Acad. prof. dr. Constantin Ionescu-Targoviste
- directorul Institutului de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" -
"N-am nici o indoiala ca adevarul despre descoperirea
insulinei va fi oficializat odata pentru totdeauna"
Ecourile starnite de publicarea in paginile revistei a "dosarului Paulescu" ne-au determinat sa extindem investigatia intr-o zona de maxima importanta pentru opera genialului si nedreptatitului savant roman: stiinta. Director al Institutului de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice, prof. acad. dr. Ionescu-Targoviste este cel mai avizat cunoscator si continuator al descoperirilor inaintasului sau, furat nu doar de rodul cercetarilor sale - insulina -, ci si de recunoasterea internationala, blocata prin acuzatia de antisemitism. Prezent la Congresul de la Paris, unde Paulescu urma sa fie omagiat prin dezvelirea unei placi comemorative, prof. acad. Ionescu-Targoviste a trait "in direct" brutala interzicere a evenimentului.
"Daca vom continua sa punem politicul inaintea stiintei,
riscam sa avem aceleasi rezultate dezastruoase
pe care le-am avut timp de 50 de ani sub comunisti"
- D-le profesor, ne aplecam asupra unui subiect spinos, pe care dvs. il cunoasteti foarte bine. Ati scris carti despre contributia stiintifica a lui Paulescu la progresul medicinii, ati scris biografia lui si chiar i-ati continuat cercetarile. A fost Paulescu adevaratul descoperitor al insulinei sau romanilor le place numai sa se joace cu aceasta idee, care ne-ar aduce in prim-planul marilor descoperiri?
- Singurii care mai incearca la aceasta ora sa conteste faptul ca descoperitorul insulinei a fost profesorul Paulescu sunt canadienii si lucrul acesta este de inteles. Dar chiar si ei se exprima astazi intr-un mod mai rezervat. Exista o carte scrisa de un canadian, Michael Bliss, "The Discovery of The Insulin", in care numele lui Paulescu este pomenit de sute de ori, iar sub portretul savantului roman apare explicatia "fiziologul care aproape a descoperit insulina". Aceasta exprimare reprezinta punctul de vedere canadian. Si eu sunt de acord cu faptul ca utilizarea clinica a insulinei le apartine, numai ca, din nefericire pentru ei, descoperirea insulinei ca actiune de cercetare stiintifica a fost completamente facuta de Paulescu si, indubitabil, lumea stiintifica internationala este de acord cu acest lucru. Au trecut insa 70 de ani si adevarul se reconstituie cu oarece greutate. De aceea, anul acesta noi intentionam sa reeditam lucrarile si comunicatele lui Paulescu referitoare la descoperirea insulinei, in paralel cu lucrarile celor doi canadieni care au luat premiul Nobel in 1923, si astfel, aceasta disputa stiintifica, daca ea mai exista cumva, va fi transata in mod definitiv si irevocabil. Comunitatea stiintifica internationala stie deja acest lucru, care a devenit de notorietate in ultimii 30 de ani: ca profesorul roman este adevaratul descoperitor al insulinei, dar el trebuie oficializat. De aceea, in 2005, in Grecia, la Congresul European de Diabet, se va desfasura o sesiune cu tema "Cine a descoperit insulina?", in care vor fi prezentate argumente si, mai ales, documente de catre ambele parti. Eu voi reprezenta partea romana si n-am nici o indoiala ca adevarul despre descoperirea insulinei va fi oficializat odata pentru totdeauna.
- Anularea ceremoniei de la Paris, dedicata omagierii lui Paulescu, a starnit consternare in lumea stiintifica internationala. Acuzatia de antisemitism a savantului a mers pana acolo incat s-a avansat ideea ca si in 1923, i s-a refuzat premiul Nobel, tocmai din pricina scrierilor sale nationalist-ortodoxe. Ce doza de adevar exista in aceste afirmatii?
