Drumul Crucii Pe Ulita Satului
- Biserica din Luncani, Bacau -
Nu vazusem niciodata o biserica moldoveneasca de lemn. In mintea mea, imaginea ei se suprapunea peste superbele sageti sindrilate ale lacasurilor maramuresene. Dar, intr-o seara, cineva mi-a vorbit de ctitoriile razesesti din Moldova centrala si din zona Bacaului, ridicate acum doua-trei secole in jurul bisericilor de piatra ale lui Stefan. Iar dintre ele, cea mai frumoasa, biserica din Luncani...
Asa a inceput calatoria mea spre Bacau; dar cum mai toti moldovenii sunt hatri povestitori, aveam sa descopar in satul Luncani, sat vechi de 450 de ani, multe altele, pe langa Biserica Vovidenia! Caci de indata ce treci de imensele vii ale Focsanilor, Moldova toata, patimasa si vesela, frumoasa, chinuita si molcoma, iti apare presarata la tot pasul cu intamplari vechi, schituri, urme de domnitori si amintiri.
Umbre de haiduci si-o umbra de schit
Norocul a facut sa am drept calauza un preot, chiar pe parohul bisericii din Luncani, parintele Vasile Ganju. L-am cunoscut in curtea "Precistei", biserica-bijuterie a Bacaului, cladita odata cu Curtea domneasca, in vremea lui Stefan, de feciorul sau preferat, Alexandru Voievod.
Parintele Ganju m-a primit cu rabdare, masurandu-ma agale din priviri: "Daca nu sunteti ostenit de drum, va rog sa ma insotiti mai intai intr-o plimbare pe aceste dealuri impadurite. Asa vom putea sa ne bizuim mai bine pe farmecul Luncanilor".
Din soseaua Bacau - Piatra-Neamt ne-am abatut destul de repede. Incepuse padurea uriasa si veche, codrii Borzestilor, de 17.000 de hectare, codrii lui Stefan, altadata doar de stejari! Padurea si dealurile si totul era filtrat printr-o lumina aparte, unduioasa. Parintele era destul de misterios. Mai mult tacea. Pe un drum forestier, printre cai inhamati la busteni, am intrat in padure. Eram in dreptul satului Garleni. A intins mana, aratand ca intr-o doara printre copaci:
- Iata-l! Schitul disparut! Schitul din vremea lui Stefan cel Mare.
Ma uit prin padure: niste temelii si cateva zeci de movile vechi de piatra. Si aproape tot atatea cruci noi, cele mai multe stranse langa un fag. "Acum mai bine de o suta de ani, calugarii acestui schit, numit "Racila", l-au parasit toti odata. Nu se stie de ce. Patru sute de ani rezistasera bine in padure, feriti de lume si de urgii. Un loc ca de la Dumnezeu. Clopotele si icoanele au fost duse atunci la biserica noua din sat. Cu vremea, codrul a inghitit tot: biserica, chilii, mormintele vechi. Iar schitul a disparut complet, si din arhive. In 90, cu arheologii de la muzeul nostru de istorie din Bacau, am inceput sa scormonim padurea. Si am dezgolit chilii vechi, temelia bisericii uitate, dar si doua morminte din vremea lui Stefan. Cu mortii ingropati dupa un ritual din acel veac: cate o perna din piatra sub cap si pusi fiecare pe un pod din 12 grinzi de fier, simbol al celor 12 apostoli." Si tot in 1990, preotul si satenii au vrut sa reinvie vechiul schit. Au pus cruci noi pe mormintele calugarilor de demult si de ziua sfintei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei, s-a facut slujba mare in codru, cu trei preoti si mii de oameni veniti la resfintirea manastirii din vremea lui Stefan. Manastire ce a parut ca va renaste. Dar au trecut anii si entuziasmul a facut riduri, iar intre timp, o mana nestiuta adunase pana si crucile cele noi, stranse acum ca un tulburator manunchi de flori in padure, langa vreun cires sau nuc rasarit din fosta livada manastireasca.
Padurea colcaie de povesti. Iata, la vreo doi kilometri, pe-un deal, e un izvor. Oamenii i-au zis dintotdeauna "Fantana pustnicului". Un calugar al schitului disparut va fi gasit, pare-se, si doar el a stiut cum, izvorul sub talpa padurii. Si l-a scos la lumina. Monahul se ducea acolo totdeauna singur, in pustnicie. Iar izvorul cu o atat de curioasa asezare e si astazi atat de puternic, incat alimenteaza tot Ocolul Silvic "Fantanele". Si nu departe e "Groapa lui Bors". Aici se strangeau pe vremuri haiducii. Sub o stanca sta si acum sapata o incapere cu hornuri ascunse, unde furii faceau focul fara sa fie vazuti. Caci fumul iesea difuz, prin pamant, ca o ceata.
