Viata in varful dealului

Redactia
Viata in varful dealului. Profetul fanului. Miroase innebunitor a fan proaspat. Miroase de parca fiecare particula de aer ar purta cu sine un firicel de iarba si s-ar invarti prin vazduh. Sus, pe dealurile din Poiana Marului, este vremea cositului, deasupra colinelor inverzite pe care, ici colo, ras...

Viata in varful dealului

Profetul fanului

Miroase innebunitor a fan proaspat. Miroase de parca fiecare particula de aer ar purta cu sine un firicel de iarba si s-ar invarti prin vazduh. Sus, pe dealurile din Poiana Marului, este vremea cositului, deasupra colinelor inverzite pe care, ici colo, rasare cate o casa. In varf de tot, parca deasupra tuturor vailor si dealurilor din lume, un mos cu o palarie pleostita strange fanul in capite. Miscarile-i sunt calculate la milimetru, furca descrie cele mai scurte arce de cerc, insa undeva intre incordarea bratelor si transpiratie se simte fara cuvinte dragul de munca asta, de fan. Ma asez aproape de el in iarba ramasa ca spinii unui arici si il intreb de una, de alta, cum e cu fanul. Mosul isi vede de treaba ca si cum nu m-ar fi auzit, bombane ca pentru sine. "Tot e bine, pana n-o lua Dumnezeu darul pamantului, apa si lumina soarelui, ca asta bate la usa!". Ma uit la el uimit, iar vorbele ce incep sa se rostogoleasca in ritmul miscarilor sale ma lasa mut.
"Pentru ca nu ne iubim unii cu altii", zice. "Frate cu frate, in loc sa-si vada de munca campului, de coasa, stau sa se bata, sa se omoare. Noi ne-ntelegem aici, in sat. Ne-ntelegem cam ca soarecele cu pisica, asa e cand sunt averi si pamanturi de impartit. Unii vor sa ia cele mai bune pamanturi si cele mai multe, iar ceilalti sa ramana cu ce-i mai rau. Oameni prosti! Uita ca suntem doar niste bieti chiriasi, calatori pe acest pamant. Casa noastra nu-i casa noastra, lucrurile noastre nu-s ale noastre, nu suntem noi stapani peste ele, nu-i asta locul nostru, noi nu luam nimica de aici. N-am venit cu nimic si nu plecam cu nimic. Nici macar cu ceasul de la mana. Dar daca omul nu citeste prin carti, se uita numai la diavolul asta de televizor, cu minciunile lui! Pai da, eu din carti stiu adevarul, din ce aud la biserica si din ce aud in carti. Cum le suferim pe cele bune, sa le suferim si pe cele rele. Sa te bucuri ca e pace si ca sunt bucate pe masa. Fie numele Domnului binecuvantat! Asa a zis Iov."
Batranul a terminat de aranjat capitele, iar acum stam impreuna pe iarba, la o aruncatura de bat, in curtea casei lui. "Curtea" e un fel de-a spune, pentru ca de fapt este o muchie de deal inalt, fara garduri, inconjurat de ierburi inalte, de spice de grau si de flori colorate, de vara. In jos, vai si iar vai, iar in departare se ridica impunatori Bucegii. Pe mos il cheama Ion Manzatu si are 83 de ani. "Multi inainte!" "Apai, nu-mi mai trebuie asa multi, ca la anu cine mai lucreaza pamantul, daca n-oi mai fi in putere?" S-a nascut tot in Poiana Marului, dar mai departe, dincolo de Piscul Crucii, tot pe un deal, si a ajuns aici, pe Bardas, pentru ca aici si-a "gasit" femeia, pe Raveca. "Am stat 50 de ani cu ea", spune batranul, cam trist, privind peste adancul vaii. "Vezi dealu asta? Cand am fo eu copil, ma dadeam iarna cu sania si cu schiurile, de eram duminica mai ostenit ca-n zi de lucru. Toamna cautam vreun lemn de mesteacan cazut la pamant, il crapam pe din doua, faceam cate-o scandura de-un metru, le curatam pana stralucea si gata schiurile. Imi dadeam drumul cu ele de sus de tot pana in vale, si apoi iar la deal si iar la vale, nu prejetam, acuma prejet, dar cand esti tanar ai curaj. Ne adunam duminica multi baieti si ne dadeam. Din ei au mai plecat la oras, au facut copii si au ramas acolo. Ce sa caut eu la oras, ce, acolo ti se da asa, de-a gata? Am lucrat si eu la fabrica, la Tohan, ma sculam in fiecare dimineata la cinci, plecam peste deal si la cinci seara eram iar in deal, inapoi la treaba."
Nepoticile lui mos Ion s-au apropiat curioase si susotesc intre ele. Batranul se ridica sa-mi arate ceva. La cativa pasi, in spatele casei, un mormant simplu, cu o cruce de lemn, la umbra unui nuc. Raveca. Pe dealurile astea e cale lunga pana la biserica si la cimitir, asa ca multi isi ingroapa mortii in curtea casei. "Uite-o cum doarme", zice batranul, in timp ce palmele lui uriase, batatorite, se odihnesc pe tarusii mormantului.

