Fata care vorbeste cu florile
Petronela Comanescu
- biolog la Gradina Botanica din Bucuresti -
Este ora opt dimineata si la Gradina Botanica din Bucuresti linistea e sparta doar de ciripitul vesel si harnic al pasarelelor. O frumusete care te face sa uiti de traficul ingrozitor care te-a purtat pana aici, de praful de pe pantofi, de poluarea din aer. Am venit aici sa vad plantele, sa ma interesez de ele, sa-mi aduc aminte cum se face sa le privesti de aproape, cu mintea libera, cu dragoste. Imi pare rau ca romanul a uitat sa mai fie frate cu codrul, sa se identifice cu natura, sa priveasca un copac sau o floare ca pe niste fapturi ale lui Dumnezeu. Imi pare rau ca am uitat cu totii de bucuria pe care ne-o daruieste oceanul verde, de clorofila, si poate ca este nevoie de cineva care sa ne aduca din cand in cand aminte de ea. Gazda mea m-a surprins de cand am dat mana: o tanara doamna, de numai 26 de ani, sprintena, vesela, cu o fericire pe chip care m-a tulburat si m-a facut chiar s-o invidiez...
Pajistea cu ghiocei
- Intr-o lume asa de nebuna si de grabita ca aceea in care traim, dvs. aveti o meserie de invidiat: zana florilor si-a copacilor din Gradina Botanica. E bine sa traiesti in povesti?
- Pasiunea pentru plante este intr-adevar o poveste. Asta mi-am dorit dintotdeauna, iar la un moment dat am avut chiar revelatia ca in locul acesta voi veni in fiecare dimineata, la munca. Prin clasa a Xi-a, am inceput sa ma gandesc la ce cariera ar trebui sa-mi aleg, ce mi s-ar potrivi cel mai bine. M-am nascut si am trait la tara, am colindat prin paduri si fanete si am ajuns sa ma atasez asa de tare de natura, incat nu mi-am imaginat alt viitor pentru mine decat in mijlocul ei. Stiam de mica foarte multe plante, imi placea enorm sa le ingrijesc si atunci m-am hotarat sa dau la Facultatea de Biologie. Intamplarea a facut ca examenul de admitere sa-l sustin chiar aici, in amfiteatrul de la Gradina Botanica. Ei bine, de cand am intrat pe poarta, m-am indragostit pur si simplu de acest loc, mi-am jurat ca aici voi lucra dupa absolvire. Nu stiu daca eram luata in serios cand sustineam sus si tare ca locul meu de munca va fi in iarba, dar eu imi doream atat de mult asta, incat stiam ca voi reusi. Primavara aveam intotdeauna o perioada in care chiuleam de la cursuri si mergeam intr-un anume loc din Gradina, unde este un fel de pajiste, pe care cresc ghiocei. Va spun cu toata sinceritatea, si colegii mei o pot confirma: stateam acolo ore in sir, gandindu-ma ce fericit trebuie sa fie omul acela care are drept meserie ingrijirea acelor minuni. Nu stiu cat a fost vorba de noroc sau daca nu cumva m-a ascultat Cel de sus, dar pajistea de ghiocei este acum in ingrijirea mea! Sunt un om al carui vis s-a implinit.
- Traim intr-un secol grabit, stresat, in care oamenii s-au indepartat de natura. Padurile sunt taiate cu lacomie, spatiile verzi sunt ingropate de vii in asfalt. Uitam ca Dumnezeu ne-a facut odata cu florile si cu iarba. Din meseria dvs. de biolog face parte si stiinta reintoarcerii la natura? Cum sa privim o floare, ca sa ne dezvaluie taina ei?
- Va raspund prin ceea ce simt. Pentru mine, primavara este momentul in care miracolul naturii se lasa patruns. Mai ales in ultima vreme, cand schimbarea de anotimp este atat de brusca, suntem dintr-o data martori la o explozie de verde si de arome, un zumzet de viata care parca iti da aripi. Cred ca aceasta capacitate de a privi natura, de a te simti o particica din ea, exista in fiecare dintre noi, dar oamenii de astazi au uitat cum sa priveasca in ei insisi si sa redescopere farama lor de natura. Plantele sunt niste copii. Trebuie atinse cu mana ca sa le simti viata si sufletul. Nu poti iubi un copil fara sa-l mangai macar o data, fara sa-l vezi zambind fericit pentru ca ti-a simtit dragostea. De aceeasi dragoste este capabila si o floare. Suntem toti parte a unui univers si avem cu totii - plante, animale sau oameni - acelasi sambure de iubire in noi. Adesea fac sute de kilometri ca sa gasesc o anumita specie rara si cand o vad inflorind in toata splendoarea ei, mandra si fericita, imi vine s-o arat tuturor. Dar am avut si nenorocul sa vad astazi planta crescuta si sanatoasa, iar a doua zi sa vina cineva sa mi-o fure cu totul, de nici radacina nu ramane in pamant. Nu stiu daca ma credeti, dar am plans cand mi s-a intamplat asa ceva. Da, trebuie sa plangi in fata unei nedreptati facute naturii, si atunci esti intr-adevar capabil sa o iubesti!
