Calatorie in Basarabia

Redactia
Calatorie in Basarabia. Povestile bunicului Fedea . De mai bine de doua luni, pamantul uscat al Basarabiei cere apa. N-a plouat de mult si vrejurile ierburilor se tarasc in zadar prin lutul fierbinte. Apele cele mici s-au stins, disparand in crapaturile largi, deschise ca niste rani de moarte. A rama...

Calatorie in Basarabia

Povestile bunicului Fedea

De mai bine de doua luni, pamantul uscat al Basarabiei cere apa. N-a plouat de mult si vrejurile ierburilor se tarasc in zadar prin lutul fierbinte. Apele cele mici s-au stins, disparand in crapaturile largi, deschise ca niste rani de moarte. A ramas doar Prutul, pe jumatate din cat era altadata, sa astampere setea aprinsa a oamenilor si animalelor. Dar daca te uiti la ora amiezii catre lunca lui, ti se pare ca e un cazan urias care fierbe la un foc nevazut. Intr-o astfel de zi torida, mi-a fost dat sa-l intalnesc pe Teodor Ajder, Butu (Bunicul) Fedea, cum ii spun cei apropiati, roman de dincolo de Prut, din Basarabia de Sud. Am petrecut multe ceasuri impreuna in gospodaria lui, in pridvorul inalt sau in lunca Prutului, alergand dupa caprele lui incapatanate. Multe din povestile pe care mi le-a spus s-au insotit cu gustul aspru, sec, al unui vin intunecat, altele pastreaza inca lumina aceea diafana, de seara, filtrata prin crengile salcamilor de la marginea gradinii.

Albumul cu fotografii

Din patratul ingalbenit de hartie se uita catre noi trei personaje: un barbat inalt, bine facut, cu mustacioara subtire ca o umbra deasupra buzei de sus, o femeie maruntica, avand parul prins la spate si, pe un scaun, in picioare, ca sa para mai inalt, un copil cu ochi mari, deschisi la culoare. Copilul e Filip, tatal lui Butu Fedea, care-mi povesteste despre neamul lui, privind fotografia ingalbenita. Butu nu-l tine minte pe tatal lui, n-avea trei ani cand acesta a murit, stie doar cate ceva despre viata lui asa cum i-a povestit bunica, bata Parascovia, de zeci de ori. Filip s-a insurat de tanar cu Eudochia. Intr-o zi, o furtuna de vara a adus apa mare pe Valea Strejii, gata sa duca tot ce intalnea in cale cu ea. Ca sa-si salveze caii, cei mai frumosi din tot tinutul, Filip a incercat sa tina piept apelor si s-a lovit rau la un picior. Atat de rau, ca nici doctorii de la Galati, unde-l ducea nevasta la spital cu caruta, n-au mai putut sa-l scape. A murit la inceputul toamnei, in vremea culesului poamei timpurii. Dupa Filip a ramas Eudochia, vaduva la 27 de ani, si copiii, dintre care Teodor, adica Butu Fedea de azi, era cel mai mic. "Asa incepe povestea neamului meu, neam de romani", imi spune barbatul cu privire albastra, blajina, dupa ce-mi ia cartonul ingalbenit din mana si il pune inapoi, in albumul de fotografii.

