Carte de invatatura, semnata de cititori
Dumnezeu Este Cu Noi
Sunt o femeie aflata la capatul unei experiente dramatice: moartea fiului meu. De ce va adresez aceasta scrisoare? Pentru ca durerea poate fi uneori de folos. Poate ca experienta zilelor mele napastuite foloseste cuiva. Caci iata, eu pot sa spun: "Dumnezeu este cu noi".
Descendenta a unei familii zidite in temnita necredintei, traiam in iluzia tulbure ca reprezint ceva pentru lume, pana cand grozavia mortii fiului meu m-a impins la marginea disperarii, a obsesiei maladive ca trebuie sa-l gasesc. Simteam ca e plecat undeva si m-asteapta. Un bec cazut din tavan a doua zi dupa inmormantare m-a umplut de spaima. Visam ca fiul meu plangea in semiintuneric, strigandu-ma. M-am pus in miscare. Am vorbit cu o femeie a carei mama murise de cativa ani. "O chem pe mama in vise", mi-a spus. "Ii cer sfaturi si ea imi spune mereu ce sa fac." M-am gandit: ce-ar fi sa-i spun s-o roage pe mama ei sa-l ocroteasca pe fiul meu, aflat si el "dincolo"? Am renuntat. Visele sunt spontane, nu pot fi planificate asa cum vrem. Intr-o dimineata, cand am strigat-o sa vina la pomana fiului meu, a trecut strada plina de bucurie. "Stii", mi-a spus, "am visat-o pe mama. Era cu fiul tau langa ea. Treceau o apa impreuna." Am ramas uimita. Nu-i spusesem gandurile mele si iata, primeam un raspuns. Cine putea sa-mi cunoasca gandurile, inainte de-a fi rostite? Am intrebat preotul si el mi-a dat sa citesc o carte: "Rugaciunea" de scriitorul si savantul francez Alexis Carrel. Am citit-o si am aflat despre vindecarea prin rugaciuni. Am citit si am plans.
Stiu acum fara nici o tagada: Dumnezeu exista cu adevarat. E prezent in viata noastra, asteapta rugaciunile noastre, vrea sa ne ajute, si eu nu-L chemasem sa-mi insanatoseasca baiatul! Am batut pe la portile lumii sa cer ajutor si, iata, Domnul cel bun batuse la poarta mea fara ca eu sa-L aud. Nu era tarziu nici acum. Simteam ca trebuie sa caut un drum care sa ma duca mai aproape de fiul meu. Baiatul meu pe care trebuia sa-l ajut. Mama mea se rugase pentru el cat fusese bolnav. Intr-o noapte, pe cand dormea, cineva i-a soptit la ureche: "Viorel moare singur". S-a trezit inspaimantata, s-a asezat in fata icoanei si s-a rugat: "Doamne Iisuse Hristoase si Maica Sfanta, ajutati-l pe Viorel sa nu moara in spital si sa vina acasa". Si Viorel a venit acasa. Mama ii citea rugaciuni si el zicea: "Mai citeste!". Apoi i-a adus preotul sa-l marturiseasca si sa-l impartaseasca. Eu umblam sa-i salvez trupul si mama umbla sa-i salveze sufletul.
Dupa ce a murit, am simtit ca nu l-am ajutat cu nimic. Truda pentru viata fusese zadarnica, nu-i daruisem esentialul: o viata in comuniune cu Dumnezeu. Rugaciunile preotilor, darurile pentru sufletul lui, lumanarile aprinse in noaptea de Inviere l-au ajutat. Intr-un vis luminos, el se bucura si ma intreba ce sa faca, cum sa ma rasplateasca pentru darurile pe care i le-am trimis. M-am trezit si i-am povestit mamei. M-a privit speriata. "De ce te sperii?", am intrebat-o. "Eu cred ca este normal. Legatura sufleteasca exista, e mai puternica decat moartea." In constiinta noastra scancesc dureros copiii avortati, parintii, fiii lipsiti de rugaciuni si pomeni. Durerea lor vine ca o ploaie de foc in viata noastra. Cum sa scapam de ea? Intorcandu-ne cu fata spre lumina dumnezeiasca. Eu asa am ajuns sa nu mai privesc moartea ca pe o pierdere, ci ca pe un castig. Intr-un vis, fiul meu mi-a spus: "De-ai sti ce frumos e aici! De-ai sti ce frumos e aici?! Sunt mic de tot si mi se spune Frunzita". De atunci, nu mai bat la portile visului ca sa-l gasesc, nici nu cer amagiri si aratari, caci iata, Dumnezeul dragostei are grija de toti ai nostri, daca-i aducem jertfa iubirea noastra, prin credinta, bine si adevar. Un cantec cantat demult de-o femeie imi rasuna in suflet: "Bucura-te, ca fiul tau a inviat!".
