• Spiritualitate

Coltul Chiliilor

uhovnic Ioanichie Moroi de la Sihastria. "Du-te, copile, du-te acolo unde eu n-am ajuns", ii spusese parintele. "Locul e sfant si se numeste Coltul Chiliilor." La scurta vreme, Ilie Cleopa trecuse in nefiinta si calugarul Ioanichie simtea tot mai aprig dorinta sa ajunga in locul acela, fie si doar ca sa aprinda o lumanare si sa spuna o rugaciune pentru sufletul celui pe care il iubise si il venerase atat. Asa se face ca, intr-o dimineata de primavara, a pornit de la manastirea lui din Muntii Apuseni spre Brasov. Era pe inseratelea cand a ajuns langa talpa muntelui, la Zarnesti, ratacind in cautarea unui urcus. Ploua marunt si cineva de-al locului i-a spus ca este o nebunie sa porneasca de unul singur spre negurile padurilor. A ascultat, a cautat gazduire si, intamplare sau nu, a nimerit la casa unor femei in varsta, care traiau in calugarie alba, facand pelerinaje la pestera de la Coltul Chiliilor. Impreuna cu ele si cu alti cativa zarnesteni, au pornit a doua zi catre munte, luand-o pe potecute ascunse, peste care negurile se risipeau, dezvelind tapsane stralucitoare, pline de roua si flori. Inviorat de privelisti si de aerul tare al padurilor, dar si de o tainica presimtire, calugarul o lua mereu inainte, intorcandu-se, nerabdator, spre pelerinii insirati in urma lui, pe carare, indemnandu-i sa se grabeasca, ca ii prinde amiaza si el trebuie sa plece in aceeasi zi inapoi, la manastirea lui asa de indepartata. Intrigat cumva, nu pricepea de ce femeile acelea il indemnau sa o ia inainte, pandindu-i miscarile si faptura cu ochi flamanzi, cu o atentie nefireasca, iscoditoare, tesuta intr-o plasa stransa, de intrebari: "Ii place oare aici?", "Ar putea sa traiasca in munti?". Ii place, sigur ca-i place, raspundea monahul cel tanar, cu ochii pe caprele negre care il pandeau, si ele, de pe varfuri de stanci.
Au ajuns in cele din urma intr-o poiana, din mijlocul careia tasnea un izvor. Nu i-au spus ca e apa vindecatoare, ce-a tamaduit prin vreme o multime de oameni bolnavi, nu i-au dezvaluit nici credinta locala, veche de secole, ca "veneticul care soarbe cu pofta din apa cristalina a izvorului nu va uita niciodata Coltul Chiliilor". Ioanichie s-a aplecat, a intors capul spre oamenii care il tintuiau neclintiti, de parca pentru asta venisera in munte, sa-l vada ingenuncheat langa apa, si a baut. O inghititura, doua inghitituri... aproape doua minute a baut pe nerasuflate, uitand de dansii si, in cele din urma, s-a ridicat, s-a sters apasat la gura cu maneca larga a rasei si le-a zambit tuturor. Apoi l-au dus mai sus, in bisericuta din pestera. L-au lasat sa-si lipeasca palmele de crapaturile stancii, de peretii jilavi, s-au bucurat auzindu-l zicand ca apa miroase precum untdelemnul sfintit, privind apoi grota intunecoasa, sutele de icoane agatate de peretii luciosi, lacrimile de calcar curgand din ochii sfintilor, lumanarile... A ingenuncheat in fata altarului, crescut precum o stalactita din piatra muntelui, zicandu-si infiorat: "Sfinte Dumnezeule, ce se intampla aici? Pe zidurile astea au ars milioane de lumanari..." Si apoi a cantat. Pur si simplu a inceput sa cante o priceasna. Asa. Oamenii au inceput toti sa planga, iar la sfarsit i-au dat sa scrie ceva pe un caiet. Iar el a scris: "Sa va daruiasca Dumnezeu un preot calugar, care sa va iubeasca si sa va tina aproape de Dumnezeu". Si-a plecat. Era la sfarsitul lui martie, anul Domnului 2001. O zi care avea sa-i schimbe destinul tanarului monah Ioanichie.
Impacat ca-si implinise dorinta sadita in el de parintele Ilie Cleopa, Ioanichie s-a intors la manastirea lui din Muntii Apuseni, Manastirea Crisan, unde se nevoia de sase ani. S-a rugat, si-a vazut mai departe de ascultari, pana cand, intr-o zi, staretul l-a chemat si i-a spus cu oarecare mirare: "Parinte Ioanichie, te tot cauta innebuniti niste oameni de la Zarnesti. Trimit scrisori, dau mereu telefoane, zicand ca vor sa mergi la ei, sa le refaci manastirea din munti". Calugarul s-a ingalbenit. A inceput sa se balbaie, sa se marturiseasca, jurandu-se ca el n-a vorbit cu nimeni despre asa ceva, ca nici nu s-a gandit si ca nu vrea sa plece din manastirea asta, caci e prea tanar, mult prea tanar, la 24 de ani... Doar batranul sau duhovnic, Spiridon, ucenic de seama si traitor indeaproape la Sihastria, alaturi de parintele Cleopa, l-a privit cu luare-aminte si deodata... a inteles. I-a spus asa: "Uite cum facem, Ioanichie. Daca vin oamenii aici, la poarta manastirii noastre, si daca vor veni hotarati, asta inseamna ca Dumnezeu vrea sa pleci si vei pleca". N-a trecut o saptamana si zarnestenii au fost acolo. Ioanichie a iesit din chilia sa, i-a vazut pe toti si a plans. Erau multi, mai multi decat cei care il condusesera odinioara la Coltul Chiliilor. Si-a strans cartile, vesmintele calugaresti si cele cateva icoane de pe peretii chiliei si a plecat, impreuna cu ei, pentru totdeauna. Era 26 iulie, anul 2001, zi de vara inflorita in Apuseni.

