Pustnicul din inima orasului
Parintele Andrei Mantaluta
Un parinte aproape orb si-a mutat biserica acasa. Rugaciunile lui sunt atat de puternice, incat multi oameni isi afla prin ele iesirea din grelele incercari ale vietii
Biserica din bloc
Cu gesturi molcome, legate intr-un ritual al batranetii si neputintei, parintele Andrei Mantaluta ne pofteste sa intram. Pasind cu sfiala, se apropie sa ne intampine, mangaind cu degetele varul peretelui si canatul usii. Abia scapat dintr-o boala teribila, parintele e aproape nevazator. Refuza smerit sa-i sarutam mana, intrebandu-ne ce necaz ne aduce la el. De ani de zile, parintele nu a mai iesit in oras. In schimb, vine orasul la el. Aproape ca nu trece o zi fara sa-i bata cineva la usa - oameni cu mari probleme si necazuri, oameni in pragul disperarii. Cunoscandu-i trairea si puterea rugaciunii, oamenii il cauta. La 83 de ani ai sai, parintele are timp si rabdare cu toti. Chiar daca traieste intr-un modest apartament de bloc din Campulung Moldovenesc, si-a transformat camera in paraclis - un loc al simplitatii si al rugaciunii: o masa, cateva scaune, o cruce, o icoana, o sticluta cu mir sfintit si epitrahilul care il asteapta impaturit cu grija intr-un colt. Mai mult chiar, se spune ca parintele are darul vindecarii, ca intr-un moment de cumpana, a primit porunca cereasca sa-i faca bine pe oameni, citindu-le Acatistul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si legandu-i prin juramant sa aprinda un numar de lumanari in biserica. Hristos e doctorul sufletelor si trupurilor noastre. La El sunt speranta si leacul. In schimb, ne cere rugaciune si putina jertfa: sa aprinzi 30 de lumanari la altar, sa duci de mancare unui batran neputincios, sa faci milostenie unei familii sarace.
Pe pluta mortii
Pentru tot binele pe care il face oamenilor, parintele nu cere nici un ban. E o misiune sfanta, primita miraculos in vis si, deopotriva, o jertfa de recunostinta pentru felul uimitor in care Dumnezeu l-a tras din moarte. Deja batran si cu sanatatea subrezita de zece operatii, parintele Mantaluta a intrat in moarte clinica. "Trei saptamani nu am stiut de nimeni si de nimic. Trei saptamani am plutit prin moarte, hoinarind pe un drum albastru, un drum de aer, inconjurat de nori, prin care se profilau parca munti semeti si rauri line, pajisti nesfarsite si oceane de flori in toate culorile pamantului. Eram fericit si cuprins de o bucurie peste fire. Parca il auzeam langa mine pe doctorul Ursache care ii spunea fiicei mele ca nu am nici o sansa si sa ma ia acasa pentru a nu muri in spital. Nu-mi pasa insa. Colindam sesurile cerului ca un copil, fara nici o amintire sau gand impovarator. As fi dat orice sa raman acolo, sa nu ma mai intorc, dar deodata mi-a aparut in fata o femeie imbracata in haine simple de lumina, care, cu o voce mangaietoare, mi-a zis: "Arhieria voastra, luati aceasta icoana si o sa va faceti bine. Multi credinciosi va asteapta". Cand am deschis ochii, fiica mea plangea de bucurie, medicii ma priveau uimiti, in timp ce eu tineam in mana o icoana a Mantuitorului de la Sfantul Munte Athos. Nimeni nu a putut sa-mi spuna cum a ajuns acea icoana la mine. Din clipa aceea, am simtit o mare schimbare in viata mea si o ravna deosebita fata de Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, convins fiind ca trebuie si eu, la randul meu, sa ajut oameni in suferinta."
