rasfoind paginile acestui monument editorial, am devenit tot mai curios sa aflu cine este exceptionalul cercetator care a reusit sa elaboreze o asemenea capodopera. Am cautat sa mi-l imaginez si marturisesc ca am fost extrem de intimidat de imaginea pe care singur mi-am creat-o. De aceea, am indraznit, foarte tarziu, sa-i cer un interviu, dar numai dupa ce directorul Editurii Tehnice, d-l Roman Chirila, ne-a dat asigurari ca d-l Parvu este un om... normal si accesibil. Asa se face ca dupa o scurta convorbire telefonica am plecat la Valenii de Munte, acolo unde locuieste distinsul savant.
Am ajuns in pitorescul oras de la poalele muntilor intr-o superba zi insorita si am cautat rabdator adresa indicata. Vedeam casele cochete din Valenii de Munte si imi imaginam locuinta cu o curte spatioasa, ingropata in arbusti si tot felul de plante aclimatizate, unde aveam sa-l intalnesc pe distinsul meu interlocutor. Cu uimire, am descoperit insa ca adresa era cea a unui bloc modest, cu patru etaje, unde la parter ma astepta un domn de vreo cincizeci de ani, extrem de emotionat, care mi s-a recomandat cu simplitate: Constantin Parvu.
</b><b>Reteta unui succes: 20 de ore de munca si 4 ore de somn Aveam in fata un om, culmea, mult mai intimidat decat mine, cu o expresie bonoma si de o familiaritate surprinzatoare pentru o personalitate stiintifica de un asemenea calibru. Am fost poftit in sufrageria sa cu vedere spre mica gradinita din spatele blocului - o camera cu dimensiuni medii, dominata de o uriasa biblioteca. In prima ora, discutia noastra nu a depasit nivelul politetii obisnuite. Domnul Parvu imi arata cartile sale vechi, imi explica felul in care s-a gandit sa-si structureze lucrarile, dar dincolo de acestea nu razbatea nimic personal, nimic din mistuitoarea pasiune pentru plante si natura, care a facut un om sa scrie in cativa ani o carte pentru care in mod normal ar fi lucrat o sumedenie de savanti vreme de decenii. Treptat, aveam sa aflu ca acest om cu totul exceptional nu daduse in viata sa un interviu, ca modestia si discretia au constituit pavaza sa de-a lungul zecilor de ani de munca si ca prea putini dintre cei care-i apreciau activitatea cunosteau omul si destinul care se ascundeau in spatele acesteia. Cartea, care avea sa primeasca in "93 Premiul Academiei Romane si in "94 Premiul Targului International de Carte de la Paris, a fost inceputa de autor in vremea cand era inca un profesor constiincios de liceu, care-si impartea viata intre studiu, predare si calatoriile in munti. In ultimii 40 de ani, a strabatut toata Romania, dintr-un capat in altul, cu masina, cu trenul, dar mai ales cu autostopul si cu piciorul. Cunoaste zeci si sute de sate uitate de lume, de vindecatori populari si babe mestere. A verificat pe teren sute si mii de date culese din literatura, a strans cu migala fiecare informatie si a inmagazinat-o in munti de fise. Ultima sa carte, care numara 4000 de pagini, a scris-o in doi ani, dupa ce s-a pensionat. Cum? Se culca la ora opt seara pentru a se trezi apoi in miez de noapte, dupa care, vreme de 20 de ore, lucra aproape neintrerupt, pana la ora opt seara, cand se culca din nou. In acest rastimp de doi ani, in care a lucrat in acest regim supraomenesc, si-a pierdut vederea la un ochi, iar acest pret i se pare firesc, pentru ca a implinit ceea ce visa inca din vremea adolescentei... Adolescenta! - aici incepe firul povestii acestui om, o poveste ascunsa in spatele realizarilor stiintifice, in spatele tenacitatii si puterii sale uriase de munca.
Opaitul din ieslea cu fan - Sa ne intoarcem putin in copilarie, probabil ca atunci ati capatat acea dragoste de natura care a razbatut din intreaga dvs. activitate...