Inapoi cu trei secole...

Sa intoarcem ornicul timpului cu trei secole inapoi. Suntem in primavara anului 1723 si ultimii sapte calugari, condusi de staretul zarnestean Manaila, sunt izgoniti fara mila din chiliile si biserica lor de la Coltul Chiliilor. Traind in sihastrie ascunsa, renumiti prin dumnezeirea lor, erau cautati pentru sfat de-o multime de norod. Generalul Bukow nu reusise sa-si ridice tunurile pana la ei. Meterezele muntilor erau prea inalte. Tot romanii, slugarnici, au spulberat acea vatra de spiritualitate ortodoxa. Magistratul Brasovului si previzorul din Zarnesti au decis ca schitul sa dispara, doar asa, spre placerea Imparatului. Zarnestenii au stat o zi intreaga in genunchi, de dimineata pana noaptea, in fata cladirii Magistraturii. Un sat intreg, cu batrani si copii, s-a rugat ca manastirea lor sa nu fie arsa. Dupa aceea, au urmat secole. Dar turma anilor nu le-a spulberat oamenilor credinta, dorinta de a-L avea langa ei pe Hristos. Arzatoare, halucinanta, trecerea veacurilor a curs pe deasupra ei. Calugarii au fost alungati, unii s-au risipit prin tara, altii s-au ascuns mai in adancul Pietrei Craiului, pierind nestiuti. Oamenii insa n-au incetat sa iubeasca locul. Parintii le-au spus copiilor, copiii au spus la randu-le copiilor lor ca acolo, sus, exista un loc de inchinaciune, iar pelerinajul n-a murit niciodata. Secol dupa secol, zarnestenii au urcat spre Coltul Chiliilor aprinzand lumanari, atarnand icoane si rugandu-se in grota parasita de mult. Chiar azi, daca-i intrebi de cand vin aici, iti raspund cu totii la fel: "De cand m-am pomenit". Biserica din pestera e ocrotita de Sfantul Pantelimon, patronul muntilor si al animalelor. De hramul lui, vin cu miile. Doar anul acesta, aproape doua mii de crestini au urcat muntele, impreuna cu preoti din toate satele dimprejur. Un tablou altminteri obisnuit, mereu acelasi, chiar si in greu incercatul rastimp al comunismului. Jertfa urcusului le-a intrat zarnestenilor in sange. Nu degeaba, putin mai sus de Coltul Chiliilor, mai bantuie inca aparitia crucii de la Piatra Mica. O femeie cu numele Stanca urca in fiecare zi muntele, vreme de patru ceasuri, sa se inchine intr-un anumit loc. Facea asta zi de zi, in fiecare dimineata, pasii ei au croit intr-acolo carare, iar cand a imbatranit, femeia a fost vazuta zburand prin vazduh, purtata spre inaltimi de forta credintei sale. A murit chiar acolo, pe pisc, iar din locul acela a crescut apoi o cruce de piatra, spre care oamenii au inceput sa urce necontenit. Pelerinajul spre Piatra Mica este, azi, una din cele mai mari procesiuni ortodoxe cu rugaciuni pentru ploaie. Din mila Domnului si, poate, din credinta zidita in munte, asteptarile oamenilor nu raman niciodata fara raspuns.
Noua cruci mari de piatra au inaltat zarnestenii pe cararea ce duce spre pestera de la Coltul Chiliilor. Ioan Bancila a facut patru, fiul lui a mai inaltat alte cinci. Si tot asa... Nici comunistii n-au cutezat sa le sparga, in vremea lor pestera fiind la fel de plina de icoane aduse in dar. Cred ca n-a fost an, din cei aproape trei sute scursi de la alungarea calugarilor, in care oamenii locului sa nu fi incercat sa implineasca visul stramosilor: renasterea manastirii. Intr-o cerere pe care am gasit-o in arhiva Primariei Zarnesti, 270 de credinciosi cereau insistent aprobarea pentru refacerea schitului. Apoi au cerut iarasi si iarasi si, vazand ca tot nu izbutesc, s-au linistit, gandindu-se ca poate asa a vrut Dumnezeu, ca poate n-a venit inca momentul, dar mai ales poate n-a venit inca omul. In 1975, a venit aici parintele Cleopa. A venit din dragoste pentru parintele sau duhovnicesc, Ioanichie Moroi, staret la Sihastria, care inainte de a muri i-a spus: "Cleopo, te rog frumos, sa nu cumva sa mori fara sa faci o bisericuta la Coltul Chiliilor!". Ioanichie Moroi era zarnestean, nascut pe Valea Bolovanului, la cativa kilometri de pestera sfanta, si de aceea n-a putut sa uite locurile acestea, pana in ceasul sfarsitului. Fatalitate: parintele Cleopa a sosit la Zarnesti, exact in ziua cand s-au dezlantuit cele mai nimicitoare inundatii din istoria locului. Plouase atat de mult, incat firava apa a Barsei se transformase in lac. Drumurile si podurile erau acoperite de ape. Potopul nu l-a lasat sa urce pe parintele Cleopa in munte, silindu-l sa se intoarca la Sihastria, cu promisiunea neimplinita. A lasat in schimb localnicilor un plan de bisericuta, anume, chiar batranului Ioan Bancila, faptuitorul crucilor. Anul trecut, cand a vazut hartiile, tanarul calugar Ioanichie Cututiu a amutit: planul era aidoma vechii bisericute din cimitirul Sihastriei, acolo unde l-a vazut pentru prima data pe Cleopa vorbindu-le oamenilor, unde a plans o noapte intreaga de fericire, doar fiindca s-a intamplat ca insotitorul marelui duhovnic sa fie plecat si a primit incuviintarea sa-l duca el de brat la chilie... "Am avut sansa ca eu, Eu!, bietul de mine, sa-l duc pe parintele Cleopa de brat. Sa-l ating, va dati seama?!... La inmormantarea Sfintiei Sale, mi-a dat Dumnezeu un alt noroc urias: am fost al patrulea calugar care a ajutat la caratul sicriului. Pentru mine, amanuntele acestea au fost revelatii, intamplari cu adevarat dumnezeiesti. Fiindca intreaga mea viata s-a invartit in jurul acestor sfinti din muntii Moldovei: Ioanichie, Cleopa... Datorita lor sunt astazi aici, la Coltul Chiliilor."

Harul de deasupra Zarnestiului...