Doctor fara de arginti, parintele Mantaluta a ajutat si a vindecat de-a lungul anilor numerosi oameni. O femeie din Cehu-Silvaniei era in pragul disperarii, cu un sot betiv si o fata bolnava de cancer. Acatistele si rugaciunile parintelui au salvat-o. Sotul s-a lasat de bautura, iar medicii au descoperit ca fata e sanatoasa, recunoscand ca analizele fusesera gresite. Tot la Cehu-Silvaniei, unde parintele a fost cativa ani protopop, o familie cu Rh negativ vedea ingrozita ca nici un copil de-al lor nu traia mai mult de doi ani. Cum femeia era din nou insarcinata, medicii nu-i dadeau nici o sansa, sfatuind-o imperativ sa avorteze. Increzator in ajutorul lui Dumnezeu, parintele nu a lasat-o. I-a cerut sa faca legamant de fagaduinta la altar si a pus-o la rugaciune. La scurt timp dupa aceea, femeia a nascut o fata. Apoi, un an mai tarziu, un baiat. Acum, familia e fericita cu doi copii frumosi si sanatosi.
Mai mari sau mai mici, minunile au continuat sa se implineasca, aratand cat de mare e forta credintei si a rugaciunii izvorate din adancul inimii: o reusita la un examen important, un somer care isi gaseste chiar a doua zi serviciu, o femeie care se vindeca de o grava tulburare psihica, o alta care isi recapata peste noapte linistea casniciei, dupa ce indurase o viata intreaga batai si chinuri. Din toate, cea mai emotionanta amintire pentru parintele ramane o familie din Campulung, o familie instarita, care cheltuise o intreaga avere la medici vestiti din Bucuresti, dar fara nici un folos. In ciuda tratamentelor, femeia continua sa piarda copiii inainte de nastere. Asa a cunoscut-o parintele - la usa bisericii, cu ochii in lacrimi. Trei ani mai tarziu, plimbandu-se prin parc, parintele s-a auzit strigat. O femeie alerga cu caruciorul sa-l ajunga din urma si, oprindu-se langa el, i-a spus copilului: "Saruta mana parintelui. Fara el si fara rugaciunile lui, astazi nu erai". Amintindu-si scena, ochii nevazatori ai parintelui se umezesc de lacrimi. Platile cele adevarate nu se masoara in bani. Nici o recompensa nu e mai mare decat recunostinta. "Doar imbatranit in ani inveti a-i pretui valoarea. Recunostinta e aurul sufletului."
Prezicere implinita
In apartamentul sau din Campulung, parintele Andrei Mantaluta traieste ca un pustnic, in post si rugaciune, in simplitate si modestie, refuzand de 10 ani apa calda, si de alti doi, incalzirea centrala. Isi dramuieste cu grija banii pentru medicamente si alte nevoi, fara sa se planga vreodata. Dupa cum surade, pare impacat cu sine, cu tot trecutul plin de incercari si suferinte. Privind in urma, de la inaltimea celor 83 de ani ai sai, parintelui Mantaluta i se pare ca viata lui a fost un nesfarsit sir de miracole. La 7 ani, un calugar din Basarabia i-a prezis ca va deveni preot si asa a fost. La 20 de ani, pe frontul din Rasarit, a fost la un deget de moarte, ingerul pazitor salvandu-l in ultima clipa. A facut puscarie politica si la Gherla era din nou sa moara, in urma unei pleurezii. Cu sanatatea subrezita de 10 operatii si cu un dosar politic in spate, a fost nevoit sa schimbe 37 de parohii, fiind trimis in locurile cele mai grele, printre unguri si protestanti, la Carei si Satu Mare, la Camarzana sau Cehu-Silvaniei, la Ruseni, Hrib sau Cionchesti. Peste tot, a vindecat oameni si, mai ales, i-a adus la dreapta credinta ortodoxa. "La Viile, langa Satu Mare, am gasit lacat pe poarta bisericii", isi aminteste parintele. "Un preot catolic ii pusese pe enoriasi sa jure ca nu trec la ortodoxie, iar oamenii din sat imi intorceau spatele incrosnati. In a treia duminica, biserica era dubita de oameni, nemaiincapand nici in pridvor. Apoi, am trait minunea ca seful Securitatii din Satmar sa-mi ceara sa-l cunun in ascuns. Peste ani, acelasi ofiter avea sa vina dupa mine la Campulung, sa-i botez copilul." Puse in balanta, bucuriile preotiei si recunostinta oamenilor covarsesc boala si nedreptatile, anii de puscarie si suferinta de a-si fi pierdut propriul copil de numai sase saptamani din cauza foametei si a lipsei de medicamente. Fara umbra de ipocrizie, parintele e convins ca "necazul e crucea pe care se inalta si se purifica sufletul. De ce doar la necaz Il gasim grabnic pe Dumnezeu? Abia in durere, rugaciunea e primita. Asa trebuie sa fie rugaciunea: un strigat. "Doamne, nu ma lasa!" cuprinde toti psalmii si toata pravila de pocainta."
