Opereta
"Paganini" de Lehar,
intr-un spectacol scanteietor
...La drept vorbind, data fiind notorietatea mondiala a celor doua "subiecte" din enuntul de mai sus (subiectele fiind Paganini insusi si, respectiv, Lehar), s-ar zice ca nu mai trebuie nimic adaugat! Succesul "intreprinderii" este asigurat! Lumea vine buluc!
Intr-adevar: cine nu a auzit despre "diavolescul" Paganini? Despre acel uluitor artist al viorii (nascut la Genova in 1782, mort la Nisa in 1840)? Dotat cu un exceptional har al interpretarii, compozitor el insusi, Paganini a zapacit mintile contemporanilor sai de-a lungul turneelor intreprinse in mai toata Europa. Fire navalnica, pasionala, el a fost adesea asemuit cu Necuratul de catre burghezii pudibonzi. Poate si pentru ca a starnit sentimente arzatoare in inima unor doamne si domnisoare din inalta societate, ba chiar si de pe la curtile imparatesti...
Despre o astfel de pasiune amoroasa se povesteste si in creatia lui Lehar (rege al operetei la randul lui). Se pare ca, incantat de libretul care i-a cazut in mana ca din intamplare, Lehar s-a asezat la pian si a doua zi de dimineata, adica tocmai cand implinea 55 de ani, lucrarea inchinata lui Paganini si muzicii sale a fost gata! Asta se intampla la 30 aprilie 1925. De-atunci - ca si celelalte operete semnate de Lehar - "Paganini" strabate scenele lumii. La noi ea a vazut luminile rampei la Teatrul "Alhambra" din Bucuresti la 25 februarie 1947. Pentru nostalgicii "micului Paris" sa spunem ca varianta romaneasca a libretului era semnata de reputatul dramaturg Nicolae Kiritescu. In fruntea distributiei - Ion Dacian si frumoasa Silly Popescu. Din distributie au mai facut parte: inegalabila si inca neegalata (in genul ei) Maria Wauvrina, "secondata" de George Groner, Nae Roman si foarte tanarul Mircea Crisan. In rolul Bellei Giretti - superba Elisabeta Hentia. Conducerea muzicala era asigurata de Gherase Dendrino. Iar solista trupei de balet era nimeni alta decat... Irinel Liciu!
De-atunci, "Paganini" s-a mai jucat cu mult succes si in anii 80, avandu-l in rolul titular pe regretatul, stralucitul Dorin Teodorescu.
Ei bine, in ciuda acestei... descendente de temut, tanara echipa de la actualul Teatrul National de Opereta isi indeplineste cu cinste, cu farmec si cu talent misiunea. Spectacolul beneficiaza de solisti de marca: Alfredo Pascu, Doina Scripcaru, Silvia Sohterus si multi altii. Coregrafia: Andreea Constantinescu. Regia: Constanta Campeanu.
...In prag de vara fierbinte, spectacolul cu "Paganini" aduce cu sine o emotie dulce, ca cea pe care ne-o ofera o fereastra deschisa spre Frumos...
Silvia Kerim
Cartea in librarii
Din luminile scenei, in albul paginii scrise
Carmen Stanescu
"Destainuiri"
A doua zi de Rusalii, de ziua Sfintei Treimi, una dintre putinele zile racoroase din aceasta vara, luminile Nationalului Bucurestean s-au reaprins a sarbatoare. De asta data nu pe scena, nici cu prilejul vreunei filmari sau intr-una din salile de spectacol. In Muzeul Teatrului National, sub privirile usor mirate ale portretelor atator actori trecuti in amintire, Carmen Stanescu, colega lor mai tanara, juca de asta data intr-un rol inedit: acela de scriitoare. Autoare a unei tulburatoare carti, "Destainuiri" (Editura Universal Dalsi), marea actrita a Nationalului bucurestean isi lansa volumul.
In sala ticsita, academicieni, politicieni, oameni de afaceri, cronicari de teatru si film, actori, ziaristi, redactori si multi, foarte multi iubitori ai teatrului si-au sarbatorit cu totii Regina, idolul. Toti au redevenit - pentru a cata oara? - spectatorii celei care-i facuse sa rada ori sa lacrimeze, mereu admirand-o, aplaudand-o, iubind-o.