Asadar, se pare ca dupa secole intregi de ravniri si de jertfe, balaiul monah Ioanichie, cu infatisarea lui curata si aburoasa de heruvim, pare sa fie alesul, omul cautat de atata vreme de zarnesteni. Stau impreuna cu dansul in mijlocul poienii inconjurate de brazi, in fata unei case abia trecute de temelie. E viitoarea casa pentru calugari, micuta lui implinire de cand a venit aici. Cu ochii lui mai albastri si mai scanteietori decat cerul arcuit peste munti, cu zambetul nevinovat de copil, repeta intruna ca nu pricepe de ce l-au ales chiar pe el zarnestenii, el care n-are habar, nici cea mai vaga idee, despre constructii si condusul unei noi manastiri. Apoi isi da singur raspunsurile, pe rand, cu glas resemnat: "Poate de-aia, fiindca sunt tanar. Poate ca Dumnezeu m-a ales fiindca sunt tanar si nestiutor. Poate de-aia sau ca sa-mi incerce iubirea fata de El...". Si tot Dumnezeu l-a intarit. Nu i-a fost teama sa doarma sub cerul liber, auzind, noaptea, urletele lupilor din paduri, nu s-a sfiit sa ceara ajutor, ba unii bogatasi la care s-a infatisat cu caciula intinsa au izbucnit in ras, vazandu-l cat e de naiv si de tanar, dar timiditatea lui i-a convins. Nu s-a prefacut, si-au dat seama ca nu doreste nimic pentru sine. Cu timiditatea lui nemascata a reusit sa castige pamantul, sa obtina toate aprobarile trebuincioase, chiar si cele din partea rezervatiei naturale, in hotarul careia se afla temelia viitoarei manastiri. N-a negociat niciodata cu nimeni, nu s-a milogit, daca a fost refuzat, a zis "Bine" si a iesit, ca si cum mereu ar fi fost insufletit de o vointa indiferenta, care nu e a lui. Apoi tot asa, de la sine, a inceput sa fie iubit si de preotii de mir din Zarnesti. Intr-o duminica, la sfarsitul Liturghiei oficiate in biserica ortodoxa, calugarul Ioanichie a inceput sa cante, si-acolo, o veche priceasna ardeleneasca. De ce? Doar fiindca asa i-a venit. Timp de cincisprezece minute, peste biserica s-a asternut o tacere de lemn. Preotul a incremenit in altar. La sfarsit, a iesit pe Usile Imparatesti plangand. "Unde esti, copile?", a intrebat. "Sa stii ca tu canti precum ingerii!". La hramul bisericii, de Sfantul Pantelimon, insusi Preasfintitul episcop Visarion Rasinareanu a urcat cinci ore pe jos la Coltul Chiliilor, printr-o ploaie torentiala, ajungand la pestera cu rasa innoroiata si uda, dar rosu in obraji, nerabdator sa oficieze sfanta slujba a Liturghiei in bisericuta ascunsa in stanca. De atunci, a devenit sustinatorul cel mai aprig al refacerii manastirii, dand in ajutor inca un frate, la fel de tanar, fratele Adrian, pe care l-a statornicit la Coltul Chiliilor.
Cand isi aminteste de toate astea, monahul Ioanichie rade. Are un fel nevinovat de a rade, inflacarandu-se repede, ridicandu-si mereu ochii albastri spre cer: "Eh, ce-a fost a fost...". Acum, peretele de stanca al Pietrei Craiului nu i se mai pare chiar atat de neindurator si de rece ca la inceput. Cat despre oamenii acestia ai muntilor, nu i-ar putea parasi pentru nimic in lume. "Din toata inima mea de calugar va spun si simt: pluteste un har deosebit peste Zarnesti! Un har mare, statornic, il simti cum vibreaza in aer. S-a vorbit mereu ca Zarnestiul e oras mort, sarac, comunist, ca zarnestenii sunt asa si pe dincolo, ca sunt zgarciti, ca sunt rai, dar eu va spun: nu cred ca pot exista oameni cu o dragoste mai mare de Dumnezeu. Sunt printre ei persoane cu venituri ce abia le ajung sa-si intretina familia, dar care ajuta mereu, care se cearta intre ei pentru a ma gazdui si a ma lua la masa, in casa lor. Mircea Cocint, Angela Mosoiu, Ioan Cojanu, Marcel Butuza, profesorul Miron Baiu, Zara Ioan, donatorul pamantului, dar mai ales primarul Francisc Holosi, toti acestia sunt ingerii mei pazitori. Dragostea, asta e totul. Si cred ca, in sfarsit, acum a sosit vremea si pentru ei. A venit vremea sa aiba si ei sfanta manastire visata de sute de ani."