Interlocutorul meu zambeste cu sfiala cu care incepusem sa ma obisnuiesc si, in fine, consimte sa-mi dezvaluie lucruri pe care de mult timp le tinea ascunse in inima sa:
- Stiti, eu m-am nascut la tara, intr-o comuna de munte, de fapt intre partea superioara a dealului si munte, pe langa Slanic Prahova. Comuna Bertea se numeste. Acolo totul este incantator: muntii, padurile, apele, cerul. Covorul vegetal e extraordinar, e de o bogatie coplesitoare. De fapt, eu am crescut in mijlocul plantelor. Mentorii mei in utilizarea ierburilor au fost mama si tata, care traiau foarte aproape de natura. Imi aduc aminte, in timpul razboiului, cum culegeam cu mama ierburi de leac si pentru hrana. Mancam plante pe care putini le cunosc ca aliment: limba-boului, untisor, dermotin... Mama ne trimitea pe noi, pe mine si pe fratele meu, sa culegem cate o traista intreaga de plante, pe care apoi ea ni le gatea cu o pricepere neintrecuta. Si de atunci am inceput sa prind si eu un drag nemaipomenit de plante. Inca de la bun inceput am vrut sa le studiez, motiv pentru care am facut scoala cu mare placere. Am intrat la liceul din Valenii de Munte, unde eram un elev foarte silitor si viata mea parea ca-si va urma cursul firesc, pana in momentul in care a inceput colectivizarea. Om darz, tatal meu iubea munca si stia sa si-o apere. Nu era un om bogat, dar avea ceva pamant si padure, pe care nu a vrut sa le "inscrie" la colectiva. Comunistii au inceput sa faca presiuni asupra lui, pana ce tata s-a suparat si, impreuna cu alti tarani, i-a alungat pe activistii de partid, cu militieni cu tot, din sat. A fost o revolta spontana, care l-a avut drept cap pe tata. Au rasturnat masina militiei, le-au tras o mama de bataie comunistilor. Aceasta se petrecea prin anii "50. Au venit atunci trupe inarmate si l-au arestat pe tata, l-au dus la Brasov, unde a fost judecat, dar nu l-au putut condamna la temnita grea, pentru ca toti oamenii interogati au tinut cu el. Pe mine insa m-au dat afara din liceu si mi-au interzis sa-mi continuu studiile, desi eram in clasa a unsprezecea si eram printre cei mai buni elevi ai scolii. In mod paradoxal, aceasta intamplare a marcat o cotitura favorabila in destinul meu, pentru ca atunci am invatat sa lupt pentru ce iubesc.
Voiam sa studiez natura, sa invat biologia, asa ca nu m-am dat batut si am facut cereri peste cereri, pana cand mi-au permis sa-mi inchei liceul, dar nu la mine acasa, in Prahova, ci tocmai in Oltenia. A fost o perioada plina de greutati si sacrificii: mama si-a vandut toate pasarile din curte, ca sa am eu bani de tren, pe drum spre liceu am fost arestat, pentru ca nu mi se dadusera toate permisele de drum, la scoala, directorul si secretarul de partid ma tratau ca pe un infractor. Nu aveam dreptul sa dorm la camin si nici sa mananc la cantina, asa ca mai mult flamanzeam, invatam intr-un staul de vaci, la lumina lumanarii puse pe iesle. Iarna, noaptea dormeam "insurubat" in fanul dintr-un pod al C.A.P.-ului (atunci am observat ca aroma fanului de la campie e cu totul altfel decat a celui de munte si are alte proprietati). Spre vara, mi-am mutat "locuinta" sub o salcie pletoasa, de pe malul Dunarii. Dupa-amiezile invatam pe malul apei, iar noaptea priveam stelele si ascultam muzica greierilor si a fluviului. Dumnezeu si magia aceea a naturii, pe care o simteam foarte intens in adolescenta, m-au ajutat sa lupt si sa inving, asa incat, in cele din urma, am terminat liceul cu brio. Din cauza "problemelor la dosar", a trebuit insa sa aman sapte ani facultatea. De altfel, viata imi pregatea un fel de a doua scoala, care avea sa contribuie la "calirea" mea. Era prin anii "53, cand m-am angajat temporar ca tehnician si am fost trimis cu alti colegi la fel de tineri ca mine sa facem plantatii de vita-de-vie la Canal, o experienta destul de dura, care m-a marcat apoi toata viata. Am debarcat din tren la Nazarcea, in plin Baragan. Am fost cazati in niste baraci rudimentare, in care noaptea ingheta apa din cauza frigului, fiind hraniti numai cu carne de cal. Doamne, si-apoi am vazut forta de munca ce era pusa la dispozitie: cordoane lungi de umbre, oameni slabi, transparenti, cu fetele