Dealurile luminate
Pe vremuri, oamenii stiau sa petreaca. Langa dealul Cornatel, inainte de razboi, erau patru stejari uriasi, cu crengile unite intr-un colosal baldachin - un capriciu si-o minune mica a naturii. Acolo, protipendada Bacaului isi facuse o terasa suspendata. Pe timp insorit, se-ncingeau petreceri de pomina, cu viori si cobze si oameni cantand si dansand in copaci. Asa ca dupa razboi, stejarii au fost taiati, nu care cumva "vremurile putrede" sa lase urme.
Dar si oamenii simpli isi avusesera ciobul lor de rai. Trecem pe langa un deal verde, golas, cu forme usor stranii, in trepte. "Pe aici, prin anii 50 era plin de vii", continua parintele Ganju. "Toamna, oamenii veneau la cules. Veneau si ai mei, caci eu sunt nascut aici. Si cat dura culesul, fiecare familie isi facea cate o coliba din crengi, langa butoaiele cu tulburel. Serile frigeam pui la jar cu mujdei si treceam fiecare pe la ceilalti sa cinstim vinul nou si sa petrecem. Fiecare tocmea pe rand lautari. Pe urma, colectiva a ras tot dealul de vii."
Fantome si-o piatra care creste
Daca ai rabdare, pana sa ajungi la biserica veche de stejar, in Luncani si in imprejurimi poti sa-ti umpli in voie tolba si carnetul cu intamplari si povesti aparte. Cei de-aici sunt, si ei, buni si soltici povestitori, si zona insasi pare inarmata cu miracole si pozne. Povestea fantomei mi-a spus-o tot parintele Ganju. E din anii 70, cand pe un santier dintr-un sat de langa Luncani s-a infaptuit un omor: un muncitor a injunghiat o fata, sa se razbune din cine mai stie ce pricina pe tata-sau. Pe urma, santierul s-a inchis.
Dar multa vreme inca, oamenii au mai putut vedea in acel loc, si mai cu seama pe vreme rea, naluciri de case si-o aparitie alba si blanda a fetei ucise. Intr-o noapte cu furtuna a vazut-o si parintele. Parea ca ceva pluteste pe marginea unui sant, desi stia, simtea ca acolo nu-i nimic. Poate doar un suflet neodihnit. Cat despre "piatra care creste", poate ca spectaculosul sau nume popular e egalat doar de valoarea ei. Am vazut-o in curtea unui om cu stare din Luncani, Gheorghe Gavriliu. Era un exemplar de travant, urias si rarisim, de trei tone, gasit in 1999 pe dealul Tocila din Luncani. Pare-se ca si costa enorm. "E foarte curioasa, ca sa se formeze, piatra chiar creste in pamant, la loc umed, milioane de ani", imi spune Gheorghe Gavriliu. Satenii stiu din batrani ca pietrele astea rare aduc spor in casa si daca nu au prin curte cate o pietricica mostenita, unii isi mai scormonesc belsugul pe dealuri...
Icoana care aduce ploile
Luncanenii se pot lauda ca-s urmasii lui Petru Rares, pentru ca satul le e pomenit prima oara intr-un hrisov al lui Alexandru Lapusneanu, ca fiind pe o "pustie" daruita in veci lor, pe la 1550, de feciorii lui Rares, Stefan si Ilias Voievod. Un sat vechi razesesc, de 450 de ani, nu-i de ici de colo, si adevarul e ca nici un luncanean nu are sentimentul ca-i venetic. Ci o mandrie blajina, mai degraba, le-aprinde ochii cand vorbesc. Dar cel mai tare se mandresc luncanenii cu biserica lor monument.