"Daca nu crezi, rugaciunea e ca o nuca aruncata in perete"
Pensionat si cu boala de ochi agravata, parintele a refuzat sa renunte la Biserica. A adus-o cumva la el in apartament, primenindu-l cu tamaie, lumanari si candele aprinse. Pentru el si pentru cei care ii calca pragul se roaga necontenit, cu multa apasare si traire. Psalmii ii rosteste pe de rost, cu ochii inchisi. In memoria lui stau si acum randuite carti de cult, Acatistul Sfantului Ioan cel Nou sau Paraclisul Maicii Domnului, pagini intregi din Pateric si sute de poezii care i-au incalzit candva inima. Fara sa micsoreze in vreun fel importanta Bisericii, parintele e convins ca Dumnezeu e pretutindeni. Deci, si la tine acasa. "Totul e sa ai credinta. Daca nu crezi, rugaciunea e ca o nuca aruncata in perete."
Pare cumplit de greu ca in inima orasului sa-ti transformi casa in chilie si, in zarva masinilor, sa-ti dai intalnire cu Dumnezeu. La toate acestea, parintele zambeste neincrezator. E adevarat ca nu locul mantuie, ci faptele, dar bine ar fi ca fiecare sa pastreze in casa un loc numai pentru Dumnezeu. Ca si calugarii sihastri, sa ridici in coliba ta un mic altar - un loc orientat spre rasarit, pe care sa-l sfintesti mereu cu tamaie, cu rugaciuni si lacrimi de pocainta. Un loc in care sa te simti bine si aparat. Un colt al simplitatii, fara lucruri de prisos care sa-ti distraga atentia. Ajung o iconita, o cruce, o carte de rugaciuni.
Cu parintele alaturi, totul pare simplu: sa te rogi, sa stai in genunchi, sa aprinzi 40 de lumanari la vreme de cumpana, sa faci un acatist, sa nu uiti a-I multumi Domnului pentru toate cate le primesti, sa indepartezi ispita trufiei gandind: "Si ce daca am ajuns cineva? E meritul meu!"; sa faci bine in numele lui Hristos si nu in numele tau, sa nu judeci pe nimeni si sa ierti pe aproapele, asa cum ai vrea ca altii sa te ierte.
Punandu-si patrafirul pe umeri, parintele ne cheama cu blandetea lui bucovineana sa facem impreuna o rugaciune de despartire. Apoi, scriind anevoios intr-un caiet, ne cere numele, pentru a ne pomeni in rugaciune, asa cum face de ani si ani cu toti cei care ii trec pragul. Refuzand din nou sa i se sarute dreapta, parintele isi da binecuvantarea de drum lung. Parasim chilia lui urbana, nu inainte de a-l ruga sa ne arate icoana cea minunata pe care ingerul pazitor i-a pus-o in mana la spital. Usor incurcat, parintele ne refuza. Nu e cu putinta sa vedem icoana. A imprumutat-o unei femei greu incercate de boala si de ispite. Ca de obicei, suferinta altuia a fost mai presus de suferinta sa. "Ce lume ar mai fi cu oameni care au de toate si nu au nevoie de altii?", ne intreaba. In urma noastra, usa de la intrare ramane neincuiata. O usa deschisa mereu pentru oricine.
Sorin Preda
Fotografii: Bogdan Lupescu
Erata
In Articolul "Coltul Chiliilor" din F. As nr. 586, contul manastirii a fost scris gresit.
Persoanele care vor sa ajute Manastirea Coltul Chiliilor pot folosi contul bancar 2511.1-1108.1/Rol , deschis la Banca Comerciala Romana Zarnesti.