Pestera cu minuni

In fata casei neterminate, putin mai sus, e izvorul. O familie venita de departe, mama si tata, isi spala pe ochi copila cu apa binefacatoare. Barbatul se apleaca si saruta apa. Fetita sta cuminte, cu ochii larg deschisi, fara sa clipeasca, lasandu-se purtata de la unul la altul, precum o papusa de jucarie. Este aproape oarba. Cei trei se numesc Munteanu si de cateva luni doresc doar sa afle boala copilului lor. Diagnosticele numerosilor medici nu s-au potrivit niciodata unele cu altele, iar copila orbeste tot mai mult, zi de zi. Acum, pentru cei trei Munteanu, singura speranta este credinta. Monahul Ioanichie vorbeste indelung cu ei, ii imbarbateaza, le zice ca trebuie sa intre sa se roage si in pestera. Neaparat trebuie sa intre in pestera...

***

Pestera are usa. O usa inalta, de lemn cafeniu, pe care parintele Ioanichie o deschide cu sfiala, bagand mai intai capul inauntru, ca si cum si-ar cere voie sa intre, de la cineva nevazut. Pentru cateva minute dispare in bezna, apoi ne face semn sa intram. Aprinde, pe rand, lumanarile, dezvaluindu-ne alte si alte minunatii. E tare frig inauntru. Chiar si vara, in august, preotii slujesc adesea cu fulare la gat si bunde de blana pe umeri, dar tocmai cumplita "incercare" de a rezista doua ceasuri in frigul acesta tamaduieste sufletele si bolile trupesti. Ciudat, in "biserica" aceasta se coboara. Se coboara de-a binelea, destul de abrupt, tot mai adanc, in maruntaiele stancii, si trebuie sa ne plecam capetele din pricina "plafonului" boltit. Simti parca mereu apasarea milioanelor de tone de piatra ingramadite deasupra si umezeala usturatoare patrunzandu-ti in oase... Pestera se sfarseste brusc, in spatele cortinei albastre si jilave ce acopera altarul. Ceara lumanarilor se prelinge pe scobiturile stancii, un fel de spuma de piatra s-a depus peste toate lucrurile, pe scheletele de fier ale praporilor, pe cruci, pe jerbele de cetina ofilita, pe ramele icoanelor, facandu-le parca sa se confunde cu peretii galbui, unsurosi. Sunt zeci, sute de icoane fixate in piatra. Sunt icoane obisnuite, aduse de oameni obisnuiti. Aici, credinciosii nu se inchina la cine stie ce miraculoase chipuri facatoare de minuni. Se inchina la grota insasi, la munte, la duhul calugarilor ce-au fost. Asemeni pesterii Sfantului Apostol Andrei din Dobrogea, si pestera aceasta a tamaduit pana acum mii de oameni. Martiriul calugarilor prigoniti si alungati din vatra credintei lor s-a transformat in miracol crestin.