"Destainuirile" lui Carmen Stanescu sunt mai mult decat o simpla biografie a unei vieti implinite sub lumina puternica a reflectoarelor. Pline de farmec si de firesc, ele se deapana ca o poveste, unica, exemplara. Autoarea isi destainuie in scris dorurile si visele, implinirile si renuntarile, cu o cuceritoare sinceritate si simplitate. Redevine fata indragostita de teatru, de frumos si de Damian Crasmaru, cel care i-a stat alaturi atatia ani, care i-a fost si iubit, si sot, si frate, si prieten, nepretuit partener pe scena si in viata.
Cu generozitatea-i cunoscuta, autoarea ne face partasi la tihnita-i viata de familie, ii cunoastem bunicii, parintii, unchii si matusile, verisorii, vecinii. Impreuna cu ea traim intamplari hazlii sau dramatice din "micul Paris", Bucurestiul de altadata. Inflorit si parfumat de miresmele imbatatoare ale gradinilor sale, orasul a fost si el sortit, ca si noi toti, unor tragice transformari. Strazi pline de pitoresc distruse, biserici disparute, un mod de viata uitat astazi ne reapar sugestiv evocate de cea care le-a cunoscut si le regreta: "Pana si ninsorile din copilaria mea erau mai frumoase, mai albe...".
Calatorim impreuna cu Carmen Stanescu prin lume, de pe Coasta de Azur pana la Moscova, de la Roma la Budapesta, Viena, Belgrad, prin Israel, Canada sau America, dar si la Timisoara, Techirghiol, Suceava ori Sibiu, pretutindeni unde actrita, pe scena sau in viata, si-a fermecat publicul.
"Personajele" cartii sunt numeroase. De la Geta si Mica, vecinele de peste gard cu care se juca in primii ani de viata, la prietenele din scoala, Gena si Jacqueline, pana la marii actori si regizori, cronicari de teatru si film, nimeni nu este uitat, toti participa in felul lor la seducatoarea aventura a vietii autoarei.
Dar nostalgia vremilor trecute, tristetea despartirilor de cei dragi - inevitabile in timp -, totul pare estompat de "parjolul" teatrului in care artista a ars cu stralucire si scanteiaza inca, "dulce pasare a tineretii vesnice", adorata de public.
Fiecarei piese in care s-a daruit cu talent si generozitate ii este inchinat cate un capitol, regizorilor le multumeste, fiecaruia in parte, pentru succesele ei, aminteste de rolurile din filme, de la televiziune, isi elogiaza colegii, povesteste cu haz tot felul de intamplari ramase nestiute de spectatori.
I s-au decernat o multime de diplome, medalii, titluri, de la "maestra a sportului" la "artista emerita". Are un premiu pentru intreaga activitate din partea Asociatiei Umoristilor si un "Premiu al criticii". A primit un premiu pentru excelenta din partea Uniter si unul "Alexandru Giugaru". Impreuna cu Damian Crasmaru sunt Cetateni de Onoare ai Municipiului Bucuresti si au primit diploma pentru intreaga activitate in slujba teatrului romanesc si pentru prezenta exceptionala in viata culturala a Capitalei. "Daca te nasteai in Japonia, erai declarata avutie nationala", i-a spus mai in gluma, mai in serios maestrul Radu Beligan.
"Destainuiri" ramane o carte de care te desparti cu regretul ca s-a terminat parca prea repede... si pentru care iti multumim, Carmen Stanescu.
Sanda Anghelescu
Firul Scurt
O intrebare - un raspuns
Ada Milea
"Fie buna, fie rea, imi urmez cararea mea"
- Cunoscuta si admirata (uneori contestata) pentru originalitatea nonconformista a muzicii pe care o canti, in vara asta ai dat din nou lovitura, dar ca actrita de teatru, in piesa "De ce fierbe copilul in mamaliga?". Intentionezi sa schimbi instrumentele muzicale pe cele actoricesti, Ada Milea?