triste, flamanzi si demoralizati, disperati - detinutii politici de la Canal! In toate echipele aveam pe post de salahori generali, oameni politici, avocati, savanti, preoti... Traiul nostru era un lux pe langa conditiile inumane in care erau tinuti acestia. Mi-e greu sa-mi amintesc de anii aceia, de intamplarile dramatice cu care am fost confruntat. Desi n-am depasit calitatea de martor, Canalul reprezinta o rana in amintirea mea! De altfel, eu insumi era sa fiu secerat de o rafala de mitraliera, trasa de catre unul din gardieni, intr-o zi cand, vrand sa trec dintr-un cordon de munca in altul, nu am anuntat santinelele. De ce va spun toate astea? Pentru ca infernul acela pe care l-am cunoscut indeaproape a nascut in mine o sete nebuna de fuga, de libertate, de fapt o sete de viata, echilibru si frumusete, de evadare in natura, singura zona a existentei ce parea ferita de suferinta si nedreptati. Fara doar si poate ca a fost o necesitate a destinului sa trec si prin aceasta experienta pentru a intelege mai bine pretul vietii, acest dar de la Dumnezeu. Un dar de la Dumnezeu a fost si intalnirea cu sotia mea, care din acel moment si pana acum a fost sprijinul meu in tot ceea ce am realizat.
</b><b>Vanzatorul de ierburi Dupa sapte ani de la terminarea liceului, am fost acceptat, in sfarsit, la facultate la Bucuresti si mi-am vazut cu ochii visul de a deveni biolog. Atunci, la inceputul anilor "70, a demarat lunga aventura a constiintei de sine, cand mi-am dat seama de menirea mea. Si tot atunci am realizat ca avem o tara de o frumusete incomparabila, cu traditii inca vii, foarte putin cercetate. Am luat hotararea de a fi eu insumi un explorator al naturii si al traditiilor - o hotarare care mi-a transformat si mi-a implinit viata. Asa am pornit, uneori intovarasit, dar cel mai adesea singur, sa explorez muntii si padurile, satele si catunele izolate. Verificam datele din literatura de profil botanic si ecologic cu cele din teren, discutam cu oamenii, aflam retete de vindecare, invatam de la batrani despre magia plantelor. Practic, am descoperit o fata nevazuta a Romaniei, de o frumusete fascinanta, cu totul alta decat ceea ce as fi putut afla din carti sau din povestiri. Am parcurs tara, din Bihor pana la Dunare, de la Dorne in Banat. Pretutindeni, am intalnit locuri si oameni minunati. Pana de curand, nu exista nici macar un sat fara un vraci, o doftoroaie sau macar un culegator de plante medicinale, care sa nu abandoneze in uitare mestesugul mostenit din batrani. Una din cele mai uimitoare descoperiri facute in urma cercetarilor mele a fost ca medicina noastra populara este preluata, cu foarte mici modificari si imbogatiri ulterioare, de la daci. Aceleasi plante erau folosite in zone geografice foarte indepartate, intre care nu mai existase comunicare si transfer populational de sute de ani, la aceleasi boli si - important - cu aceleasi descantece. Marul-lupului, de pilda, are aceleasi intrebuintari in Bihor sau Bistrita Nasaud si in sudul tarii, pe malul Dunarii. La fel si tataneasa, rostopasca si multe, multe alte plante. Asemeni sacerdotilor daci, oamenii din popor, care se ocupau cu vindecarea, in marea lor majoritate erau foarte curati sufleteste, de o profunda religiozitate si modestie. Am intalnit, imi aduc aminte, un mosneag in Sangiorz Bai care vindea plante de leac. Eu niciodata nu spun cine sunt si cu ce ma ocup, ci ma adresez omului firesc, vorbind despre plante. Am intrat in vorba cu acel batran, intreband la ce foloseste iarba aceea, iarba cealalta, spunandu-i si eu ce stiam. Vazand ca am dragoste pentru plante, omul mi-a intins toata desaga cu ierburi, oferindu-mi-o in dar. De ce? Pentru ca simtise ca iubesc la fel ca si el plantele si "am chemare" sa le patrund tainele. Nu puteam sa primesc acel dar mai mult decat generos, dar el insista, pentru ca altceva nu avea ce sa-mi dea. De atunci, in fiecare an cand treceam prin Sangiorz, asteptam cateva zile, pana aparea si prietenul meu, si mai vorbeam cu el. Anul trecut nu a mai aparut. Probabil ca a murit si odata cu el - si stiinta lui despre plante. Incet-incet, cu fiecare batran "vraci" care moare, dispare o traditie ancestrala.
