Pagina cititorilor
Corola De Minuni A Credintei
Cararile mele spre Dumnezeu
A trebuit sa astept cu rabdare maturitatea, pentru ca intelesurile adanci ale existentei sa mi se dezvaluie pe deplin. Am patruzeci si unu de ani, si-abia acum, facand un tur de orizont al vietii, inteleg ca Dumnezeu m-a ajutat sa am o viata binecuvantata si ca ma ajuta in continuare, cu darnicie.
Am avut o copilarie fericita, petrecuta la tara, in mijlocul unui univers rural apus, dar benefic ca forta sentimentala, ma bucur inca de dragii mei parinti, truditori ai pamantului, pe care ii gasesc, cand ii caut, in batatura casei parintesti. Am fost si sunt ocrotit si iubit de ei, patimas chiar, cum numai taranii isi iubesc odraslele plecate in lume. Clipele cand mi-i apropii in fapt si cu gandul sunt clipe de fericire si ma rog la Dumnezeu sa ne mai tina mult timp impreuna pe aceasta lume! Lunca copilariei mele, pe care bunicii ma duceau de mana prin iarba cruda, pascuta de miei zburdalnici si de boboci abia iesiti din gaoace, noptile de vara cand fugeam din odaia parintilor si ma culcam afara, in fan, adormind cu ochii atintiti pe mirifica bolta cereasca, ulita satului, cand plina de praful ce te frigea la talpi in lunile fierbinti ale verii, cand siroita de ploile scurte si repezi, ori troienita cu zapezile de altadata, oina, laptele gros, pitita, saniusul, colindele de iarna, nuntile si inmormantarile, supararile si bucuriile, toate s-au dus, dar au ramas aici, in sufletul meu si, ori de cate ori le scormonesc, sunt inundat de frumoase aduceri-aminte, tradat, fizic, de umezeala ochilor, carora nu le este rusine sa lacrimeze de fericire.
Anii adolescentei - anii iesitului din lumea satului la liceul de la oras, ai intalnirii cu frumoasa poveste a lucrurilor nestiute si nevazute, ai intalnirii cu marile si profundele prietenii si iubiri - imi bucura si acum sufletul, cand mi-i aduc in memorie.
Anii tineretii - ai datului in piept cu lumea, cu realitatea ei, cu castigarea traiului - au fost blanzi cu mine, parca sa-mi indulceasca lipsurile familiei simple in care crescusem. Dupa greutati, orice implinire este insotita de momentele bucuriei si fericirii. Cred ca este randuiala lui Dumnezeu! A venit fericirea casatoriei, ca apoi, firesc, sa vina fericirea cea mare - nasterea copilului nostru!
Maturitatea a adus cu ea cristalizarea personalitatii si prin ea, intalnirea cu Dumnezeu, Care, prin nemarginita Lui bunatate, m-a ajutat sa ma vindec de o boala nascuta din lupta cu necazurile vietii.
Am simtit, am inteles si am fost inundat de dumnezeire, deschizandu-mi-se o noua, emotionanta si coplesitoare perspectiva a vietii! Daca universul asta nu era guvernat de Dumnezeu, m-as fi simtit groaznic, pentru ca stiu ca ar fi fost momente cand nu as fi putut merge mai departe doar prin propriile puteri, dar eu la orice hop am fost luat cu marinimie in brate si trecut intotdeauna in partea luminoasa a lucrurilor si a vietii. Rugandu-ma la Dumnezeu, Acesta ma ajuta sa ma ridic deasupra necazurilor, intr-o maniera efectiv miraculoasa, si sa trec mai departe.
Ce s-ar intampla cu mine fara acest ajutor, un om obisnuit, cu o slujba obisnuita, cu atat de putini bani - incat abia ne achitam (si mereu cu penalizari, in intarziere) utilitatile, avand doar hainele de pe mine si nimic altceva in dulap? Cu un baiat in anul Iii, la liceu, pe care nu vad - si ma sfasie gandul asta - cum o sa il ajut sa mearga mai departe cu studiile? Daca eram numai eu si zbaterea mea, eram de mult timp intr-un sanatoriu de boli psihice! Dar Dumnezeu a fost si este cu mine si sunt convins ca ne va ajuta sa mergem mai departe!
