Toamna bobocilor a-nceput!
Trei dascalite deapana amintiri
"Fa-ma, Doamne, o stea"
7 martie 2003. Zi de primavara. Dar ce primavara! Este un ger de iti taie respiratia. A nins, bate vantul si parca ar vrea sa viscoleasca. Pacat. Astazi as vrea sa merg eleganta la gradinita, dar am de strabatut doi kilometri prin zapada, prin camp, si vantul puternic nu-mi ingaduie o tinuta primavaratica. Se rezolva altfel problema. Imi pun in sacosa imbracamintea "de gala", ma imbrac gros, ca de obicei, si pornesc la drum. In jumatate de ora ajung la gradinita mea draga. Clasa este pregatita de sarbatoare. Este curat, cald si pe masa un buchet frumos de flori. Imi schimb vesmintele si astept privind pe fereastra. Ulita se umple de mame si de copii. E luna martie si am organizat o serbare in cinstea lor. Copiii imi zambesc de departe, intind manutele si se prind de gatul meu. Emotia si fericirea lor mi se transmit si mie. Sunt veseli, recita frumos, canta frumos. Mandre de odraslele lor, mamele impart copiilor bunatati. O bunica ma priveste cu un zambet induiosator. Parca ar vrea sa-mi spuna ceva. Imi face semn sa ma apropii. Ma desprind cu greu din mijlocul copiilor si ajung la ea.
- "Nu va suparati de intrebare", imi spune, "cati ani aveti? Dvs. nu vreti sa mai imbatraniti? Sunteti de multi ani in sat."
O emotie puternica ma copleseste si-i raspund sincer:
- "Bunica, nu ma supar de intrebare, la vara voi implini 50 de ani, iar in sat sunt de 26 de ani."
- "Cum trec anii...", spune bunicuta. "Ce vor face copiii nostri cand iesiti la pensie? N-o sa mai aiba satul nostru educatoare ca dvs."
Ii zambesc si ma retrag in mijlocul copiilor, dar parca nici nu-i vad si nici nu-i aud. Nu-mi pot raspunde la intrebare. Ce vor face copiii fara mine? Da, dar ce voi face eu fara copii?
Privesc in jurul meu. Abia acum imi inteleg emotiile. Mamele copiilor mei mi-au fost, la randul lor, eleve. Ce poate fi mai emotionant in viata aceasta ca iubirea, respectul si dragostea cu care sunt inconjurata? Eu fac parte din viata lor: a copiilor, a mamelor, a satului. Cum am reusit? Stau acum si deapan amintirile acestor ani. De ce sunt respectata, iubita, asteptata? Pentru ca, de cand am venit in acest sat izolat, am respectat munca istovitoare a acestor oameni harnici, modesti, gospodari si vrednici. Pe arsita, pe vant, pe frig, mancati sau nemancati, bolnavi sau sanatosi, ei lucreaza pamantul pentru a avea ce pune pe masa copiilor. Iarna - fie gerul cat de aspru, zapada cat de mare - isi ingrijesc animalele. Este grea viata la tara. Grea si aspra. Numai chipurile oamenilor nu vor sa fie nici aspre si nici incruntate. Stiu ca rostul lor pe pamant este familia si gospodaria. Chiar daca prin satul lor nu trece nici macar un autobuz, ei nu sunt rupti de realitate. Asculta stirile de la radio, urmaresc emisiuni la televizor, au abonamente la ziare si reviste. Mai mare dragul sa discuti cu ei de toate cate se intampla. Dar, mai mult ca orice, ma impresioneaza dorinta de invatatura pentru copiii lor. De aici, dintr-un satuc aflat la zeci de kilometri de primul orasel, au plecat in lume copii educati in spiritul muncii, al omeniei, al respectului fata de parinti si fata de locul in care au crescut. Au invatat, au ajuns ingineri, profesori, invatatori, asistenti medicali, muncitori. Si-au facut rostul lor prin mai toate orasele din tara si chiar in strainatate. Sunt adevarati "domni" si "doamne" de oras, dar atunci cand vin sa-si viziteze parintii nu uita de randuiala treburilor de la tara. Si niciodata nu uita sa treaca s-o vada si pe "doamna de gradinita", dupa cum imi spun ei.