Astazi, dupa zeci de ani de cercetari, sunt convins ca natura are inteligenta ei proprie, care o depaseste sau, mai bine zis, o contine pe cea a oamenilor. Uneori, natura nu-si cedeaza foarte usor secretele, trebuie sa lupti, sa risti chiar. Din munca mea de cercetator pe teren nu au lipsit deloc peripetiile si pericolele. De nenumarate ori, firul vietii mele era sa fie curmat. Imi aduc aminte cum intr-o iarna am explorat singur o coama de munte, pe zapada, si am fost inconjurat de o haita de lupi. Nu va puteti imagina cata dibacie au aceste animale, cu cata ingeniozitate isi fac strategia de inconjurare a prazii. Numai ca de data aceasta, prada eram eu. Mi-am scapat viata fugind cu disperare pana la masina care ma astepta in vale, incercand sa scap dintr-un cerc din ce in ce mai strans de animale infometate. Probabil, daca as scrie o istorie a explorarilor mele, ar iesi intre altele si un roman destul de consistent de aventuri. Insa dintre toate aventurile, cea mai extraordinara este aceea a vindecarii, a cunoasterii puterii vindecatoare a plantelor. Nu va ascund faptul ca inainte si dupa ce am inceput sa transcriu si sa dau publicului larg retete cu plante, am fost eu insumi in ipostaza de pacient.
</b><b>Rostopasca si alte miracole Prima oara m-am imbolnavit inainte sa-mi incep cercetarile de amploare in domeniul medicinii populare. De la un timp, incepusem sa slabesc, devenisem extrem de palid, mancam cu greutate si faceam adesea indigestie, avand niste dureri crunte in abdomen. Diagnosticul: pancreatita - o boala cu un nume aparent inofensiv, dar care are adesea un efect mortal. Interesant este insa ca leacul nu mi l-am gasit la un vraci popular dintr-un sat izolat, ci in inima Bucurestiului, pe treptele Facultatii de biologie. Dar mai bine sa va povestesc. Ma simteam din ce in ce mai rau, ma tineam cu greu pe picioare, iar dupa ce am fost la Bucuresti, la consult, si am aflat diagnosticul, am vrut sa trec si pe la facultate. Pe cand urcam cu greu scarile institutiei, m-am intalnit cu fostul meu profesor de fiziologie a plantelor, un botanist redutabil - profesor universitar doctor Tanasie, care s-a uitat vesel la figura mea palida si ingrijorata, intrebandu-ma ca in vremea studentiei: "Ce-ai patit, Parvule?". I-am spus de boala mea, iar el nu mi-a impartasit deloc ingrijorarea, ci mi-a spus cu o siguranta care m-a uimit: "Uite ce trebuie sa faci: te duci acasa si iei cinci grame de rostopasca uscata si maruntita, pe care le oparesti cu un litru de apa clocotita si le lasi apoi sa stea 12 ore sa se infuzeze (de seara, la ora 6, pana dimineata la 6). Vezi ca vasul sa fie smaltuit, ca sa nu intre deloc in contact infuzia cu metalul. Imediat dupa strecurare, mai pui 200 de grame de miere de salcam sau poliflora (nu altceva) si amesteci bine. Iei o lingura din acest preparat din ora in ora, indiferent daca ai stomacul gol sau daca esti imediat dupa masa. In doua luni, o sa fii sanatos tun". Am ajuns acasa si am facut exact cum mi-a spus domnul profesor Tanasie, care s-a dovedit a fi, spre uimirea mea, si un as al terapiei cu plante. Dupa ce am baut primele doua-trei sticle de preparat, in doza si la intervalele de timp indicate, s-a produs un adevarat miracol. Am putut din nou sa mananc, treptat mi-a revenit vigoarea, obrajii au inceput sa-si recapete culoarea, de unde eram alb ca hartia. Putine plante se pot compara ca putere vindecatoare cu rostopasca, care pe mine, si nu numai pe mine, m-a salvat efectiv.
