Din Vlasca si Teleorman
Floarea Calota
Marea voce a sudului romanesc
Face parte dintr-o specie rara de artisti. Glas care vine din adancul fiintei si, ca o radacina, o leaga de pamantul ale carui doruri si frumuseti trec, prin ea, catre ceilalti. Nimic trucat. Nimic facil. Cand Floarea Calota ofteaza in cantec, cauti pe dinauntrul tau dorurile. Cand chiuie, te inseninezi si te simti liber, descoperind ca tocmai iti traiesti bucuria!
- Doamna Floarea Calota, v-ati mutat de la tara, locul cantecelor dvs., in mareata mizerie din Bucuresti. Cum se vede satul de aici, dintre betoanele Capitalei? Cum se vede copilaria?
- Satul meu este Beuca, un sat al Teleormanului, nu departe de Silistea Gumesti a lui Marin Preda. Acolo am venit pe lume, in 1956. Satul, nici mai bogat, nici mai sarac decat altele, avea vreo opt sute de gospodarii, vai, dealuri, padure, campia... taiate de un fir de apa, Burdea. Ma impresiona primavara, dupa topirea zapezilor: firul asta iesea din matca peste gradini, peste poteci, rupea podurile... In fapt, podurile erau niste podete de lemn facute la repezeala de sateni, sa poata trece la cazan ori la gradinile de zarzavat. Ma gandesc la timpul si la timpurile acelea si cant: "Mai, neicuta, uite, vine garla mare,/ Taie plopii de pe vale/ Si fa-i aschii-aschioare,/ Sa trec cu talpile goale,/ Sa mai vad ochii matale.../ Toate dragostile noastre,/ Au ramas pustii pe coaste,/ Sa le vezi, nu le-ai cunoaste...,/ S-au facut zambile-albastre/ Si asteapta urmele noastre..." Satenii faceau caramida pe malul Burdei, o uscau la soare, o ardeau in cuptoare, visand la case mai mari si mai trainice. Cand nu ploua zile in sir, ulitele satului serpuiau vesele printre case. Te lasai in voia lor si ele te duceau la hora, in poiana bisericii, la scoala, la alimentara, la Mat, la cimitir, la gara, la Caminul Cultural, unde venea caravana cu filme... Avea Caminul Cultural si o mica biblioteca. Citeau copiii satului, dusi cu vacile si oile, povesti, citeau clasicii literaturii romane si ruse, cum era pe atunci, visau, se jucau, se bateau, se impacau... Doamne, dulci erau impacarile copilariei... Parintii mei au fost oameni simpli. Indelung rabdatori si plini de dragoste, mi-au raspuns la timp tuturor intrebarilor. Au gasit leacuri si raspunsuri framantarilor si spaimelor pe care le are orice copil. Am un singur frate, mai mare, care a facut tot ce a crezut el ca-i bine, incat sa stim, fara nici o umbra de indoiala, ca el e Nenea. Si astazi, pentru mine, el este tot Nenea. Costel, varul meu primar, mai aproape ca varsta de mine, mai mare doar cu un an, m-a protejat, mi-a confectionat jucarii din nimicuri, m-a invatat sa inot; ma gandesc la el cu duiosie... Cand gasea un ciob mai frumos colorat, al meu era... Visam cu ochii larg deschisi amandoi la un posibil raspuns la intrebarea: "Ce-am face noi, daca am avea un... catralion de lei?". Eram insa atat de fericiti cand aveam un singur leu si ne cumparam bomboane cu lapte! Erau dreptunghiulare, mari... Il vad si acum pe Costel, blond ca un rus, cret-cret, ochisorii mari si albastri, ingustati cumva de placerea cu care savura bomboana... "De ce tii, bica, ochii-asa?", il intrebam. "Daia...", raspundea el. Mergeam amandoi la scoala, prin nametii care uneori erau mai inalti decat gardurile, si atunci Costel ma apara de caini. Cand ploua, ma ajuta sa ies din noroaiele lipicioase, la propriu, in care ma afundam pana la genunchi. Insa personajul fascinant al copilariei si al intregii mele existente ramane, fara nici o indoiala, tata. Tatal meu: un Moromete, un poet. Un om recunoscut de tot satul, ca era special. A invatat putina carte - trei clase -, a citit foarte mult, a scris, a avut simtul umorului, a petrecut, a cantat, a iubit viata. Avea un fermecator dar al povestirii. Dupa ce a plecat in lumea cea fara dor, am reusit, cu ajutorul unor oameni cu adevarat minunati, sa public o parte din textele scrise de tatal meu. Le multumesc inca o data...
- De cand dateaza pasiunea pentru muzica? A fost la mijloc flerul unui parinte grijuliu care v-a "citit" talentul?
- La inceput, pasiunea trebuie sa fi fost dorinta, placerea de a face ceva pentru cei din jur. Trebuie sa fi cantat de dragul cantecului, al clipei care nici nu trebuie indelung explicata. Toti parintii pamantului isi incurajeaza copiii sa cante, sa spuna poezii. Asa a fost si cu mine. Am intalnit apoi vraja sunetelor ce ieseau din galene, apoi din difuzor, din instrumentele lautarilor care insufleteau toate petrecerile. Tata ma punea pe o masa si ma indemna sa cant - spre bucuria celor care ma ascultau si mai ales a mea. Atunci, cantecul era pentru mine numai si numai bucurie. Mai tarziu, aveam sa aflu ca este si sfasiere de suflet.