Cand imi umplu sufletul de bucurie cu un nou rasarit de soare, cand ma bucur din toata fiinta de copilul si de sotia mea, pe care-i vad sanatosi, de familia mea, de prietenii mei, de vecini si de oamenii cu care viata ma pune in contact, cand ma incarc numai cu sentimente pozitive, sunt sigur ca este meritul lui Dumnezeu. Cand inspir cu toata puterea aerul din preajma unui copac si il ating neputand cuprinde muntele si padurea cu bratele, dar o fac cu aviditatea privirii si a mintii, cand plantele si animalele ma sensibilizeaza si ma inconjur cu ele, cand un acord muzical imi produce o intensa emotie si cursul pozitiv al unui destin uman imi smulge o lacrima, cand am atatea amintiri, cand vad ca-mi pasa si ca simt, atunci realizez ca traiesc si pot atat de mult prin voia lui Dumnezeu!
Dumitru Vasile - str. Bazalt, bl. F3, ap. 8, Buzau
Cea de-a doua viata
Sunt o persoana cu un nume predestinat, se pare. El se compune din numele celor doi evanghelisti pictati pe bolta bisericilor ortodoxe, in partea dinspre altar. Ma numesc Matei Ioana si m-am nascut exact la jumatatea secolului al Xx-lea, intr-un sat pitoresc din mijlocul Olteniei. Desi am copilarit la tara, nu pot spune ca n-am cunoscut si zile de bucurie. Cu toate ca parintii mei erau saraci si munceau din greu pamantul, luptandu-se cu cotele catre stat (in acei ani ai "obsedantului deceniu" 50-60), totusi isi faceau timp, mai ales iarna, sa-si educe copiii, sadindu-le in suflet credinta in Dumnezeu, spiritul de dreptate, de cinste, dragostea pentru locul nasterii si pentru inaintasi. Fiind cea mai mare dintre frati, vara eram solicitata de parinti la treburile gospodaresti. Asta nu m-a facut sa-mi simt copilaria o temnita. Ba, dimpotriva, singura pe camp, cu cele cinci oite la pasune, sub razele blande sau arzatoare ale soarelui, admiram cerul albastru, priveam gazele multicolore ce se dezmorteau primavara, priveam firele de iarba si florile leganate de vant sau cautam cu satisfactie prin fanul inmiresmat mult ravnitii fragi dulci. Si, cel mai adesea, in mijlocul campului, ascultand trilul ciocarliei si urmarindu-i zborul, visam. La ce putea visa un copil de la tara, daca nu la viitor, la un viitor mai bun, la o lume frumoasa, in care sa nu mai fie copii flamanzi, insetati, desculti si imbracati prost, cu haine arse de soare, la o lume fara oameni necajiti, cu copii istoviti prea devreme de muncile campului. Mai tarziu, in anii de scoala, mi s-au deschis alte orizonturi asupra lumii. Imi placea sa invat la toate obiectele de studiu si nu era bucurie mai mare pentru mine decat aceea cand invatatoarea, respectiv, profesorii imi spuneau "bravo" pentru raspunsurile inteligente date la intrebarile puse de ei. Si in anii aceia, visam mult la viitor, la un viitor luminos pentru toata lumea, viitor care in mintea mea de copil era localizat in timp in jurul anului 2000, cand omenirea, pe deplin constienta, va fi faurit o viata buna, fericita pentru toti oamenii. Asa gandeam pe atunci, nestiind ca toate sunt de la Dumnezeu.