Stiti, am intalnit foarte multi oameni care-si doreau sa cunoasca tot mai multe tari straine, sa calatoreasca, dar care nu si-au cunoscut cu adevarat tara lor, care este mai frumoasa decat toate cele ale vecinilor la un loc si inca multe altele. La fel este si cu plantele - oamenii aflati in suferinta strabat sute de kilometri, ajungand pe la doctori vestiti, bat din usa in usa ca sa-si afle vindecarea, trecand de sute, de mii de ori, pe langa leacul lor, fara sa stie. Rostopasca, de exemplu, creste pe langa toate gardurile si drumurile, dar cati ii cunosc tainele si puterea vindecatoare? De la un timp, se vorbeste despre plantele medicinale cu efecte cancerigene, iar eu, ca om de stiinta, sunt dator sa ascult toate argumentele pro si contra. Se vorbeste tot mai mult despre tataneasa ca este cancerigena, dar cum sa cred eu acest lucru, cand aceasta planta m-a scapat pentru a doua oara de la moarte? S-a petrecut in "84, cand incepusem sa ma simt tot mai rau, fara un motiv aparent. Slabeam, eram mereu obosit, aveam un fel de dureri difuze in corp. Am fost la mai multi medici care mi-au pus tot felul de diagnostice, iar pana la urma am ajuns la Spitalul "Fundeni". Pe holul spitalului, m-am intalnit cu un prieten de-al meu chirurg care, vazandu-ma cum arat, imediat s-a aratat disponibil sa ma consulte. Era un medic cu mare experienta si, palpandu-mi abdomenul, mi-a spus direct: e o tumora in abdomen, pe intestinul gros. Stia ca am cunostinte de anatomie umana si ca sunt capabil sa inteleg fenomenologia unei boli. M-a pus sa ma palpez singur si am simtit acea formatiune, care pulsa foarte tare - semnul unei vascularizatii puternice, vascularizatie specifica tumorilor canceroase! Analiza imagistica a confirmat cele spuse de prietenul meu chirurg. Am inteles dintr-o strafulgerare simptomele acelea inexplicabile, pe care le aveam in ultimele luni. Ajutasem, la randul meu, multi oameni bolnavi de cancer cu cunostintele mele de fitoterapie si stiam cum decurg lucrurile si ca nu mai am timp de pierdut. Am venit acasa si am intrat pe tratament cu tataneasa. Preparatul pe care l-am folosit era simplu: doua linguri de radacina de tataneasa le fierbeam in doi litri de apa vreme de 30 de minute, dupa care luam decoctul de pe foc si-l lasam inca 24 de ore sa stea acoperit, la temperatura camerei. La inceput, am baut dimineata o cana, la pranz o cana si seara o cana. Apoi, am ajuns ca peste cateva saptamani sa beau si doi litri de ceai pe zi, beam intruna. Am mai tinut si un regim vegetarian (pe care l-am mentinut de atunci mereu) si cand m-am dus la control, nu mi-au mai gasit nici urma de tumora, si asa a ramas pana in ziua de azi, dupa aproape 20 de ani. La putin timp dupa vindecarea mea miraculoasa, m-am intalnit la Institutul de Biologie cu un cercetator care stia de povestea bolii mele si m-a intrebat cum m-am tratat, pentru ca avea un frate operat de cancer la colon, caruia ii mergea tot mai rau dupa operatie si sfarsitul ii era aproape. I-am spus ca singura solutie pe care o stiam era tataneasa. Si omul acela, ale carui zile pareau numarate, a plecat intr-o vacanta prelungita in Delta, unde a mancat efectiv tataneasa cruda, de mai multe ori pe zi. Tratamentul lui original a durat o luna si jumatate, iar "pacientul" traieste si azi. Dupa cancer! Iata deja doua cazuri concludente, pe care le-am verificat personal, cat se poate de bine. Intrebarea nu este daca tataneasa este cancerigena, ci daca este anticancerigena, in ce tipuri de cancer si in ce stadii ale bolii.