- Sigur ca optiunile politice sau scrierile conexe ale unui om de stiinta n-ar trebui sa conteze atunci cand este evaluat din punct de vedere al descoperirilor sale. Personal, nu cred ca ratarea premiului Nobel de catre Paulescu in 1923 a avut vreo legatura cu preferintele sale politice, dar orice este posibil. Trebuie sa stiti ca fiecare premiu Nobel are in spatele lui niste culise foarte mari si foarte lungi. Oamenii care se misca in aceste culise sunt manevrabili din toate punctele de vedere si nu se poate face nimic, pentru ca ei sunt numiti pe viata. Din acest punct de vedere, noi trebuie sa fim constienti de faptul ca este o competitie in care nu intotdeauna cel mai bun castiga, o competitie care nu intotdeauna are reguli foarte morale - ba uneori chiar imorale -, dar obligatia noastra este sa ne sustinem punctul de vedere pentru care avem toate argumentele, sa fim acolo unde se discuta subiectul descoperirii insulinei. Paulescu insusi si-a exprimat in scris socul descoperirii faptului ca lumea oamenilor de stiinta nu este aceea a unei moralitati perfecte. Cu toate acestea, cum spuneam, eu nu sunt partizanul ideii ca la originea ratarii premiului Nobel a fost optiunea politica a profesorului Paulescu, ci mai degraba un context nefericit. Nu exista nici o marturie, nici o acuzatie, nici macar verbala, la adresa lui Paulescu, cum ca ar fi facut vreodata rau cuiva. Ba mai mult decat atat, au fost chiar opinii rostite de personalitati ale timpului, de origine evreiasca, pline de respect si de consideratie pentru el. Iar acum, in secolul al Xxi-lea, daca vom continua sa punem politicul inaintea stiintei, riscam sa avem aceleasi rezultate dezastruoase pentru stiinta pe care le-am avut timp de 50 de ani sub comunisti. Noi, aici si in comunitatea stiintifica internationala, nu discutam despre muzicianul Paulescu, cel care canta si compunea dumnezeieste la pian, nici despre pictorul Paulescu, al carui talent era iesit din comun, nici despre scriitorul de piese de teatru Paulescu si, deci, nici despre filosoful Paulescu. Noi discutam despre omul de stiinta care a descoperit insulina, acesta este subiectul, iar opiniile sale politice nationalist-ortodoxe nu au nici o legatura cu stiinta. Este o pista gresita si, din fericire, exista acest curent de opinie in lumea stiintifica: politica si stiinta nu au de-a face.
"Paulescu a fost un geniu neinteles. Societatea romaneasca
nu era pregatita pentru anvergura unui asemenea om"
- As vrea sa ne intoarcem putin in incriminatii ani 20, cand Paulescu anunta lumea stiintifica internationala despre descoperirea insulinei, asistand la furtul acesteia. Nimeni nu s-a ridicat sa il apere, nici fostii sai colegi de la Paris, dar nici colegii romani, nici guvernul roman, nimeni. Romanii au pierdut nu numai gloria descoperirii, ci si profiturile fabuloase care ar fi rezultat. Cum explicati aceasta lipsa de solidaritate cu savantul roman?
- Nu a fost numai o lipsa de solidaritate ci, dupa parerea mea, ceva mult mai grav, dar si mai explicabil. Paulescu a fost un geniu neinteles. A fost necesar sa treaca timp indelungat ca cineva sa inteleaga importanta lui stiintifica si complexitatea superba a ideilor sale. El vorbea si scria pentru peste doua generatii. Contemporanii sai, chiar si oamenii de stiinta, nu aveau imaginea mentala a importantei acestor descoperiri, iar statul roman habar n-avea de valoarea comerciala, de profiturile colosale ce le-ar fi putut face de pe urma descoperirilor sale. Dovada este ca nici macar un investitor privat nu s-a gasit sa vrea sa exploateze mina de aur a descoperirilor sale. Societatea romaneasca nu era pregatita pentru anvergura unui asemenea om, nu avea forta si intuitia de a-i exploata ideile. In schimb, in Canada si Statele Unite, lucrurile stateau tocmai invers. Autoritatile au inteles si au si facut imediat ceea ce era de facut, pentru ca avem de-a face cu alt tip de mentalitate si de dezvoltare economica. Am putea sa spunem ca Paulescu a avut in mana numai carti castigatoare, in timp ce canadienii aveau doi asi in maneca, pe care i-au scos in mod imoral si fara nici o remuscare. Miza era enorma. A fost un context nenorocit, semeni care nu intelegeau, lipsa de sustinere, lipsa de interes, colegi care au incercat sa-l stearga pur si simplu din istoria stiintei din invidie. Apoi a venit comunismul si Paulescu a fost interzis, pentru ca era cunoscut ca avand optiuni de dreapta, ca fiind un om de stiinta antibolsevic, ortodox si nationalist si, deci, a fost impins intr-un con de tacere. A trebuit sa treaca 50 de ani, pana in anii 70, cand s-a vorbit din nou despre el, si asta nu pentru ca romanii ar fi avut curajul s-o faca - spun asta cu o strangere de inima -, ci pentru ca oameni de stiinta straini, personalitati ale lumii medicale internationale, au redescoperit faptul ca el a fost adevaratul inventator al produsului numit insulina.
- Daca Paulescu n-ar fi renuntat la cariera franceza, pe care o desfasura stralucit, oare destinul lui ar fi fost acelasi? Ar mai fi pierdut el premiul Nobel?