Stalpul

In fiecare dimineata, cand duce "caprile" in lunca, Butu Fedea trece pe langa un stalp inalt din metal. Stalpul ii apare in dreapta, dupa ultimul palc de salcami, dar el se intoarce cu spatele catre el, ca si cum ar vrea, astfel, sa si-l scoata din minte. Stalpul acela e singurul ramas din cei care pana acum cativa ani intindeau sarma ghimpata ce despartea Giurgiulestiul, sat basarabean, de restul tarii, de Romania. "Sarma asta a fost ca un fier inrosit pentru multi. Multe suflete au ramas insemnate pe veci de ea. Ne-am uitat neputinciosi cand au intins-o. N-aveai cum trece dincolo, chiar si-o gasca ori o rata daca se atingea de sarme, suna alarma la pichet si veneau cu patrula in control. Aveam un loc in gardul asta unde era o poarta si ne dadea voie sa dam, o data pe zi, vacile la apa prin poarta aceea, pana la ora sase seara, sa le dam la Prut. Dupa aceea, fereasca sfantul sa ne mai prinda pe careva pe-acolo. Ce era sa ne facem? Ne-am supus. M-am gandit de multe ori, ca Prutul asta ne-a si salvat de multe ori cand a fost seceta, dar parca a fost si un blestem, ca ne-a despartit de fratii de dincolo. Poate ca, daca nu era Prutul pe-aici, ar fi pus granita mai departe si noi am fi fost in tara. Cine stie?"
Mai demult, Prutul de care-mi povesteste Butu nu era granita, ci doar o apa. O apa ca oricare alta. O apa mai mare. Ea nu despartea oamenii si locurile, ci ii ajuta sa traiasca impreuna. Erau vremuri in care toate erau altfel. Era peste mult in Prut. Se duceau oamenii cu ciorpacul si cu prostovolul la apa si veneau acasa cu straitele pline de peste. Crapi mari, de zeci de kile, moruni si somni lenesi, stiuci artagoase, avati maruntei, toate neamurile de pesti traiau mai ales in locul in care se varsa Prutul in Dunare, acolo unde se-nvartoseaza apele, adica la cateva sute de metri de casa lui Butu Fedea. "Toamna", imi spune el dupa o vreme, "mai ales toamna, cand era vremea buna, mergeam dupa raci. Gaseam niste racatite de-un cot. Ce sa-ti mai spun eu matale? Erau alte vremuri. Numai sa-ti povestesc... Vra sa zica mai demult, atunci cand eram copil mai rasarit, aveam doua vaci pe care ziua le tineam pe Balta Bratistei, langa Prut. Balta asta toata era numai papuris si stuf, hrana buna pentru vite. Suline ii spunem noi stufului care creste tanar si fraged. Sedeau vacile pana la pulpe in apa si mancau suline toata ziua. Pai, cand veneau inapoi acasa, seara, curgeau siroaie de lapte dupa ele. Erau unele vaci mai slabe de izvoare, si, cum paseau pasul, asa tasnea laptele pe unde treceau. Pan acasa, puteai sa te duci pe urma de lapte pe care o lasau in iarba. Asa bogatie era pe-atunci pe la noi. Asta a tinut numai pana au venit rusii. N-am mai avut voie sa mergem la Prut dupa aceea, era pusa sarma ghimpata, locurile pe unde pescuiam au ajuns ale nimanui, erau dincolo de sarma, si dincolo de sarma nu mai era al nostru. Acolo era "alta tara" de-acuma, chiar daca era Romania si noi eram romani. Cand ies cu caprile-n lunca, mi-aduc aminte des de vremurile acelea. Si nu-mi pica bine. Ca stiu ca s-a facut multa nedreptate cu noi."