Abecedarul parintelui Cleopa

S-a nascut in Timisoara si pana la terminarea liceului n-a rabdat niciodata sa stea la o Liturghie, n-a vrut nici macar sa auda de rugaciuni. De ce? "Doar pentru un singur motiv: ma plictiseau. Pe atunci, ma plictiseam foarte repede. Facusem aproape zece ani de sport de performanta, cred ca eram foarte talentat, dar pe nepusa masa am renuntat. Am renuntat la sport peste noapte, incepand cu a doua zi n-am mai facut nici un antrenament. De fapt, dac-ar fi sa recunosc, o mare dorinta a mea a fost sa ma fac cantaret. Tare mult mi-a placut si-mi place sa cant, dar nu s-a putut, fiindca parintii mei n-au avut bani. Dincolo de asta, eram si destul de instabil, ma bantuiau mereu tot felul de framantari. Traiam ca un adolescent normal, mergeam la discoteci, ma intalneam cu fete si, totusi, intruna parca eram nemultumit, cautam ceva si nu stiam ce anume, aveam momente cand ramaneam asa, parca ceva nu mergea. Imi ziceau prietenii: "Ce-ai, bai, Nelule? E cate-o saptamana-n care parca nu te mai recunoastem. Zi, ce ai, esti suparat?". Eu le ziceam ca n-am nimic, doar ca uneori vreau sa raman singur, sa ma gandesc la ale mele. Altfel, ce sa zic, n-aveam de ce sa ma plang. Am dat la o facultate, la Agronomie, fiindca imi placea, si am intrat. Aveam o prietena frumoasa, studenta in anul doi la Stomatologie, care ma iubea mult, voia sa ne casatorim si sa avem copii, ma impacam bine cu parintii... Eram multumit. Si atunci s-a intamplat miracolul. Era intr-o vara, prin luna august, parintii erau plecati din oras, ramasesem singur si parca ma plictisisem asa, de toate. Stateam toata ziua in casa si nu faceam nimic, doar ma uitam pe pereti si ma gandeam ce sa fac. Mi-am zis: "Hai sa citesc ceva, sa mai treaca timpul...". Am pus pur si simplu la intamplare degetul pe o carte din biblioteca, am scos-o si am citit pe coperta: "Arhimandrit Cleopa Ilie - Despre ortodoxie". Hm, ce-o fi asta? Era o carte simpla, de convorbiri duhovnicesti, in care parintele vorbea despre suflet, ce face sufletul omului dupa moarte, ce inseamna cele sapte taine..., ma rog, un fel de abecedar al credintei ortodoxe. Ce sa va spun? Lectura aceasta m-a "electrocutat". Am citit cartea aceea de cateva ori la rand, n-am mai dormit trei nopti, nici o secunda. De atunci, n-am mai avut pace, mi se parea ca toate celelalte, discotecile, prietenii, amorurile, sunt niste lucruri de-a dreptul zadarnice, fara rost. Nu auzeam in minte decat o singura, obsedanta intrebare: "Si eu ce sa fac acum?... Ce sa fac?... Eu ce sa fac acum?...". Am iesit din casa si am alergat spre cea mai apropiata biserica, tin minte ca era un preot batran acolo, la lumanari, pe care l-am innebunit cu intrebarile. Cum e aia, cum e cealalta, saracul om s-a speriat, credea ca-s vreun copil din asta habotnic, nu stia ce sa-mi mai raspunda. Asa cum va spuneam, atunci eram intr-un moment de varf al vietii. Ma simteam