Poteca dintre munti

Nu prea departe de Poiana Marului, un drum ingust si intortocheat urca deasupra Moeciului, si cu cat urca, ai senzatia clara ca intri intr-o imparatie. De jur imprejur, cat vezi cu ochii, stanci si pasuni, palcuri de paduri, vai si dealuri, case si capite de fan, toate plutind intr-un ocean de verdeata. Si cand te intorci, pentru ca ai simtit o respiratie in ceafa, acolo sunt muntii, gigantici, altfel decat ii stim, vazuti cumva din interior, dintr-o perspectiva mai intima. Bucegii si Piatra Craiului.
Este duminica la pranz, slujba s-a terminat si, in satul Pestera, lumea iese in rastimpuri din biserica veche, surpata cu ani in urma intr-o noapte. Pe cararuia in spatele careia se profileaza doi munti apare un om. Ion Coltea are 78 de ani si in fiecare duminica si in zi de sarbatoare urmeaza acelasi traseu. Merge pe jos pret de o ora, o ora si ceva, pana la biserica, si dupa slujba, pe drumul spre intoarcere, se opreste la "bar" sa bea o bere cu vechii sai prieteni, pe care in timpul saptamanii nu-i vede, fiecare fiind "zvarlit" pe cate-o coasta. "Barul" este un fel de minialimentara prelungita cu o sala intunecoasa, cu cateva mese si scaune. In capul mesei stau doua femei cu baticuri pe cap, care vorbesc in soapta, cu mainile la gura, sa nu-si supere sotii care discuta aprins, cu palaria trasa pe o spranceana, probleme stringente ale satului. Sotia lui Ion a ramas acasa, ca-i cam "betejoara". Cei trei barbati seamana un pic intre ei, sunt mici de statura, vioi, ochii le joaca in cap. Unduirea dealurilor din Poiana Marului nu se mai regaseste in Pestera, locul e mai salbatic, mai aspru, si probabil ca si oamenii-s mai iuti. Ion are si el o mustacioara scurta, prinsa sub nas, si-o palarie pe cap, insa ochii sai sunt deschisi la culoare si privirea mai blanda, mai senina. Pe timpuri, spun prietenii lui Ion, toti barbatii din sat aveau "musteti", dar nu asa scurte, ci lungi, lungi si rasucite. "Si atunci erau mai multe carciumi, dar mai mici, ce-i drept, ajungeam duminica, dupa ce veneam de la biserica si ramaneam pana se ingana ziua cu noaptea. Veneau tigani de la Campulung si ne cantau, venea Florica Dobrogea, Gugioi, Chioru Grancii, Nelu Predii, aveau acordeoane, viori, tambale, ne cantau si noi jucam cu fetele, brau, sarba, breaza, ardeleneasca." Pornim la drum si mergem si urcam si coboram, nu stiu cum face un om de aproape 80 de ani traseul asta intr-o ora. "Asta e satul Pestera", imi arata mandru Ion, "iar acolo, in vale-i Moeciu de Jos. Uite, acolo-i Fantana lui Botoroaga, Podul Priporului, Podul Steghioarei, in colo-s Sparturile, Zanoaga, Curmatura. Ma uit pe coasta asta si-mi aduc aminte cum mergeau copiii carduri, carduri spre scoala. Acum, abia daca mai vad cate un copil urcand cu ghiozdanul in spate." Totul se vede ca-n palma si rasuflarea muntelui e din ce in ce mai aproape. Intr-o vale se zareste si casa batraneasca, unde sta sora, Ileana, el s-a mutat in casa sotiei. "Sapte frati am fost la parinti, a fost Eugenia, Ana, io, adica Ion, Gheorghe, Victoria, uite ca nici nu mai tin minte. M-am cununat in 47 cu Maria, ne stiam de copii, ca eram vecini. Mi-o si fost draga, no, la tinerete cum sa nu-mi fie draga? Am facut cununia civila aici, in sat, unde-i acum bufetul, am luat-o pe urcusul asta, imbracati in port national, ea