Descantece pentru flori
- Se stie ca plantele au, la fel ca si oamenii, sentimente: spaime, tristeti, bucurii, simpatii si antipatii. Lucrul acesta a fost dovedit prin experimente stiintifice. Oare asa se explica faptul ca, uneori, crescute in aceleasi conditii, le merge bine, iar alteori nu?
- Eu cred ca trebuie sa ai si un anumit har pentru a creste plante. A venit nu demult o doamna la mine si mi-a zis ca, desi iubeste foarte mult plantele, nimic nu creste in casa ei, nu reuseste sa inmulteasca nici o floare, cu toate ca face totul ca la carte. Cunosc persoane care, din contra, orice pun in pamant, orice butas planteaza cu mana lor, creste. Este intr-adevar si vorba de iubire, dar si de altceva. Eu am convingerea ca una dintre explicatii ar fi influenta campurilor electromagnetice: chiar daca in mintea si in sufletul cuiva exista dragoste pentru plante, s-ar putea ca acele persoane sa emane un camp electromagnetic care trandafirilor sau muscatelor nu le este benefic. La fel este si la oameni. Eu am intalnit persoane care, prin simpla lor prezenta, mi-au dat dureri de cap. Fara sa-i fi vazut inainte, fara sa apuce asadar sa-mi fie antipatici in vreun fel, prezenta lor fizica nu-mi facea bine. Cred ca este vorba de aceleasi campuri de energie, pe care plantele le simt foarte tare, mult mai tare decat noi. Cresc plante in conditii atat de crude, sunt chinuite, dar totusi cresc, iar sunt oameni care le ofera absolut toate conditiile, si bietele de ele mor... Ar mai fi o explicatie, pe care am auzit-o si la altii si in care eu cred, desi nu poate fi argumentata in nici un fel: inca din facultate, primul lucru pe care-l faceam de dimineata, si-l fac si acum, este sa merg sa vorbesc cu florile. Mie imi face foarte bine si simt ca si ele se bucura de vorbele mele la rasaritul soarelui. Poate ca prin aceste vorbe venite din suflet emani anumite vibratii care pe ele le influenteaza pozitiv. Poate ca n-o fi stiintific, dar eu cred in puterea benefica a vorbelor bune asupra plantelor.
Copacul cu fragi
- Gradina cu minuni pe care o stapaniti este un rai. Vin in el si copii?
- Vin multi copii, sunt adusi de scoli, de parinti sau de bunici. Chiar acum, de 1 iunie, am avut multe grupuri, iar eu ma ofer intotdeauna sa-i insotesc. Sunt foarte incantati de ceea ce vad, dar, din pacate, sunt mult mai nestiutori decat eram noi la varsta lor. Toti, dar absolut toti, vor sa vada plante carnivore si cactusi. E de inteles, sunt copii, ii incita amanuntele astea mai exotice, problema este ca 90% din ei nu au vazut niciodata si nu stiu ce gust au... fragii. O fetita de clasa a sasea mi-a zis deunazi ca fragii cresc in copaci. O alta - ca strugurii cresc in magazin. Nu stiu lucruri elementare despre plante, nu cunosc cele mai comune specii, papadia sau musetelul. Sunt altii care, desi nu stiu lucruri elementare, iti spun pe de rost denumirile latinesti ale multor plante, chiar rare. E o contradictie curioasa, care denota ca scoala se face, poate chiar prea multa si cu materii prea grele si prea incarcate, dar contactul direct cu realitatea, cu lucrurile despre care invata este inexistent. Ma gandesc cu frica si cu tristete: oare copiii acestia nu vor fi maine niste alienati? Pe ce isi vor sprijini sufletul? Care le va fi stratul de rezistenta in viata? Probabil ca parintii nu mai au timp sa-i duca in natura, sa-i invete cum sa se bucure de ea si cum sa o protejeze. De aceea incerc eu sa le fac, atunci cand ii intalnesc, si putina educatie ecologica, sa-i conving ca o floare frumoasa isi are locul in natura si nu trebuie rupta, ca sa ne orneze casa timp de cateva zile, ca e placut sa te urci intr-un copac si sa-l simti mai aproape. Sa-l pipai si sa-l mirosi. Sa simti ca-i viu, ca si tine.