"Repertoriul meu se trage de la sursa: tarani si lautari"
- Acestia pot fi socotiti deci "primii pasi" in cariera. Insa drumul spre succes banuiesc ca a fost lung. Nu e vorba doar de inflorirea unui glas cu totul particular, de consacrarea lui, ci si de ceea ce indeobste se numeste repertoriu...
- Pasii urmatori au fost pentru mine serbarile scolare, la care participam cu mare placere. Apoi, culegerile de folclor literar, pe care le-am privit la inceput doar ca pe o experienta impusa de scoala. Ele s-au dovedit insa ocazia rara prin care am descoperit lumea fascinanta a cantecului care exista, dar e neauzit inca, nu e pentru "public". Taranii nu reproduceau "basnit" versurile cantecelor. Cantau. Cantau curat, ca pentru ei. Avand ureche muzicala, am retinut melodiile. Nu-mi amintesc sa fi facut vreun efort, ci pur si simplu, acele cantece au patruns in mine. Curiozitatea acelor ani, "buretele" care era sufletul meu dornic de cantece, firescul cu care acele cantece vechi m-au luat in "stapanirea" lor au fost o adevarata mana cereasca mai tarziu, cand am hotarat sa particip la "Floarea din gradina". Nu ma laud, dar am inteles corect si la timp ceea ce se cauta, asta fiindca eu insami credeam in cantecul popular si il iubeam. Au urmat apoi festivaluri, spectacole, inregistrari la Radio, Electrecord, Institutul de Etnografie si Folclor... Mai tarziu, turneele. Repertoriul meu se trage de la sursa: tarani, lautari. Nu am ocolit nici culegerile de folclor - am gasit si acolo comori ce abia asteptau sa fie scoase la lumina. Am adaugat si ceea ce traiam, simteam eu: folclorul, fiind o creatie vesnic vie, mi-am permis, din cand in cand, sa ma exprim.
- E normal sa va intreb si despre momentele de varf ale carierei, dar si despre momentele de impas, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, ajungem toti sa le intalnim...
- Iata doua posibile varfuri: primul - cand un interpret inregistreaza un material de care este multumit si vede produsul finit pe piata si al doilea: clipa de vibratie a glasului, a sufletului, a sangelui - clipa cand un om canta pana la transfigurare si simte asta traind-o cu publicul... Impas? Acum pentru mine impasul este neputinta de a inregistra, din lipsa de sponsori...
- In incercarea de a contura profilul unei stari, va supun unei succesiuni de intrebari inrudite: Considerati ca muzica populara este mai mult expusa pericolelor in ultimii ani? Kitsch-ul care domina nu numai epoca, ci a patruns si s-a instalat bine si in folclor, poate fi contracarat? Sunt, oare, doua curente in muzica noastra populara: unul al autenticitatii, necesar in mod absolut, dar cu mai mica priza la public, iar celalalt, al mimetismului, al comercialului si al facilului?
- Va raspund fara ocolisuri, fiindca problemele pe care le puneti sunt foarte serioase. Cantecul adevarat nu poate fi ucis. Traieste prin sine, prin interpreti, prin ascultatori. Ce numim kitsch poate fi orice altceva, dar nu cantec. Ca traieste, ca are adepti, ca vrand-nevrand ne lovim de el e adevarat. Asa e de cand lumea. Poate fi contracarat printr-o actiune de selectie si promovare a numelor si repertoriilor valoroase. Daca studiourile teritoriale si nationale de radio si televiziune se vor conduce cu orice risc dupa legea "publicului tinta" si legea audientei, boala poate deveni agravanta. Unii interpreti, foarte cunoscuti, fac compromisuri pentru bani si o "glorie" greu de purtat. Ma refer la cei care reusisera sa creeze o impresie de bun-gust, respect pentru public, grija pentru repertoriu. Ironia sortii face ca acea cenzura indelung hulita sa-i fi ajutat foarte mult atunci. Astazi, lipsa ei ii ajuta (dar nu sa creasca) sa piara pe limba lor.
"Din gurita ti-as bea bere si din san ti-as manca mere"
- Pentru interpretul de folclor al secolului al Xxi-lea, profesionalismul inseamna deopotriva fidelitate fata de filonul popular, o buna cunoastere a caracteristicilor etnografice ale zonei pe care o reprezinta. De exemplu, Teleormanul ce are specific?