Elena Neacsu - comuna Schela, jud. Galati
Incredibil, Dar Adevarat!
Nu cu mult timp in urma, am citit in revista dvs. cuvinte frumoase despre o veche manastire din judetul Bacau: Stirigoi, comuna Zemes. M-am intristat si totodata m-a mustrat constiinta ca nu fusesem niciodata acolo, desi imi era usor sa ajung. I-am impartasit tatei aceste ganduri si pe data si-a deschis sufletul si s-a oferit sa ma duca acolo, cand voi vrea. Cunostea bine locul, muncise in preajma, la niste sonde, s-a bucurat de propunerea mea. Insa, ca un facut, multa vreme n-am reusit sa ajung acolo. Imi propuneam, dar totdeauna se intampla ceva. Am vrut sa merg de Rusalii, de Sfantul Petru, simteam asa, o chemare, dar ceva, venit nu se stie de unde, se impotrivea. Odata, cand era aproape sa plec, eram la tara, venise vara si tocmai luasem concediu - am racit cumplit, in plina canicula. Dupa patru zile de suferinta, tocmai cand ma pregateam sa ma intorc la Bacau, s-a intamplat ceva miraculos. Era pe 5 august, intr-o zi de duminica, si cand tata s-a intors acasa de la biserica si m-a vazut imbracata, mi-a zis: "Nu pleca. Maine e o sarbatoare si mergem la Stirigoi". "Nu plec, tata, ma imbracasem asa, intr-o doara", i-am zis. In noaptea aceea n-am inchis ochi pe ochi. Niste stari sufletesti pline de presimtiri m-au tulburat din cale afara, de parca undeva, cineva ma astepta sa ma judece, sa-mi desfaca viata in bine si rau. Inainte ca soarele sa rasara, mama mi-a batut la usa si m-a intrebat cum ma simt. "Hai, ca tata te-asteapta!" Nu stiu cum ma simteam. Am pornit ca in transa, iar la ora opt fix eram in fata portilor manastirii, impreuna cu tata si sotul meu, care, desi nu-l chemasem, tinuse mortis sa ne insoteasca. Nu era credincios si viata noastra nu era presarata cu trandafiri.
In varful muntelui plutea o liniste de nedescris. Am participat la Sfanta Liturghie cu lacrimile curgandu-mi pe obraz. Din toate partile ma cuprindea o lumina pe care parca pluteam. Biserica era goala, aproape, si am avut sentimentul ca preotul a vorbit si s-a rugat pentru noi. Desi cand venisem ploua, la plecare, soarele era stapan peste lume, iar jumatate din el ardea in sufletul meu.
Povestea mea nu se sfarseste aici. De fapt, de-abia acum incepe, asa cum si viata mea se afla la inceput. In sufletul meu si al sotului s-au produs schimbari radicale. Amandoi suntem mai toleranti si mai rabdatori, mai senini si mai iubitori cu noi si cu altii. Sarbatoarea Schimbarii la fata, cand am batut la portile manastirii, s-a adeverit. Cu mine, cu noi, s-a petrecut o minune, pe care n-o pot pune decat pe seama lui Dumnezeu. El m-a chemat acolo, la Stirigoi.
Adriana Marian - Bacau