Lupta cu trecutul
Jumatate din cultura Romaniei sta afara, sub cerul liber, iar vremea nu iarta. Iarna ninge, toamna ploua, vara e cald si ruinele istorice ale tarii au ajuns ca vai de ele. Si de-ar fi numai cerul cu ale lui, inca ar mai fi vreo speranta...
Din casele de la Muzeul Satului, singurul muzeu din lume unde poti gasi bijuterii din lemn si chirpici, au inceput sa curga lemnele, centrul istoric al Bucurestiului se scufunda in moloz, ruinele cetatii Fagarasului stau si ele sa curga la vale, iar la Sarmizegetusa, localnicii cultiva porumb si cartofi printre ziduri milenare. Lor li se adauga daunatorii care surpa subsolurile in cautarea kossonilor, valuta forte a dacilor. Sunt turisti romani si straini, incurajati de nepasarea localnicilor, care se multumesc sa cante la frunza: "Muntii nostri aur poarta...".
Oamenii sunt mai activi si mai distrugatori decat iarba. O plimbare cu bastonul prin centrul Bucurestiului, dincolo de fatadele baltat luminoase, nu mai are nimic din farmecul strazilor umbroase ale Bucurestiului de altadata, Bucurestiul romanelor lui Camil Petrescu, Ion Marin Sadoveanu sau Mircea Eliade. Locurile de peregrinare ale crailor lui Mateiu Caragiale s-au acoperit de colbul vremii sau au disparut sub senila excavatoarelor lui Ceausescu. Ce a ramas in urma este jalnic si aproape de nerecuperat. Hotelul "Bulevard", de pilda, din Bulevardul Elisabeta, este mai plin de stafii decat de musterii. Peste drum, Casa Capsa s-a boierit si te goleste de bani, daca vrei sa bei o cafea turceasca si sa mananci o inghetata. Cei care trec prin partea veche a orasului, adica pe la cafeneaua veche sau Hanul lui Manuc, au surpriza sa descopere ca zona s-a despuiat de caracterul ei traditional. Fauna locului este cam aceeasi ca pe vremea lui Ceausescu, chintesenta de lumpen si pegra.
Desigur, nimeni nu protesteaza ca se construieste. E nevoie de cladiri moderne, de strazi modernizate, de parcari, de pasaje, de o resistematizare a unui oras greu incercat de toanele dictaturii. Se si construieste, si nu putin. Un efort orizontal care, din pacate, nu pare a tine cont de reguli de urbanism, de mediu, de ansamblul strazilor, de aerul orasului. Arhitectii si constructorii lui Ceausescu au fost doar niste pionieri ai deconstructiei. Bucurestiul trebuie sa mai faca acum fata altor daunatori frenetici. Se ridica tot soiul de cladiri grandilocvente, cu acoperisuri sofisticate, din plastic care imita sindrila, din beton care imita caramida si stucatura care imita lemnaria. De parca n-ar fi fost de-ajuns ca Bancorex-ul si-a construit, sfidator, in centrul istoric al Capitalei, un ditamai borcanul inalt cat cladirile Cec-ului, a Muzeului de Istorie si a Bancii Nationale la un loc, in celalalt capat al Caii Victoriei s-a construit un alt "zgarie-nori" hidos, de peste 20 de etaje, uratind ansamblul muzeelor "Antipa" si Taranului Roman si al Pietei Victoriei. Astfel de cladiri moderniste, mai scunde, e drept, dar facute in acelasi limbaj de lemn arhitectonic, au rasarit si pe strazi mai laturalnice. Cladiri masive, de cate sase, sapte etaje, unele imbracate in termopan sau sticla fumurie, distrugand aerul de intimitate al acestor locuri, instrainandu-le, slutindu-le. Fiecare construieste cum vrea, unde vrea si cum il taie capul. De parca mintea "ctitorului" comunist ar fi luat-o razna si s-ar fi spart in mii de bucati. Arhitecti cu creierii si ochii spalati par gata sa reconstituie un fel de Babel pe malul Dambovitei, gata sa traduca experienta capatata in anii de arhitectura sovietica intr-o bolboroseala modernista, pe calapodul cacofoniei de piatra si sticla care este Casa Poporului.
In Romania, nu vremea, ci vremurile par sa strice mai adanc si irecuperabil locurile si oamenii. Asa ceva nu ar face ploaia, canicula sau zapada.
N.C. Munteanu