Ii admir si imi sunt la fel de dragi ca atunci cand erau mititei. Imi amintesc cum erau adusi la gradinita de parintii lor pe umeri sau in brate, cand noroiul era pana la genunchi. Radeam si spuneam ca in curte avem copaci miscatori, incarcati cu copii. Cand ma vedeau, dadeau din picioare, vrand parca sa ajunga mai repede la mine. Isi intindeau manutele, ii luam in brate, se lipeau de fata mea, ii duceam langa soba sa-si usuce hainutele. Cata armonie, cata veselie, cata dragoste si fericire in toti acesti ani! Pentru ei, dar si pentru mine. Am impartit impreuna bucurii si necazuri. Ca in orice familie, am avut si eu probleme financiare, de sanatate. Uneori, strabateam cu greu drumul dintre cele doua sate prin camp, ploaie sau ninsoare sau, vara, pe arsita mare, cu gandul la copiii mei ramasi acasa, supravegheati de cate o vecina sau cu gandul la o boala grea ce-mi dadea tarcoale. Eram trista, obosita, dar niciodata cu gandul sa-i las si sa plec la oras. Cand ajungeam la marginea satului, ii vedeam cum ma asteptau in fata gradinitei si-i auzeam cum strigau veseli: "Vine doamna".
De multe ori incercau sa-mi incalzeasca mainile cu manutele lor, imi asezau scaunul langa soba: "Sa stea si doamna cu noi, si ea "este mica"". Cum sa mai fii trist sau bolnav?
Au trecut deja 26 de ani, dar eu tot fericita sunt alaturi de generatiile de copii din acest sat. Se fac surprize de ziua de nastere, de 1 iunie, de 8 Martie, Paste sau Craciun. Eu le sunt sponsorul, prietena, doamna lor. Este superb! Totusi, anul acesta ma asteapta clipe unice din viata mea, pe care aproape nu gasesc cuvinte sa vi le explic. In toamna, fiica mea, care de trei ani este invatatoare tot aici, la aceeasi scoala cu mine, se casatoreste. Petrecerea nuntii va fi la oras, la 50 de kilometri de casa, dar cununia religioasa va avea loc aici, la bisericuta din sat. Vrea sa fie inconjurata de elevii ei, de toata suflarea satului. A simtit si ea aceeasi afectiune pentru acesti oameni obisnuiti, dar, in acelasi timp, atat de deosebiti.
Ajuta-ma, Doamne, sa ajung sa traiesc si clipele acestea de fericire. Sa-mi vad fiica in rochie de mireasa, inconjurata de elevele ei (si ale mele), imbracate in rochite albe, cu cosulete de flori in mana. Sa fiu inconjurata de atatea generatii de copii, care cu siguranta vor veni sa ma vada, sa ma imbratiseze si sa fim mai fericiti ca niciodata.
Si... pentru ca ei mi-au daruit atata iubire si fericire, asculta-mi, Doamne, dorinta mea si fa-o sa fie realitate. Atunci cand toate se vor sfarsi pentru mine... fa-ma, Doamne, o stea si aseaza-ma deasupra acestui binecuvantat satuc, sa pot, in noapte, sa luminez stradutele pe care-si vor purta pasii copiii de-atunci, sa le mangai obrajorii de "noapte buna", sa le ascult povestile, care, cu siguranta, vor incepe asa: "Cand eram la gradinita, am avut o doamna..." si atunci voi zambi, de acolo de sus, fericita, pentru ca... povestea mea de fericire va fi fara sfarsit.
educatoare Angelica Pinzaru - Gradinita de copii Zoitani, com.
Avrameni, jud. Botosani, cod 6878
Et in Arcadia ego!
Si eu am fost in Arcadia! Am cunoscut si eu fericirea. Pentru mine, ea a fost lumea scolii...
Totul a inceput in clasa a V-a, la orele de literatura romana. O tanara, frumoasa si talentata profesoara ne invata sa scriem compuneri literare, scotandu-ne din clasa intr-o poienita, la marginea padurii, si indemnandu-ne sa privim atent firele de iarba, florile din poiana, copacii, cerul (forma, inaltimea, culoarea). Noi, copiii, o urmaream fascinati si raspundeam in cor la intrebarile puse. Ne lasa apoi o saptamana sa scriem compunerile, cu titluri alese de noi. Si, vai, ce "zarva" era cand trebuia sa le citim in fata clasei! In serile copilariei mele, ma visam o viitoare iubita profesoara, ca cea pe care o aveam atunci.
Si s-a intamplat sa fie asa...
Am pornit in lumea scolii cu daruire si emotie, cu gandul sa realizez multe, sa-i fac pe elevi sa descifreze sau sa amplifice tainele lecturii, sa iasa ceva deosebit din munca mea. Nu m-am simtit niciodata "omul de la catedra", ci omul de langa sufletul lor. Si imensa a fost rasplata! Am simtit recunostinta dincolo de real, dincolo de puterea mea de a o primi. Cate nu s-au intamplat de-a lungul anilor de scoala!