- Paulescu a fost un mare patriot, si patriotismul l-a impins sa se intoarca acasa si sa decline ofertele pe care le primise de a lucra in elita cercetarii medicale franceze si europene. Acest lucru, intr-adevar, i-a marcat destinul, desi este greu de avansat pe taramul speculatiei. Dar, daca el ar fi ramas la Paris sau la Fribourg, ar fi beneficiat de umbrela scolii franceze si a unor mari savanti care il respectau si care stiau cine este Paulescu, cercetarile sale s-ar fi desfasurat sub numele celor mai celebre laboratoare si universitati si, deci, cred ca nu ar mai fi ratat premiul Nobel si nu ar mai fi fost acuzat pentru parerile sale politice si asa mai departe. Numai ca felul in care Paulescu a procedat are maretia lui, felul in care astazi i se recunosc meritele are si el maretia lui si am convingerea ca toate acestea s-au petrecut asa cum trebuia sa se intample, chiar daca noua ne scapa scopurile si finalitatile acestui mecanism. El s-a intors la Bucuresti, constient fiind de valoarea lui, stiind cat pretuiesc cercetarile sale, iar scrierile sale, pentru care mai tarziu a fost acuzat de antisemitism, isi au radacinile in aceeasi credinta a lui Paulescu, in steaua tarii lui. Ele se intalnesc intr-un punct si, nu intamplator, Paulescu nu este astazi un mare reprezentant al elitei medicale franceze, ci un mare reprezentant al geniului romanilor! Tot raul a fost spre bine. Sigur ca unora le-ar conveni acum sa puna in umbra meritele stiintifice ale lui Paulescu, folosindu-se de perdeaua de fum a opiniilor sale politice si filosofice de acum 80 de ani, numai ca nu cred ca acest lucru mai este posibil in ziua de azi. Daca nu reusim sa impunem adevarul definitiv despre marele savant, avand dovezi irevocabile, atunci vina este numai a noastra.
- Din pacate, incidentul care s-a petrecut la Paris dovedeste ca memoria lui Paulescu si a descoperirii insulinei este mai putin importanta decat perdeaua de fum a ideologiei...
- Incidentul de la Paris, repet, face parte din destinul lui Paulescu, un destin paradoxal si transcendent, dar dupa parerea mea acest lucru va folosi memoriei sale, asa cum i-au folosit si gestul sau superb de a se intoarce in 1900 la Bucuresti, precum si cei 50 de ani de tacere ori nedreptatea cu premiul Nobel. Toate acestea par nu numai a nu-l ucide pe Paulescu, ci, dimpotriva, a-l ajuta sa fie vazut in adevarata sa lumina. Ca sa intelegeti natura paradoxala a acestui destin, ganditi-va ca la Paris anumite forte au intervenit pentru ca placa aceea sa nu mai fie dezvelita. In schimb, jurnale de mare tiraj titrau pe prima pagina marele adevar: acela ca descoperitorul insulinei a fost Paulescu. Asta nu s-a intamplat niciodata pana acum. Se pune in discutie daca el a fost sau nu antisemit, dar nu faptul esential de a fi facut descoperirea. Daca ar fi ramas la Paris, daca ar fi facut descoperirea acolo, daca n-ar fi fost un nationalist, daca n-ar fi fost nedreptatit, atunci ce-ar mai fi ramas din Paulescu? Un savant francez de origine romana, care a luat un premiu. Dar asa, Paulescu vine astazi aureolat de martiriul unei imense nedreptati, de frumusetea unui rar patriotism, de raritatea unei superbe modestii, iar calitatea sa umana reiese prin contrast cu cei doi canadieni care-au fost adulati, imbogatiti, innobilati pentru o descoperire care nu era de fapt a lor.
- Cum a reactionat lumea stiintifica adunata la Congresul de Diabet, in momentul in care s-a anuntat ca placa si bustul lui Paulescu nu vor mai fi dezvelite din pricina acuzatiilor de antisemitism?
- La ceremonie trebuia sa vorbeasca cativa dintre cei mai renumiti diabetologi ai lumii, care stiau despre ce este vorba si care au fost socati de ingerintele in lumea stiintifica a unor factori care n-au nici o legatura cu aceasta. Atmosfera a fost de consternare si de surpriza, caci, indiferent de unde veneau presiunile, organizatorii erau francezi, iar Franta este o tara mare si un popor liber la el acasa, suficient de puternic incat sa nu fie nevoit sa plece capul si urechea la tot felul de extremisti, din orice zona ar veni ei. Extremisti sunt in orice popor, avem si noi extremistii nostri, dar ce-ar insemna daca la orice acuza a ultra-comunistilor sau a fundamentalistilor islamici sau a oricarei alte grupari extremiste valorile ar fi demolate? Din fericire, vreau sa mentionez aici faptul ca din Romania, si mai precis dinspre cercurile comunitatii evreiesti din tara noastra, reactia a fost extraordinar de corecta, de echilibrata si de onesta. Aici un rol impor-tant l-a avut academicianul Nicolae Cajal, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti, care a facut o disociere clara intre omul de stiinta Nicolae Paulescu si descoperirile sale si optiunile politice pe care acesta le avea, iar pentru acest lucru vreau sa-i multumesc public. El a dovedit astfel, cu mare onoare, ca nu se asociaza actiunilor extremiste care, din orice directie etnica ar veni, raman extremiste.
Horia Turcanu