Stejarul lui Mos Andrei

Butu Fedea imi povesteste mai departe despre belsugul Basarabiei de dinainte de razboi. Repeta mereu, obsesiv, cuvintele "atunci", "pe vremuri", "mai demult" si povesteste cu insufletire si cu un fel de melancolie despre acele vremuri. In schimb, cand vorbeste despre zilele de-acum, vocea lui pare dintr-o data obosita. Ramas orfan de tata la numai doi ani si ceva, Teodor a fost crescut de bunicul lui, Tanase, care si-a pus in el toata nadejdea pentru ca ramasese singurul mostenitor. Il lua batranul Tanase si-l ducea cu el peste tot, la camp, la semanat, la cules poama timpurie. Micul Fedea stia rostul gospodariei ca un om mare, stia pana unde se-ntinde pamantul neamului si cunostea si vecinii de tarina. Il invatase batranul Tanase sa-si cunoasca averea, sa stie ca nu e un oarecare. Din cand in cand, il ducea si la capatul satului, la Valea Strejii, pe pamanturile lui Mos Andrei, acolo unde creste un stejar batran, cel mai batran copac din acele locuri, sa tot aiba peste doua sute de ani. De-abia-l cuprind trei oameni. Ii spunea batranul ca stejarul acela era o ramasita din padurile care umbreau valea demult tare, pe vremea lui Stefan cel Mare, care mai ajungea pe-aici, pe aproape, pe la Cetatea Cahulului, ori trecea inspre Cetatea Alba. Astazi, cat te intorci de jur imprejur, nu mai vezi alt copac pe tot campul acela. "Doamne, ce era pe-aici mai demult! Foltane de padure, perdele de salcii si stuf, pe care oamenii le ocoleau cu grija, le ocroteau cand isi arau locurile. Si-n foltanele acelea erau cele mai bune flori de leac pe care le adunau batranele. Padurile se-ntindeau catre drumul mare, spre Reni, dar si inspre Valea Ceairului, acolo unde era cel mai bun pamant, de crestea papusoiul mare, ca-l puteai strange stand calare."
Mai tarziu, cand au venit comunistii, au scos cu tractoarele toti copacii din radacini, de nici nu se mai cunostea locul unde fusese padurea. A ramas numai el, stejarul "ghintuit", in picioare. Ca sa nu fie taiat, oamenii locului au batut in tulpina lui zeci, poate sute de piroane, unul langa altul, facandu-i astfel o camasa de fier in care n-are loc toporul. Legenda spune ca stejarul acela apara satul, si oamenii se feresc sa-l vatame ori sa-i faca vreun rau, de spaima unui vechi blestem. Langa el arde mereu o candela si cine trece pe-acolo o aprinde, daca se stinge suflata de vant. "Odata, un om trecea pe-acolo si i s-a rupt bolfeiul ce leaga jugul de boi. Ca sa poata merge mai departe, el a luat o creanga din stejarul "ghintuit", ca n-avea alt copac prin preajma, si a inlocuit bolfeiul rupt. Cand, ce sa vezi? A doua zi de dimineata, numai ce si-a gasit un bou mort. Era chiar acela care statea la jug, catre partea cu bolfeiul nou. De-atuncea, oamenii se tem sa se mai atinga de stejarul batran, sa-l mai "supere". Cand au venit rusii in sat, s-au oprit si ei langa stejar, au rupt craci si au facut cu ele foc. Io zic ca nu le-a mers nici lor bine. Ca blestemul a lucrat si peste ei, nu vezi ce-au ajuns? Era bogata Basarabia mai demult, asa de bogata, de nici nu poti povesti, era ca un rai", incheie sfatos Butu Fedea.

