Valentin Gheorghiu
"Ma numar printre cei fericiti"
Pentru iubitorii muzicii clasice, numele lui e sinonim cu perfectiunea: un vrajitor al pianului. Afirmat demult pe orbita internationala, nazuieste continuu catre desavarsire. Un artist de exceptie, caruia ii multumim ca ne-a acordat primul interviu autobiografic din viata sa
La 9 ani, student la Conservatorul din Paris
- Intr-o cronica din revista "Luceafarul", publicata in anul 1973, pianista si scriitoarea Cella Delavrancea spunea despre dvs.: "Valentin Gheorghiu a devenit dirijorul unui singur instrument, pianul, care sub degetele lui suna din toate instrumentele unei orchestre". Cum receptati acum, dupa trei decenii, metafora?
- Am fost foarte impresionat citind randurile scrise de Cella Delavrancea care, pe langa faptul ca era o personalitate artistica deosebita, era si un om foarte generos. Recunosc ca m-am apropiat mereu cu devotiune si smerenie de muzica pe care am interpretat-o si, probabil, doamna Cella Delavrancea a intuit acest lucru. In privinta faptului ca pianul suna ca o orchestra, cred ca asa trebuie sa fie, deoarece pianul este cel mai complex instrument, putandu-se astfel realiza diferentieri timbrale, ca la orchestra. Apoi, fiind si compozitor, am intuit ce doreste compozitorul si am incercat sa redau cat mai fidel intentiile lui.
- Indraznesc sa spun ca sunteti foarte zgarcit cu interviurile. Contactele dvs. cu publicul se limiteaza la muzica, si se pot considera norocosi si invidiati ziaristii care au reusit sa va smulga scurte declaratii. Cred insa ca cei care va iubesc ar dori sa va cunoasca, ocrotindu-va, in acelasi timp, intimitatea. Sa "ascultam" impreuna primele note din "muzica" unei vieti exemplare...
- Sunt nascut in Galati. Parintii mei, cei mai iubitori parinti din lumea asta, au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a ne creste frumos si a ne ajuta. Nu au fost muzicieni, dar erau melomani si ascultau deseori discuri. Vazand ca suntem atrasi de muzica, ne-au cumparat o pianina, pentru mine (care aveam pe atunci patru ani), si pentru fratele meu (care era cu doi ani mai mare) o vioara. Nu ne-au obligat niciodata sa facem muzica, asa cum se intampla deseori cu unii parinti, dar nici n-au crezut vreodata ca vom face cariera muzicala; ne-au incurajat insa tot timpul sa iubim frumosul, sa iubim sunetele. Alaturi de fratele meu mai mare, Stefan, care a studiat vioara, am alcatuit impreuna cu parintii "un cvartet" familial cald si linistit, unde muzica "celor doi" era un fundal minunat, chiar daca vioara scartaia si pianul suna uneori fals.
- Cand v-ati dat seama ca vreti sa va faceti o cariera din muzica? Exista in viata unui artist un asemenea moment de iluminare, cand traieste revelatia talentului cu care a fost harazit?
- Primul semn a fost ca am facut progrese deosebite doar in doi ani de studiu al instrumentelor, drept urmare, parintii au fost sfatuiti de profesorii nostri din Galati sa ne aduca la Bucuresti, pentru a fi audiati de profesoara Constanta Erbiceanu. Aceasta mare profesoara ne-a inscris imediat la Academia Regala de Muzica din Bucuresti, desi nu aveam decat 6 si 8 ani. Atat Constanta Erbiceanu, cat si compozitorul Mihail Jora (care ne preda lectii gratuit, de doua ori pe saptamana) ne raman in suflet si-n amintire ca doua personalitati cu totul deosebite, pe care le-am iubit si respectat toata viata, ca doua modele de generozitate, de daruire profesionala. Apoi, in anul 1937, am avut marea sansa ca insusi George Enescu sa ne audieze. Enescu ne-a sfatuit sa mergem la Paris, pentru a studia la Conservatorul National de Muzica. Pentru a ne ajuta sa putem pleca, ne-a inmanat cinci scrisori, scrise in fata noastra - scrisori de recomandare ferma, una catre Ministerul Culturii, o alta catre inginerul Nicolae Malaxa, celelalte trei fiind adresate profesorilor de la Paris: Nol Gallon, Maurice Hewit si Lazare Levy. Am obtinut o bursa de trei ani in urma acestor scrisori. Deci, la 9 ani am inceput studiul la Conservatorul parizian. Nu am facut decat doi ani, pentru ca ne-a prins razboiul. Era in 1939. In continuare, am lucrat in tara, pana la terminarea Conservatorului, cu aceiasi profesori: Constanta Erbiceanu si Mihail Jora. Si acum mai studiez, incerc sa fac ceva din mine, dar nu stiu daca reusesc...