Acum, in anul de gratie 2003, cand mi-am irosit poate cea mai mare parte din viata, fara sa intalnesc fericirea statornica la care visam, raman pe ganduri si ma-ntreb: oare pentru ce am trait si la ce mi-a folosit viata pe care am dus-o? Ce a fost mai frumos in viata mea? Cautand un raspuns la aceasta intrebare gasesc ca tot ce a fost frumos au fost visele: visul unei vieti mai bune, visul unei cariere implinite, al unei casnicii reusite, visul de mama ce-si doreste copii frumosi, sanatosi si destepti. Am nazuit la toate acestea. Si totusi...
In luna aprilie 2002, m-am imbolnavit, ca orice om, de o boala obisnuita: gripa. Dupa tratamentul ambulatoriu cu antibiotice, dupa o internare la spital, unde am fost tratata de pneumonie, in urma unor analize amanuntite, a cazut ca un trasnet verdictul: aveam leucemie acuta mieloblastica (Lam 4). Fiind internata la Clinica de Hematologie a Spitalului nr. 2 Craiova, acolo am cunoscut prabusirea, sentimentul condamnarii la moarte, suferinta cea mai profunda - fizica si sufleteasca. Vedeam muribunzi, epave umane, ceea ce mai ramasese, in urma suferintei acerbe, din ceea ce fusese candva un om. Am cunoscut sentimentul disperarii fara limite, cand, in urma curei chimioterapice, simteam imense si insuportabile dureri de oase, greturi, dureri usturatoare care-mi ieseau prin crestet, atunci cand, la sfatul medicilor, ma sileam sa inghit lichidul recomandat, din cauza unei candidoze bucale ce s-a extins si pe esofag, ca reactie adversa la citostatice.
In acelasi salon cu mine se afla si sotia unui judecator, grav bolnava, muribunda, care avea acelasi diagnostic ca si mine. Judecatorul procurase mai multe numere din revista "Formula As" si, citind-o si eu in momentele cand mai puteam citi, am aflat de cazuri vindecate de aceasta cumplita boala. Intr-unul din numere, era relatat discret cazul unei calugarite care se vindecase, intr-un an de zile, prin tratamente alternative (chimioterapie si tratament naturist) si prin credinta nestramutata in Dumnezeu. Se spunea acolo ca un an de zile s-a rugat citind Cinstitul Paraclis al Maicii Domnului si boala a disparut. Aceste exemple de vindecare mi-au dat si mie sperante. Dupa cura facuta in iunie-iulie, am venit acasa, am cautat si eu cartea mea de rugaciuni si am inceput sa citesc zilnic, cu credinta ferma, acest Cinstit Paraclis. Mi-a fost foarte repede de ajutor. Imediat, Dumnezeu a facut sa nu ma mai simt parasita, abandonata si nenorocita, batuta de soarta. Pe la sfarsitul verii, afland de ceea ce mi s-a intamplat, colegii, acei colegi de serviciu atat de indiferenti altadata, invidiosi si nepasatori, mi-au dat un semn de solidaritate si ajutor. Aici a infaptuit Dumnezeu minunea, schimbandu-i pe oameni, facandu-i mai buni. Sprijinita moral, imediat starea mea sufleteasca s-a imbunatatit si, odata cu ea, starea sanatatii. M-am rugat din tot sufletul sa le ajute Dumnezeu si sa-i fereasca de asemenea cumplite si necrutatoare boli, pe toti oamenii. Ce sa va spun? Prin rugaciune continua, prin nadejdea netarmurita ca bunul Dumnezeu ma va ajuta, in prezent, starea sanatatii mele s-a imbunatatit simtitor, boala a intrat in remisiune completa si mi-a revenit pofta de viata. Ii multumesc din toata inima atotputernicului Stapan al vietii si mortii, ca m-a ridicat din patul suferintei. Acum pot spune ca sunt fericita ca traiesc, ca mi-a mai dat Dumnezeu zile si ca m-a ajutat sa-L descopar cu adevarat. Pentru asta merita, intr-adevar, sa traiesc.
Matei Ioana - str. N. Balcescu nr. 19, bl. 23, sc. A, ap. 5, Bals, jud. Olt, C.P. 0575