Casa cu fata catre Tara

Casa lui Butu Fedea e cocotata pe un mal inalt. In spatele gradinii e holda cu papusoi si dincolo de ea, o rapa lutoasa, in care si-au facut cuiburi sute de pasari. Dincolo de rapa sunt doua iazuri mari, despartite de o ridicatura de pamant, pe care acum te poti duce pana la malul Prutului. Asta poate sa vada Butu de pe scarile casei lui, vopsite in alb si albastru. Iar dincolo de ele, e tara, e Romania, tara in care s-a nascut, dar care "s-a mutat nitel mai incolo".
Pe una din usile casei lui este sapat in lemn anul 1934, deasupra unui soare cu raze lungi. Cand si-a facut casa noua, Butu a luat din cea veche si usa aceasta, ca sa le poarte noroc. E o casa inalta, cu camere multe, insirate de-a lungul unui pridvor. Daca stai in el, ai in fata toata lunca intinsa de la un capat la altul al zarii. Iar seara, dincolo de perdeaua de salcii albastrui, vezi luminile clipitoare ale Galatiului. Sedem acum pe scarile casei si Butu Fedea isi aminteste iar de alte vremi.
"Intre rapa din capatul gradinii si Prut, avea pe vremuri casa si gradina mare un grec, caruia-i zicea lumea Barba Todorie. Nu stiu sa-l fi chemat altfel. Grecu avea case mari si traia numai din gradina aceea de pe malul Prutului. Crestea acolo toate legumele de pe lume, pe care le ducea apoi cu camionul la pietele mari din Galati si Braila, unde le vindea pe bani buni. Prin mijlocul gradinii lui era drumul pe care mergeau la apa vacile satului. Facuse grecul gard, ca sa nu intre vacile peste straturi, si de-o parte si alta a gardului a semanat cate trei randuri de morcovi. Si stii de ce? N-o sa-ti vina sa crezi. I-a pus ca sa-i poata lua copiii care manau vacile la apa, sa se racoreasca mancandu-i, sa-si stampere setea. El n-a avut copii, dar se gandea la copiii altora, ca era bun la suflet, nu hapsan. Asa se traia pe vremuri aici. In liniste si pace, ori de ce neam erau oamenii. Erau si bulgari in sat, alde Popov sau Murzacov, dar n-am avut nimica de impartit cu ei niciodata. Ba chiar mergeam cu colinda la ei si ei veneau la noi cu colinde, asa ca sa nu ramana nimeni, nici o casa necolindata, in seara de Craciun. Cand au venit rusii, toate s-au stricat. A plecat grecul si gradina lui au lucrat-o puscariasii o vreme, apoi s-a imburuienit cu totul. N-a mai fost nimic ca la inceput, nu mai era pace intre oameni. Parca innebunisera cu totii. Ti-era frica si sa stai de vorba pe drum, ca te puteai astepta sa vina noaptea si sa te ia si sa te trimita cu tot neamul in Altai ori in Siberia. Era o spaima grozava de masina neagra, cu care ii ducea pe bietii oameni. Cei mai instariti din sat au fost dusi. Au fost duse vreo patruzeci, cincizeci de familii. Unii s-au intors acuma, in ultimii ani, si-au facut iara case, dar degeaba, lumea pentru ei s-a frant atunci, cand au fost deportati. Altii s-au pierdut, s-au risipit asa cum li s-au risipit gospodaria si tot avutul, c-au intrat in bunurile lor toate leprele si toti nevolnicii. Nu se mai stie de ei nimic. Despre mine, ce sa va spun? Eu n-as putea pleca de aici niciodata, in casa asta m-am nascut si aici mi s-au nascut copiii, aici traiesc cu nevasta mea, Paraschiva, si n-am cum sa ma mai gandesc la plecare. Mi-e ciuda doar ca de atata amar de vreme traiesc ducand dorul tarii din care faceam si noi parte candva. N-as putea parasi casa asta pe care am facut-o cu greu si cu chin, dupa ce s-au nascut copiii, si ma bucur ca am ridicat-o pe malul asta rapos, dar cu fata spre Tara."

"Omul cu kino-ul"

Daca ai intreba in Giurgiulesti sau in satele vecine, in Slobozia, Valeni sau chiar in Vulcanesti si mai departe, cine este "omul cu kino-ul", toata lumea ti-ar raspunde ca este nenea Fedea, adica Teodor Ajder. Mai bine de patruzeci de ani, Butu s-a dus cu motocicleta sa cu atas si aducea de la raion rolele mari, negre, cu filmele pe care le dadea apoi in sala Caminului cultural. El a fost pana acum cativa ani operatorul de cinema, idolul tuturor tancilor care asteptau la coada sa cumpere bilete de intrare, inaltandu-se pe varfuri sa para mai mari atunci cand pe afisul de pe gard se putea citi ca e un film de dragoste. Sute de filme, poate mii, au inviat pe panza agatata de peretele salii de "kino", de cinema. Multi isi amintesc acum ca filmele acelea erau singurele momente in care scapau de grija cotei, a sedintelor sau a planului si in care puteau evada din lumina suspecta a unei realitati pandite mereu, in intunericul in care se nasteau minuni. Nenea Fedea cu "kino"-ul lui fermecat a fost pentru multi o speranta. Pentru cei din sat, dar si pentru cei din satele vecine, care abia asteptau sa vada de departe praful starnit de motocicleta lui, atunci cand caravana cinematografica ajungea si la ei. Era mester mare nenea Fedea, parca stia ce filme le plac oamenilor, aducea filme cu jurnale lungi despre razboi si atunci in sala se lasa mare tacere, pentru ca nu erau departe anii in care tavalugul razboiului trecuse si prin satul lor. Amintirile erau inca proaspete si multe dureau. Aducea filme de dragoste, cu actrite frumoase cu par lung si ochi mari, cu povesti induiosatoare, si atunci avea grija sa mai acopere ochiul luminos al aparatului de proiectat, la scenele cu cate un sarut mai lung, sa nu fie tulburati copiii si junii care erau in sala. Din vremea aceea nenea Fedea a ramas cu o mare dorinta de a vedea cat mai multe filme la televizor. Cand nu este cu caprele, cand nu mestereste cate ceva la pobeda ce sta intr-un colt al curtii ori prin atelierul plin de tot felul de unelte, sigur il poti gasi stand nemiscat in fata televizorului. Iar dupa ce se termina cate un film mai bun, nenea Fedea isi ia fluierele si canta, canta de se aude pana dincolo de rapa, dincolo de salcii, dincolo de Prut, pana la Galatiul cel mare, unde neam de neamul lui se ducea cu lapte, branza si poame la piata, demult, demult tare, cand alt film se scria pentru romanii din sat.