Intr-un oras moldovenesc, primele mele ore au fost in fata unor elevi saraci, intr-o scoala profesionala cu internat. Am reusit sa-i apropii, sa lucrez cu ei chiar si in sala Caminului cultural: orchestra, montaje literare, scenete. Ma priveau ca pe o zana buna care le aducea lumina, bucurie. Isi strangeau bani din bursa si imbracau catedra cu flori. Si astazi, cand vad liliac alb si bujori roz, imi amintesc de primii mei elevi.
Apoi am ajuns intr-un liceu bucurestean (care la 24 ianuarie anul acesta si-a sarbatorit 35 de ani de existenta). In acest loc pot spune ca m-am realizat ca dascal. In anul 1981, la o inspectie de grad didactic, elevii mei, simtindu-mi emotiile, au cerut voie comisiei sa recite din lirica lui Marin Sorescu (tema era poezia contemporana). Au ales, fara ca eu sa stiu, versurile cele mai hazoase din ciclul "La Lilieci". Atmosfera s-a detensionat si ora de clasa a continuat inca... doua ore!
Dar au fost si clipe mai triste... Promotia 95 si-a sarbatorit absolvirea pe malul marii, la Costinesti - locul unde in fiecare vara organizam tabere. A fost un moment teribil de emotionant. Am pregatit pentru fiecare elev de-al meu cate un citat, o maxima, cateva versuri drept amintire! Cu ochii in lacrimi, au pornit toti intr-un sir indian, pe malul apei, fara nici un cuvant. Eu, diriginta, profesoara, in aceeasi stare cu ei, incheiam sirul. Asa a fost "despartirea" noastra atunci: in tacere...
Si multe, multe alte emotii, indoieli, poticneli, tristeti, bucurii.
Pentru toate acestea am dreptul sa spun: "Et in Arcadia ego?". Da, am cunoscut si eu fericirea, iar fericirea mea a fost scoala.
Constanta Dumitrescu - str. Tomis nr. 5, bl. H8, et. 4, ap. 17,
Bucuresti, sector 3
Retetele fericirii
Omul se naste cu vocatia Fericirii, aceasta face parte din insasi fiinta lui. O cauta fara incetare toata viata. De multe ori, foarte de multe ori trece pe langa ea fara sa o observe, i se pare prea banala, prea neinsemnata, dar Fericirea este acolo, undeva, pentru fiecare.
Am parcurs zilnic, vreme de 40 de ani, drumul catre elevii mei, urmand succesiunea celor patru anotimpuri, umplandu-mi sufletul cu miraculoasele lor frumuseti. Drumul nu era chiar o bagatela, dar, prin ferestrele autobuzului obosit, campurile inverzite sau chiar troienite de zapada, padurea care toamna se incarca cu cele mai frumoase culori inlaturau pe nesimtite disconfortul si ramanea numai imaginea scolarilor mei, care ma asteptau in bancile lor dintr-o scoala de sat. Nu imi ingaduiam o intarziere sau o absenta, ii vedeam atenti, aproape nemiscati in asteptare. Orele se scurgeau pe nesimtite, dorinta lor de a invata o limba straina trecea peste orice bariere de oboseala, ma uimea ravna lor de a repeta cuvintele, de a citi sau de-a scrie pe tabla sau in caiete. Le priveam caciulitele strambe, nasucurile albastrite de cerneala, ochii stralucind la vederea unei note bune. Imi daruiau flori primavara - satul lor era satul florarilor vestiti din jurul Bucurestiului. In ochii lor era lumina, curatenie si bucurie. Nu stiau, dragutii de ei, cate imi daruiau alaturi de flori. Doamne, eram fericita! Dumnezeu mi-a ingaduit sa traiesc langa copii.
Dar si elevii mai mari prinsi in hatisul adolescentei aveau nevoie de raspuns la dilemele lor. Stiau ca eu pot sa deschid "ferestre" nebanuite in sufletul lor. Anii trec, dar gandurile imi sunt pline si astazi de chipul elevilor mei. Ii vad, ii simt, calatoresc imaginar prin generatii si generatii, imi amintesc scene inca pline de viata si zambesc plina de fericire. Am ramas langa ei si ei eu ramas langa mine oriunde as fi. I-am preluat pentru totdeauna in sufletul meu. Doamne, binecuvanteaza-i pe copii. Fericirea exista si va exista atata vreme cat ei vor fi. Adica Vesnic.
Carapcea Teodora - str. Olteni nr. 12, Bucuresti, sector 3