- Teleormanul meu - acest tinut care si-a luat numele de la un rau si amintirea unei "paduri nebune" - este o zona cu resurse nebanuite si diverse: cantec de leagan, de munca, de sarbatoare, de dragoste, de catanie, de razboi, doine, balade, bocete, descantece, povesti, snoave, ghicitori, obiceiuri - toate ale unei singure lumi: a taranului. Imi doresc sanatate si viata sa mai pot canta inca. Sa pot canta tot ce este muzica a acestui loc caruia ii apartin. Numai in Teleorman o sa auziti "De cantat in draci" - asa au numit specialistii un anume gen de interpretare, apoi "De dragoste, ca pe Vlasca si Teleorman" - iata un alt gen, numai al nostru; "Cucuietii ca pe Teleorman" - de asemenea. Le gasiti, fireste, si in repertoriul meu. Iata cum este "Cantatul in draci": "Of, of si nu mai poci!/ Fa, dadica,/ Trage bobii, spune tot,/ Sa vie puiul la loc./ Toata noaptea n-am dormit,/ Uite-asa m-am perpelit/ Si cand am mai atipit/ Glasul lui l-am auzit./ Din gurita lui zicea:/ Mandro, boboceaua mea!/ Din gurita ti-as bea bere/ Si din san ti-as manca mere!/ Of, of si nu mai poci!/ Fa, dadica!/ Am fost si la noua popi/ Si m-am spovedit la toti./ Popii, toti m-au ascultat,/ Dar eu nu m-am usurat/ Si de-asa mare durere/Nu ma mai tiu pe picere!/ Of, of si nu mai poci!/ Fa, dadica,/ Fa ce poti si stii mai bine/ Si-adu-l inapoi la mine/ Sa-i descanti in zi de marti,/ Joi sa-l arda la ficati,/ Vinerea sa-l oblojesc,/ Sambata sa-l lecuiesc,/ Duminica sa-l iubesc,/ Sa stiu, dada, ca traiesc!". In aproape toate cantecele noastre teleormanene e pomenit cucul, fie ca e vorba de momente de viata, fie ca e vorba de moarte (doar busuiocul mai apare atat de des): "Cucule cu pana sura,/ Manca-ti-as limba din gura,/ Nu canta pe aratura,/ Ca-ti intra tarana-n gura!/ Cucule de la padure,/ Du-te la neica si-i spune/ Sa nu se mai poarte bine/ C-a secat inima-n mine...".
- De la dor, in forma lui genuina, va propun sa trecem la... ofuri. Nu pot evita referirea la implicarea dvs. politica...
- Pentru mine, nu exista nici o incompatibilitate intre a fi artist si a fi politician. Orice om motivat sincer sa plece pe un drum - chiar in politica - poate cauta solutii pentru o viata mai buna a celor pe care ii reprezinta. Din pacate, implicarea aceasta nu este redata totdeauna corect. Intre artist si public se afla presa, iar ea poate sa te compromita usor atunci cand e facuta cu rea intentie. Niciodata, nimeni nu va reusi sa multumeasca pe toata lumea, sa rezolve toate problemele dureroase ale unui tinut, ale unei tari. In ceea ce ma priveste, am pus umarul la rezolvarea unor probleme ale scolilor, bisericilor, drumurilor si ale unor unitati industriale ale judetului Teleorman. Am avut o initiativa legislativa proprie, a devenit lege si functioneaza in beneficiul nostru, al tuturor, ea salveaza de la degradare ori pierdere totala zestrea de spirit national a Institutului de Etnografie si Folclor "Constantin Brailoiu". Putine au fost publicatiile care au scris la vremea respectiva despre aceste lucruri. In schimb, mi-am descoperit cu amaraciune numele in cerneala otravita a altor publicatii, care ma invinuiau ca as avea cateva apartamente in Bucuresti, masini, garaje, vile la mare si la munte... Am incercat sa demonstrez, pe baza de documente scrise, neadevarurile. Nici o dezmintire n-a fost publicata nicaieri. (Nadajduiesc sa primeasca fiecare dupa faptele lui.)
- V-ati reincarcat, dupa aceste hopuri, de lumina din propria familie...
- Familia mea este, in fapt, o gramajoara de trei suflete: eu, Ioana, fiica mea de 23 de ani, proaspat absolventa a U.N.A.T.C., care se afla in fata unei meserii extraordinare, si fiul meu, Mihai, de 19 ani, proaspat absolvent de liceu. Tatal lor, scriitorul Nicolae Lupu, s-a prapadit de mai mult de patru ani... Dumnezeu sa-l odihneasca... Asemeni multor familii ale acestui timp, ale acestor timpuri, adesea, nu ne este usor.
- Iata ca, intrebare de intrebare, am conturat un portret. Din el, mai lipsesc pasiunile si proiectele...
- Colectionez arta plastica contemporana, costume populare, imi place sa citesc, sa scriu, sa calatoresc. Imi place sa ajut oamenii in diverse imprejurari de viata. Am un adevarat cult pentru prietenie. Imi place sa fac fotografii si sa le daruiesc. Ma emotionez si chiar ma agit cand joaca echipa nationala de fotbal, simpatizez cu Rapidul, asemeni fiului meu. Cat despre proiecte, nu mi-o luati in nume de rau. Nu-mi place sa vorbesc despre proiectele mele. Am prejudecati. Cred ca sunt un om normal. Iubesc cu pasiune viata - in fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru inca o zi traita, cu bucurii ori tristeti.
Claudiu Ionescu