Stalin si poporul rus Acum 50 de ani, parca a fost ieri, pe 9 martie, Romania toata a fost la ora Kremlinului. Murise Stalin. Si in sat la noi, la singurul aparat de radio, cel de la Caminul cultural, s-a transmis marea ceremonie funerara din Piata Rosie. Apoi, peste satul care a vuit sub vocea tunatoare a lui Malenkov, s-a asternut o liniste stranie, sfasiata de clopotele care se tanguiau, de sirenele fabricilor care urlau si de locomotivele care suierau ca scoase din minti. Secretarul organizatiei de baza, presedintele Sfatului Popular si cel al Gospodariei Agricole de Stat, notarul, popa, medicul, seful de gara, impiegatul, directorul scolii, invatatorii, profesorii, scolarii, taranii, toti plangeau. Am plans si eu, sincer, indurerat. L-am iubit pe Stalin. Mult. Nu se putea altfel. Aveam doar 11 ani si capul plin de "Tanara garda", "Povestea unui om adevarat", "Timur si baietii lui", "Asa s-a calit otelul". Stiam ca minunatii oameni sovietici, Maresiev, Pavka Korceaghin, Alexander Matrosov, Zoia Kosmodemianskaia, Pavlik Morozov, s-au nascut, au trait, au luptat, au calit si au turnat otelul, si nu numai, ba au si murit cu Stalin in cuget si simtiri. L-am plans cum l-a plans o lume si-o planeta. Mai stiam - ne invatase Partidul - ca Stalin si poporul rus libertatea ne-au adus. Cum sa nu plangi? Mai tarziu, mult mai tarziu, Hrusciov ne-a spus ca nu era cazul. Tatucul fusese cel mai sangeros tiran al secolului, un criminal smintit si un calau sadic. Ce vremuri! Iubeai si nu stiai ce!
Cum bine zicea un prieten drag, vindecat de comunism, dar care mai credea in "idee", noi, inocentii, cei care am plans de buna-credinta, n-avem a ne rusina de lacrimile noastre. Asa cum Gulagul n-a fost o minciuna, nici acea "imensa durere" nu a fost o exagerare! Fie. Totusi, daca mosuletul care am devenit l-ar reintalni pe copilul care am fost, tare as fi ispitit sa-i carpesc vreo doua peste ochi. Peste ochii plansi. Insa, la ce bun? Moscova nu crede in lacrimi. Nu credea ieri, de ce-ar crede astazi? Iar "la Moscova, la Moscova", dupa 50 de ani de la moarte, s-a deschis o expozitie dedicata tatucului tuturor popoarelor, prima de la demascarea din 1956.
E o expozitie obiectiva. Nu lipseste nimic. Victoria in marele razboi de aparare a patriei, pe care Stalin a facut aproape totul ca sa-l piarda, cu milioanele lui de victime, Stalingradul, marea si mica teroare, tovarasii de drum impuscati in ceafa, Kgb-ul, Gulagul si alte milioane de victime, colectivizarea, foametea deliberat provocata si alte victime, tot cu milioanele, totul e acolo, cantarit, numarat, aratat. Un fel de "de toate pentru toti". Lucru ciudat, expozitia intereseaza pe toata lumea, dar nu satisface pe nimeni. Nici pe nostalgicii comunismului, nici pe disidenti, nici pe urmasii celor morti in Gulag.
Senzatia ca expozitia vorbeste mai putin despre Stalin si mai mult despre cultul lui Stalin este data de aglomerarea halucinanta a darurilor trimise tatucului din toate colturile Uniunii Sovietice. Stalin cantat, scris, pictat, sculptat, batut in piatra, in otel, in sticla, in beton, in perle, margele si pietre pretioase, brodat sau cusut cu fir de matase, Stalin cu copiii, cu femeile, cu soldatii, cu muncitorii, cu stahanovistii, cu colhoznicii, Stalin peste tot si la nesfarsit. Cum ar putea fi altfel? Si azi un rus din trei crede ca Stalin a facut mai mult bine decat rau, iar cele socotite bune (castigarea razboiului, dezvoltarea economica, ordinea, avantajele sociale) le coplesesc pe cele rele!
Sa vezi si sa nu crezi. Cum ochii nu ma mai ajuta, iar lacrimi mai am doar ca sa-mi plang de mila, gandesc ca ar fi timpul sa ne punem bine cu trecutul. Sa scuturam colbul de pe volumele de omagii si de pe darurile facute lui Ceausescu. Poetii care l-au cantat se latesc iarasi pe micile ecrane, iar cei care l-au pictat ca pe un inger albastru sunt din nou la mare pret. E vremea nostalgiei, dhragi tovahrasi si pretini!N.C. Munteanu