Dimineti linistite

E dimineata iara si suntem asezati toti in jurul mesei. Nici n-a inceput bine ziua si povestile au pornit deja sa ne prinda in vraja lor. Butu Fedea a cunoscut-o pe nevasta lui in anul in care ea a venit ca invatatoare din satul vecin. I s-a parut tare frumoasa asa, cu ochii negri si cozile ei lungi, impletite pe spate, atunci cand a vazut-o prima data, intr-un septembrie senin. Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, invatatoarea de atunci e acum pensionara, nu mai are cozi, dar si-a pastrat aceeasi luminita jucausa in priviri. Batranul imi povesteste cum a adus-o pe bicicleta din satul Slobozia Mare, din casa parintilor ei, si cum si-au inceput viata de tineri casatoriti, cu un pat pliant si o valiza de carti. Langa nevasta lui, Paraschiva, Butu Fedea a implinit de curand saptezeci de ani. Nici nu stie cand au trecut, "parc-a fost acu", mai spune el, uitandu-se ganditor la nevasta asezata langa el. "Ce sa va mai spun despre noi? Acuma ati fost aici, ne-ati vazut, ne-ati ascultat. Astia suntem, niste romani..."

***

In ultima vreme, viata lui Butu Fedea nu s-a prea schimbat. In fiecare dimineata deschide poarta verde cu tinte albastre si din cativa pasi trece ulita la "casa caprilor". Mai intai le face curat cu o matura de gateje, apoi le cheama pe rand si le mulge. Prima vine Margareta, ca e mai batrana si stie randuiala mai bine, apoi Mamuzica si-apoi celelalte. Dupa aceea, Butu Fedea face scoala cu "faraonii", cu iezii cei neastamparati, care-i stiu de frica. Ii pune adica in rand, ca sa manance, ii invata sa vina atunci cand ii cheama pe nume si sa stea cuminti cata vreme el mulge caprele. La urma, isi ia basca pe cap sau palaria de paie, dupa cum e vremea, si coboara cu capre, cu iezi si cu cele cateva oi in lunca Prutului. Abia ajuns acolo, poate zice ca, in sfarsit, e liber sa se gandeasca la ale lui. Si bune si rele, cate i-au umplut viata pana acum. Intr-una din dimineti l-am insotit, pasind prin praful drumului, dupa capre. A inceput iarasi sa povesteasca, cu amintirile intinse ca o armonica. Din cand in cand, i se pare chiar ca viata lui seamana cu un film: moartea tatalui, razboiul, refugiul, venirea rusilor, foametea din 47, cand a trebuit sa vanda tot din gospodarie ca sa se poata salva, dimineata in care de foame au mancat zeama din pielea unei vaci, pe care au fiert-o o zi intreaga, colhozul, viata de tractorist, lucrul la reconstructia podurilor aruncate in aer de nemtii care se retrageau, sarma ghimpata intinsa sfidator la capatul gradinii lui, Romania de dincolo de sarma si Romania de aici, din sat, din sufletul lui. Si-apoi copiii, mai intai fetele si la urma baiatul, asteptat atat de mult. Toate ii vin in minte, parca mai des ca altadata. Si toate ii par legate intre ele ca-ntr-un film din acela cu multe serii: un film fara scene de groaza, dar nici cu scene care sa te faca sa razi. Cel mai bine este ca vorbele n-au nevoie de traducatori, ele au ramas romanesti.
Otilia Teposu
(Fotografiile autoarei)