La 15 ani, pe scena Ateneului
- Cand a avut loc prima mare intalnire cu publicul?
- Debutul meu a avut loc in anul 1943 la Ateneu, alaturi de Filarmonica condusa de George Georgescu, cu Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra de Beethoven. Aveam cincisprezece ani. Din 1943, cand a avut loc acest concert, am cantat timp de saizeci de ani alaturi de aceasta orchestra, de care ma leaga atatea amintiri frumoase!
- Sunt artisti care afirma, unii cu pudoare, altii ori de cate ori au ocazia, ca anii de comunism, care nu pot fi stersi din istorie, le-au marcat negativ cariera. In ceea ce va priveste, ati resimtit un atare impas negativ?
- Cu toate ca nu m-am plans niciodata, si eu am avut de suferit din cauza comunismului; orice plecare trebuia aprobata de tovarasii de la partid si de la Securitate, pentru a putea primi pasaportul, deci totul era la latitudinea lor. Orice plecare era astfel o loterie. Pana in 1957, nu puteam concerta decat in fostul lagar socialist (Praga, Moscova, Berlin, Budapesta), dar niciodata in Vest. In 1958, a trebuit sa iau o decizie capitala pentru cariera mea artistica. Dupa ce inregistrasem cu mult succes trei discuri la celebra "His Masters Voice" la Londra, am primit din partea directorului acestei case de discuri propunerea de a incheia un contract de exclusivitate pe o perioada de patru ani, in timpul careia sa inregistrez multe alte discuri; conditia era sa raman definitiv in Anglia. Pentru a nu-mi distruge familia si cariera fratelui meu, am refuzat si m-am intors acasa. Nu stiu daca am facut bine sau nu, dar macar am ramas cu consolarea ca, in aceasta perioada grea, am adus putina alinare si bucurie ascultatorilor mei de aici.
- Cunoscatorii performantelor dvs. ar fi bucurosi sa afle macar o parte din traseele carierei dvs. internationale...
- Cu toata aventura traita pentru obtinerea pasaportului, am concertat destul de mult in strainatate, onorariul meu, in proportie covarsitoare, fiind retinut de Agentia de Impresariat a Statului. Am sustinut concerte in Europa, Statele Unite, Israel, Japonia, cu cele mai mari orchestre si cu mari dirijori romani si straini: Constantin Silvestri, George Georgescu, Sergiu Comissiona, Lawrence Foster, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Iosif Conta etc., precum si cu Seiji Ozawa, Rafael Kubelick, Kurt Mazur, Simon Rattle, Antal Dorali, Georges Pretre si multi, multi altii. Chiar daca nu am fost pedagog, am fost invitat ca membru in jurii in cele mai prestigioase concursuri internationale - peste 70! Am inregistrat discuri pentru "His Masters Voice", "Deutsche Gramophon", "Eterna", "Supraphon", "Electrecord".
- In ciuda celebritatii de care va bucurati, biografia dvs. ramane o mare necunoscuta. V-ati facut un principiu din a ocoli cu discretie referirile la viata dvs. personala. Poate ca este momentul, avand in vedere ca generatiile de public se schimba, sa raspundeti la o singura intrebare: cum arata o zi din viata lui Valentin Gheorghiu?