- Nu le schimb, le imbin. Asa cum fac de cand eram studenta la Institutul de Teatru din Targu-Mures, cand la orele de improvizatie, eu imi cantam textele mele trasnite, iar colegii mei le vizualizau, improvizand imagini si personaje starnite de sugestiile mele muzical-literare. Asta faceam si eu inca din liceu: interpretam teatral cantecele mele despre profesori. Unii se amuzau, altii mai putin, dar ma lasau in legea mea, crezand ca o sa-mi gasesc si eu un drum. Parintii sperau sa urmez medicina - mama e medic la Bistrita. Incepusem chiar sa ma pregatesc, dar profesoara de biologie s-a dat repede batuta si mi-a zis ingrozita: "Hai sa vedem ce se poate face din tine. O sa te prezint unui actor din Cluj, cine stie?". Am luat cateva lectii si, spre surpriza tuturor, am intrat la Actorie la Targu-Mures, iar dupa absolvire m-au angajat la Teatrul de acolo. Dar n-am jucat decat cateva rolisoare: un fulg de zapada, o taranca ce izbea cu furie in tobe si un "viermusor din colcaiala", cum i-am zis eu figuratiei speciale pe care o faceam intr-un spectacol dupa Shakespeare. Mai important insa a fost un rol dintr-o piesa de Blaga - un fel de pantomima, in care eram "idiotul satului". Se pare ca am fost foarte convingatoare. De frica, fugeam de fiecare data din teatru spre muzica, asa cum fug si astazi dinspre muzica spre teatru. M-am inscris la un festival de muzica folk, dar m-au eliminat din start, paream venita de pe alta planeta. Si nu stiu cum s-a intamplat ca totusi cei din juriu m-au reprimit si mi-au dat chiar marele premiu. De cativa ani scriu muzica pentru spectacole si fac naveta in Capitala: am compus pentru Teatrul "Nottara", pentru "Bulandra", iar acum pentru spectacolul pus la "Odeon" de Radu Afrim, "De ce fierbe copilul in mamaliga?", unde joc un tanc inapoiat. In 97, mi-a aparut primul album de cantautor, scos de Fundatia Phoenix, "Aberatii sonore"; al doilea, la Intercom, a fost "Republica mioritica Romania", care a declansat si unele reactii violente (am primit si telefoane de amenintare). Sa vedem ce urmeaza dupa cel mai recent album, "Absurdistan", aparut chiar in zilele razboiului din Irak. Doar ca eu nu voi scandal cu orice pret, vreau doar sa experimentez mereu, ca sa nu ma molesesc, sa nu-mi ratacesc cararea. Buna - rea, dar e a mea. Dupa niste casete trimise de Dan Chisu in Canada, am fost invitata acolo sa colaborez cu faimosul Circ al Soarelui din Montreal. Am inceput chiar sa repet cu ei si am cantat in legea mea. A doua zi, capatasem deja o identitate, ma salutau pana si masinistii. Doar ca ce s-or fi gandit ei, ca mi-au adus o profesoara care m-a pus sa fac vocalize. N-a mers deloc si am spus ca eu cant cu alt organ decat cu cel clasic. N-a inteles ce voiam sa zic, eu m-am straduit sa "vocalizez", dar rezultatul a fost catastrofal: mi-am pierdut complet glasul. Si cu toata admiratia mea pentru cei de-acolo - si probabil ca si a multora de acolo pentru mine -, am renuntat si le-am spus ca nu am facut 12.000 de kilometri ca sa invat sa cant ca la Opera. Nici n-as putea si nici n-as vrea. Eu, cum v-am spus, incerc de fiecare data ceva in felul meu. De exemplu, sa tratez instrumentele - chitara la care zanganesc adesea - nu doar ca un acompaniament, ci ca pe niste personaje. Le-am spus unor colaboratori ca vreau ca saxofonul sa fie "nervii unei mame iritate", iar fraza muzicala sa fie reluata pana la exasperare. Violoncelul trebuia sa fie copilul care plange, dar nu mi-a reusit decat abia cand i-am enervat eu pe ei atat de tare, incat au inteles, in fine, ce urmaream. E vorba de un umor negru, umorul care il face pe om sa rada, dar imediat ii pare rau ca a ras, pentru ca intelege ce drama se ascunde in spatele acelui hohot...
Alice Manoiu