implinit, facultate, familie, iubita, prieteni, totul. In ce ma priveste, eu nu m-am apropiat de biserica ca urmare a unui necaz, a unei suferinte, cum se intampla adesea la tinerii de azi. La mine s-a-ntamplat invers: m-am apropiat de biserica fiindca ma plictisisem, ma saturasem de atata fericire lumeasca. Aveam o viata frumoasa, implinita si citisem acolo ca viata e cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului. Bine, m-am gandit, atunci ce-as putea eu, pacatosul, sa-I dau lui Dumnezeu in schimb? Si, deodata, mi-am dat seama: Dumnezeule, daca viata asta-i cel mai mare dar, atunci iti dau viata mea. Ti-o daruiesc toata, Ti-o dau din suflet, caci oricum, n-am nimic de pierdut... Si gata. Repede, vreau sa fiu ortodox! In acel an, de Craciun, am plecat impreuna cu parintii la Manastirea Crisan. Ne-am dus acolo cinci si s-au intors patru acasa. Nu plecasem cu gandul sa ma fac calugar, nici vorba de asa ceva. Si totusi, acolo s-a intamplat un lucru minunat si inspaimantator totodata. Dupa slujba, le-am zis: "Eu nu ma mai intorc...". Ei au avut un soc. Mama a izbucnit in plans, au inceput sa ma traga de haine, sa mergem acasa, dar eu nu m-am induplecat. Vazand ca nu ma pot convinge, m-au intrebat: "Bine, baiete, dar de ce?". N-am stiut sa le explic nici asta. Le-am zis ca nu se poate explica, e ca si cum... poftim, ca si cum te-ai indragosti de o fata si te intreaba parintii "da de ce?". Pai fiindca o iubesc, alta explicatie nu poate sa existe. O iubesc si gata! Dar eu iubesc acum ceva mult mai inalt decat o fiinta omeneasca. Acum eu Il iubesc pe Hristos. Si de aici, din Casa Lui, eu nu ma mai intorc..."
Nu s-a mai intors acasa sase ani. S-a calugarit repede, in doar noua luni. "Parca-mi era frica sa nu-mi fure cineva calugaria, parca nu mai era timp si loc pentru mine..." Si, curios, dupa ce a intrat in manastire, a inceput sa nu se mai plictiseasca. "Chiar daca viata calugareasca ar putea parea monotona, chiar daca faceam acelasi lucru in fiecare zi - ascultari, slujbe, rugaciune, somn -, monotonia aceasta nu mai era plictisitoare. Cum ai putea sa te plictisesti, daca in fiecare zi simti ca traiesti cu Hristos?..." A citit enorm, Patericul, Psaltirea, Scriptura, Vietile Sfintilor, a discutat indelung cu toti marii duhovnici ai tarii, Cleopa, Rafael Noica, Iustin Parvu, Teofil Paraianu, a fost la Ierusalim, s-a rugat la Sfantul Mormant si a plans o noapte intreaga cu capul pe racla sfantului roman Ioan Iacob Hozevitul, i s-a propus sa ramana acolo, in Manastirea Hozeva, dar el n-a vrut. A vrut sa se intoarca in tara sa, la staretul sau crescut de parintele Cleopa, sa porneasca intamplator, intr-o zi primavaratica, spre niste munti inalti, sa intalneasca niste zarnesteni cu o credinta mare, sa bea apa dintr-un izvor binecuvantat, sa se inchine intr-o batrana pestera si sa cante... Dintre toate locurile posibile, a ales sa se intoarca acolo unde era cel mai greu.