- Trebuie sa va fac o marturisire: nu-mi place publicitatea, am fost si am ramas un om discret, caruia nu-i place "sa-i fie disecata" viata particulara. Dar pot sa va spun ca ma numar printre cei fericiti - cu o familie foarte unita si inconjurat de prieteni sinceri si devotati. Consider asta un mare dar de la Dumnezeu. Astfel, viata mea isi urmeaza cursul firesc - muzica ma acapareaza aproape in totalitate (compun, studiez, ascult discuri), asta nu inseamna ca sunt chiar rupt de realitate sau ca imi neglijez familia. Imi place mult sa citesc, sa ma plimb in mijlocul naturii - locurile mele preferate sunt malul marii si muntele -, imi place sa ma intalnesc cu prietenii, ma pasioneaza masinile... Imi plac, de asemenea, pictura si istoria.
- Cum pregatiti un concert? Pe langa studiu, exista tabuuri, superstitii?
- Fiecare concert este un unicat, niciodata o industrie. Spun asta fiindca exista pericolul, din cauza unor repetari succesive ale aceleiasi lucrari, sa intervina rutina, care distruge actul creatiei. De aceea, de fiecare data cand reiau o lucrare, o restudiez si o recreez, deoarece interpretarea este o creatie.
- Ce compozitori preferati? De ce?
- Este o intrebare foarte grea si va raspund ca imi plac toti compozitorii (pe care, de altfel, i-am si studiat), incepand cu Bach si terminand cu Enescu. Si imi plac si acei compozitori precum Wagner, Berlioz, Mahler, Bruckner, care n-au compus niciodata pentru pian, dar raman la fel de valorosi.
- Ati fost influentat de alti muzicieni? Ati simtit, la randul dvs., ca i-ati influentat pe altii? Aveti discipoli - ma gandesc ca despre multi violonisti se stie ca au fost/sunt elevii maestrului Stefan Gheorghiu, fratele dvs...
- Din pacate, fiind si compozitor, timpul nu mi-a mai permis sa fiu si pedagog. Am ascultat de multe ori cu atentie tineri talentati, dandu-le anumite sfaturi. Mai incerc si acum sa invat un pianist mai varstnic, recalcitrant, dar mai am inca sperante sa reusesc - pe mine insumi!
- Care este parerea dvs. despre soarta tinerilor artisti: mai exista motive care sa-i retina, odata lansati, in tara?
- Pentru ca m-ati intrebat de soarta tinerilor artisti: recunosc ca statutul lor s-a imbunatatit oarecum, nemaifiind considerati "greieri" ce canta fara sa munceasca, dar ar trebui incurajati sa ramana in tara, oferindu-li-se conditii mai bune. Imi amintesc protestele unor "tovarasi" cand au aflat ca un muzician, pentru un concert "acolo, de o jumatate de ora", primea cat un muncitor intr-o saptamana!
- A trecut mai mult de o luna de la incheierea Festivalului "Enescu". Care sunt impresiile unui muzician pe care l-am ascultat concertand, dar pe care l-am vazut si seara de seara, ca spectator?
- Au fost seri de neuitat - printre ele, Orchestra din Florenta, avandu-l la pupitru pe Zubin Mehta, Filarmonica din Moscova, ca sa nu mai spun despre bucuria colaborarii cu Orchestra din Luxemburg si cu dirijorul Bramwell Tovey, cu care m-am intalnit pentru prima data in ziua concertului. Dar au fost si unele ansambluri care m-au deceptionat profund, prin lipsa de respect fata de opera lui George Enescu. Nu este permis unui dirijor, chiar daca vine din Vest, sa ia creionul si sa taie pagini intregi din Suita I dupa bunul plac. Cum ar fi oare daca un dirijor roman ar masacra o lucrare a lui Mozart?!... Chiar la Viena?!?
Pentru noi, romanii, este extrem de important ca acest festival sa continue, pentru ca muzica lui George Enescu sa fie cunoscuta in toata lumea.
Claudiu Ionescu