cu fota, cu ie cu pui, pe plaiul asta am luat-o, si la biserica am ajuns in 49, dupa ce m-am eliberat. M-am cununat si dupa aia m-au luat la armata, la jandarmi, chefereul, si in 48 s-a desfiintat, asa ca m-au varsat la Comandamentul Trupelor de Securitate. Am plecat cu valiza in mana, pe jos, pana la Zarnesti, acolo o pus vagon la locomotiva si ne-o dus. Intai la Bucuresti si de la Bucuresti la Orastie, unde am stat o luna in carantina, ca era epidemie de tifos. Primeam haine rusesti de pe front, spalate in etuva, agatate deasupra cazanelor cu aburi, in carlige, erau pline de paduchi, de capuse si de-acolo a venit tifosul. Prima permisie am avut-o dupa noua luni, dar eu nu fusesem cu Maria decat dupa aceea, dupa ce am facut nunta. Ar fi trebuit sa raman ofiter la Rodna, unde m-au cerut, dar eu nu puteam, pentru ca eram deja cununat aici. De-atunci n-am mai plecat nicaieri mai departe de Zarnesti, da nici la Brasov, dac-as merge, n-as mai recunoaste nimic." Mi-l imaginez pe Ion mergand intr-o zi de vara, printre ierburile inalte, in port popular, alaturi de proaspata lui sotie, iar apoi, la cateva zile, pornind de unul singur, cu palaria pe cap si cu o valiza de lemn.
Trecem de coasta lui Dobre - nume ce vine de la un unchi de-al sau - si ajungem la casa lui Ion. Maria este in gradina si culege capsunile. In curte sunt deja doua capite mari de fan, pazite de-un caine pitic ("da sa vezi ce destept e!"), un mielut curios si ceva pasari. Este curat si placut aici. Ion si Maria nu stiu prea bine cine sunt si ce vreau, insa incearca sa ma omeneasca cat mai bine. Capsunile, care la munte se coc abia acum, in iulie, sunt diferite de ce am mancat la oras, nu-s la fel de rotunde si de aratoase, sunt tuguiate, tari, racoroase si bune, teribil de bune. Ion vine cu o fotografie mare, alb negru, facuta de un turist german, cu ani in urma. Este el, imbracat intr-un cojoc imens din lana, pe vremea cand era cioban. "Din 85 am stat printre ciobani, am fost baci in Muntii Vladusca trei ani si dupa aia aici, in Petrele. Trebuia sa-ti placa, ca altfel n-aveai cu ce trai. Plecam de la unu mai si pana-n septembrie ma mai intorceam vara, cate doua-trei zile, pentru coasa. E de munca aici, hai de mine, de la cinci dimineata plec la coasa, daca v-arat de unde am carat fanul pentru capitele astea...". Orice discutie, orice intrebare se intoarce din acest moment la munca. O munca interminabila, continua, care, cred eu, nu-i mai lasa pe oameni sa se bucure de locurile in care s-au nascut, sa fie constienti de frumusetea care ii inconjoara. Gresesc. Gazda mea vrea sa-mi arate ceva aproape de casa. Dincolo de covorul de flori albe, galbene si albastre, este locul acela spectaculos, pe care l-am vazut de la biserica, doi munti care lasa intre ei un culoar ingust. Si de aproape este la fel de fascinant. "Astea sunt Prapastiile. Cand eram tanar, aici coboram, cu o funie, intr-o vale stramta, Marinele ii zice, mergeam si pe un plai, la Prepeag, vara stateam mai mult pe acolo, ca era racoare si bine. Si acum mai merg in munte la stana, unde am doua vacute, o vaca si-o juninca. Iar aici vin primavara, cand iese iarba si canta pasarile. De la Ciocracu, o iau usor pana la Brusturet. Ca aici m-am nascut si aici imi place cel mai mult."
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)