Un tezaur fabulos In ultimul deceniu, la noi in tara s-a produs o adevarata explozie a terapiei cu plante. Merg prin sate si vad oameni care s-au intors la mestesugul culegerii si folosirii plantelor, amintindu-si lucrurile stiute din batrani. Numai contra cancerului am aflat deja zeci si sute de retete care au dat rezultate, unele cu plante mai cunoscute de publicul larg - rostopasca, tataneasa, obligeana -, altele cu plante aduse mai de curand la lumina - spanzul, napraznicul, marul-lupului. Acesta din urma este foarte mult folosit contra cancerului de catre vindecatorii populari din judetele Bihor si Bistrita Nasaud. Aici, in judetul Prahova, unde locuiesc eu, am gasit o planta anticancerigena cu totul deosebita: norocelul, a carui radacina a salvat de la moarte o persoana cu cancer genital de gradul trei. Sunt inca foarte multe ierburi de leac pe care vindecatorii nostri le cunosc din mosi-stramosi, dar pe care publicul larg, ca sa nu mai vorbesc de oamenii de stiinta, nu le-a descoperit inca. De aceea am simtit nevoia sa scriu aceste lucrari ale mele, deosebit de ample, pentru ca informatii de medicina populara pretioase, care ar putea salva mii de vieti, sa nu se piarda si sa fie cat mai accesibile unor categorii cat mai largi de oameni.
De la Revolutie incoace, s-au produs mutatii majore in lumea romaneasca, pe care le-am simtit foarte clar in drumetiile mele. Pe de o parte, multi pleaca de la sate, intorc spatele traditiilor stravechi, pe de alta parte, sunt tot mai multi oameni care-si redescopera radacinile, care se intorc la modul de viata firesc si natural. Aici cred ca un rol important are si revista dvs., cu un impact foarte puternic si, zic eu, pe deplin meritat, asupra foarte multor oameni. Insa mai sunt multe lucruri de facut. De pilda, lupta pentru a opri taierea padurilor trebuie intensificata, pentru ca altfel oamenii nu vor putea sa se reintoarca la natura in conditiile in care aceasta este aproape total distrusa. Din constatarile mele din ultimii ani, pot sa va spun ca la ora actuala ne apropiem de un prag critic in ceea ce priveste distrugerile facute naturii. In anumite zone, s-au produs adevarate catastrofe ecologice, in primul rand din cauza celor care au taiat cu o lacomie distrugatoare padurile. In judetul Harghita, de exemplu, sute si mii de hectare, munti intregi au fost pur si simplu cheliti de paduri, cu o inconstienta inimaginabila. Aceasta este, dupa parerea mea, zona cea mai afectata din Romania, dar din pacate nu este singura: in Oltenia si in sudul tarii au fost taiate perdelele ecologice si padurile care cu greu tineau piept vanturilor, in Prahova proprietarii particulari au ales sa-si rada de pe fata pamantului peticele de padure care le-au fost date, dupa care au trecut la cele ale vecinilor... Peste tot s-a distrus masiv, la ora aceasta foarte putini oameni realizand proportiile dezastrului care s-a petrecut in ultimii 13 ani. Din acest motiv ma concentrez tot mai mult asupra lucrarilor referitoare la ecologie, desi deocamdata, cartile cu caracter enciclopedic despre plante sunt cele care mi-au adus consacrarea stiintifica. De fapt, tot ceea ce am facut este un inceput. Inceputul unui nou mod de a privi plantele, natura, in ultima instanta - viata. Iar faptul ca ceea ce am scris este tot mai apreciat imi arata ca nu sunt singur in acest demers.Ilie Tudor
Profesor doctor Constantin Parvu: laureat al Academiei Romane, nominalizat de englezi printre primii 500 de oameni de stiinta din lume, are 19 carti in domeniul biologiei si ecologiei si zeci de articole publicate in reviste de specialitate din tara si din strainatate. Cartea sa, "Universul plantelor", a fost premiata la Targul International de Carte de la Paris in anul 1994, fiind considerata atat pe plan national, cat si international un unicat. Ultima sa lucrare, "Enciclopedia plantelor", este de patru ori mai ampla decat precedenta si probabil este printre cele mai bune carti de acest gen care au fost scrise vreodata in lume. Deocamdata, a aparut primul volum, urmand ca saptamanile acestea sa apara si cel de-al doilea.