Ajutati Manastirea Coltul Chiliilor!

De-a dreptul uimitor e din ce-a fost inceputa pana acum manastirea. Din ramasitele celei mai blamate cladiri comuniste ale regiunii Zarnestiului si din ramasitele studioului celui mai banos film hollywoodian turnat vreodata in Romania. Da, acestia au fost cei doi mari sponsori. Directorul de la "Ecopaper", bunul crestin Holomei Constantin, care i-a donat monahului Ioanichie fosta casa a partidului, de la fostul "Celohart Zarnesti". I-a daruit constructia intreaga, calugarul insusi a demolat-o, caramida cu caramida, scandura cu scandura, de la parterul ei a scos tone de carti ale lui Lenin, Marx si Engels, de pe acoperisul ei aproape zece mii de tigle in buna stare. Astfel ca, din casa celor mai inraiti activisti ai partidului se va naste acum viitoarea biserica.
Apoi, l-au indragit cei de la "Castel Film". Directorul executiv Marian Popescu l-a invitat in platourile de filmare pline cu vedete, l-a prezentat actorilor americani, i-a facut cunostinta cu Nicole Kidman, astfel ca inocentul calugar a intrat acolo unde nici cel mai fanatic paparazzi n-a izbutit sa patrunda. El, cel cu totul nepasator la ispitele femeiesti, e nevoit sa-mi marturiseasca "adevarul-adevarat", ca Nicole Kidman e o femeie tare frumoasa. Contraste mari, zdrobitoare, intre lumea opulenta si nepasatoare a Hollywood-ului si lumea saraca a credinciosilor bietei manastiri din munti, si totusi, cei de la "Castel Film" i-au daruit monahului Ioanichie zece milioane de lei si trei case intregi din platoul de filmare, case care astazi se vad pe toate ecranele cinematografice ale lumii si pe care le-a demolat de unul singur, caramida cu caramida, scandura cu scandura, facand din ele casa viitorilor calugari... Din cel mai salbatic comunism si cel mai salbatic capitalism s-a ales pana acum putinul ajutor pentru Manastirea Coltul Chiliilor. Poate ca nici asta n-a fost intamplator...
Bogdan Lupescu
Fotografii de Horia Turcanu
Cei care vor sa sprijine mult incercata manastire zarnesteana pot folosi contul bancar 2511.1-1108/Rol, deschis la Banca Comerciala Romana Zarnesti. Pentru relatii suplimentare, tel. 0744/32.76.09 (monahul Ioanichie Cututiu). Orice mic ajutor este binevenit.