E o bijuterie! Supla ca o corabie, cu rotunjimile ei moldovenesti, inspirata din arhitectura manastirilor lui Stefan, parca pluteste pe deal. E complet altfel decat mi-o inchipuisem. Si mai are si tot felul de neasteptate, batrane ciudatenii mestesugaresti. Unele, pline de miezuri, ca Sfantul prestol, de exemplu (Sfanta Masa a altarului), cioplit dintr-un trunchi de stejar cu radacinile pietrificate sub altar, in pamant, de 200 de ani. Sfanta Masa pe care a ramas scris cu chirilice, de mana lui veche, numele primului preot. Sau ingenioasa aerisire a bisericii prin gauri cu cepuri in peretii de stejar, ori incuietoarea de lemn, ca la casele vechi taranesti, caci Vovidenia chiar a fost cioplita din cativa stejari de pe deal, acum 200 de ani, de niste tarani inspirati.
Nu departe, pe unul din dealurile numite "ale Manastirii", era candva un schit. Mai vechi si parasit si el ca si-acela din padure. Pe locul sau, in afara de urme de temelie, s-a gasit o sabie rara, din vremea lui Stefan. Iar icoanele si catapeteasma vechii manastiri au fost aduse de ctitori, dupa vechiul obicei, la Vovidenia. Una dintre ele are un har, o putere deosebita. E icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, care ocroteste satul de seceta si inundatii. "Acum cativa ani, am inceput sa facem si slujbe aparte, am iesit cu icoana pe deal primavara, cand ploile tinusera prea putin", povesteste parintele. "Si ploile s-au intors. Altadata, au fost inundatii mari, la Hemeius si peste deal. Luncanii au scapat. Si tot prin puterea icoanei Maicii noastre si a clopotelor vechi, refacute la Viena in 1777."
Fotografiasem icoana veche, delicata si frumoasa. Si acasa am avut o surpriza: cu totul neasteptat, culorile sale au aparut cum nu erau in realitate, mult mai estompate fata de cele din jur. De parca icoana absorbise intr-un fel nestiut lumina din jur!
Drumul crucii pe ulita satului
"Dumnezeu a coborat la om spre a-l indumnezei. Si luncanenii de azi, urmasi ai celor de demult, vin si ei cu dragoste in intampinarea lui Dumnezeu" - spune parintele, pe cand ne plimbam, ca unsi de lumina blanda, pe dealul bisericii. In 2001, s-au implinit 215 ani de la prima pomenire a Bisericii Vovidenia. Atunci, intr-o duminica de noiembrie, enoriasii s-au strans la aniversare. Una deloc obisnuita. Caci aici, pe dealul bisericii, s-au facut doua expozitii. Prima - de obiecte taranesti vechi: furci, fuioare, cani de lut, ba chiar si bostani. Cealalta, de pictura naiva. A pictorului Ion Maric, fiu al satului Luncani.
Aflasem intre timp ca Maric este poate cel mai mare pictor naiv al nostru. Il vazusem alaturi de alti cativa pictori naivi romani, in albume internationale, langa - atentie! - Picasso si Chagall! Si atunci, in toamna lui 2001, Maric a umplut ulita care urca unduios pe dealul Bisericii Vovidenia cu picturi reprezentand "Drumul Crucii". Un spectacol insolit, cu tablouri atarnate printre case taranesti, pe pajisti si pe sub copaci desfrunziti, si o Golgota vazuta halucinant si taraneste. Golgota coborand pe ulita satului...
Nici ca sat, Luncaniul nu-i unul obisnuit. Dupa 1989, el a devenit un fel de Cornu al Bacaului! Padurea si dealurile, dar mai ales izvoarele de apa sarata, numite Slatina si stiute de secole, au facut ca pe frumoasa vale a raului sa rasara un sat, parca din alta lume decat satul lui Petru Rares, ramas incapatanat, pitoresc, curat si sarac in vechea lui matca. E un sat nou, de vile si de ranch-uri luxoase, parca aduse peste noapte cu un singur pocnet de degete, direct din Occident. "Satul" baronilor locali, al notabilitatilor si al tuturor marimilor postdecembriste ale banului de pe-aici. Dar luncanenii nu vorbesc cu prea multa invidie despre noii si bogatii lor consateni. Chiar daca majoritatea-s pensionari sau someri, fosti navetisti pe la muribunzii colosi industriali ai Bacaului, ei, luncanenii "vechi", isi lucreaza mai departe, care cum poate, prajinile de pamant si viisoarele capatate inapoi, glumesc, povestesc, mai vand hribi si iepuri din padure pe la portile bogatilor din celalalt sat, cel de pe "gura de Occident", rugandu-se si tot sperand ca acest drum al lor paralel, drumul Crucii lor de zi cu zi si de pe fiecare ulita a satului, va avea candva un sfarsit, o indurare...
Valentin Iacob
Fotografii de Petre Cojocariu