Tocmai din cauza ca acesti copii ai zilelor noastre nu cunosc natura si manifesta asa o lipsa de afectiune fata de ea, se pot intampla si tragedii. Sunt copii care mananca plante. O faceam si eu, dar stiam care sunt bune si care nu: mancam macris, mancam flori de trifoi, frunze de fag. Am auzit insa de cazuri in care copiii au sfarsit tragic, mancand plante de apartament toxice, fructe de lemn-cainesc - crezand ca sunt struguri-, frunze otravitoare de leandru. Tragediile acestea apar tot din lipsa de educatie, din indiferenta fata de natura. Erau bune la ceva si obligatiile acelea dinainte de Revolutie, de a culege plante medicinale sau de a face "munca patriotica" in parcuri si gradini. Le vedeam noi ca pe niste obligatii, dar ele au fost o initiere in tainele universului.
- In gradina dvs. cu flori si cu arbori se petrec uneori si intamplari mai deosebite?
- Multe! Unele frumoase, care m-au facut fericita, altele triste, care m-au marcat negativ si m-au determinat sa fiu indarjita in a-i convinge pe oameni de importanta naturii in viata lor. Iata o poveste frumoasa: in timpul facultatii, la camin, am primit o aloe. Era pui, am inceput s-o ingrijesc si o luam cu mine peste tot pe unde mergeam: din camin in camin, la gazde, peste tot. Cand m-am angajat aici, am adus-o in birou. O vedeai crescand cu ochii. La Gradina a inceput sa vina tot mai multa lume si sa ceara aloe pentru diferite afectiuni. La un moment dat, a venit un batranel care a vrut tare mult o aloe, pentru ca suferea de cancer. Se stie ca aceasta planta are magnifice proprietati medicinale la maturitate (cand are vreo trei ani), dar noi, tot oferind-o, am ramas fara aloe in Gradina. Cea pe care o purtasem dupa mine ani de zile ramasese singura. I-am dat-o. Am facut-o din toata inima, desi eram atasata sufleteste de ea, dar mi s-a facut mila de batranel si n-am putut sa nu-l ajut. M-am bucurat cand l-am vazut fericit si m-am gandit ca poate asta a fost de fapt menirea acelei aloe: sa salveze un om. Eu daruiesc foarte multe flori, mult mai multe decat pastrez pentru mine. Am fost tot timpul convinsa ca eu am ceva special, pentru ca ma pot bucura sincer de ele, pentru ca am sansa sa fiu tot timpul in preajma lor, si de aceea simt nevoia sa daruiesc si altora din aceasta bucurie a mea. Imi spun: "Sper sa se bucure de ele, sa le simta dragi". Si mai sunt niste povesti cu... invataminte. In studentie, mergeam mult in practica. Deja nu se mai foloseau vestitele ierbare - decat unul, doua, pe grupa -, pentru ca una din cauzele disparitiei sau punerii in pericol a anumitor specii sunt chiar biologii si dorinta lor de a acumula cat mai multe raritati. Fiind foarte silitoare, intr-una dintre aceste deplasari am luat-o inainte, ca sa fiu prima care observa ceva iesit din comun. Asa am dat peste niste flori deosebit de frumoase, bordo inchis la culoare, care miroseau imbatator, a vanilie. Incantata, am cules un buchet, fara radacina, si i l-am dus profesorului. Acesta a intepenit cu ochii la ele. "Stii ce-ai cules?", m-a intrebat. "Nu." "Ei bine, ai cules una dintre putinele orhidee din Romania." Aveam asadar in mana un manunchi de sangele-voinicului, monument al naturii, dar profesorul nu mi-o prezentase niciodata, nu stiam cum sa ma comport in astfel de situatii, pentru ca nu fusesem invatata, de aceea cred ca a fost mai mult greseala lui decat a mea. Doamne, ce rusine mi s-a facut! Dar mi-a fost invatatura de minte si mie, si colegilor mei. Cel putin asa am crezut. Intr-un alt an, am ajuns, tot in practica, la Cabana Caraiman. Acolo, pe stanci, am gasit o floare de colt. Cred ca a fost unul dintre cele mai fericite momente din viata mea. M-am aplecat asupra ei, am mangaiat-o, am sarutat-o, mi-am umplut sufletul de imaginea ei. Cu greu m-am desprins de ea. N-am facut nici doi pasi, si o colega de-a mea venea din urma cu floarea in mana. "O amintire", mi-a zis. Am plans. Nu mi-a venit sa cred ca poate exista atata nesabuinta printre "specialisti", mai ales cand stiam cum trebuie sa ne comportam. Mai este un aspect dureros: in romani nu mai exista dorinta de a-si cunoaste tara. Habar n-au ce frumoasa este. Daca le spun ca in zona Cazanelor Dunarii sunt specii mediteraneene de plante, ca aceea este latitudinea maxima la care ajung ele, ca tot acolo se afla 2/3 din plantele rare din Romania, s-or duce ei sa le vada? Sper din tot sufletul ca da! Nu vor mai arunca ei sticlele la radacinile acestor unicate? Sper din tot sufletul ca nu! Ati observat ca in ultima vreme certitudinile dispar si ramanem doar cu speranta? Doamne fereste sa se ofileasca si ea.
Bogdana Tihon