Retetele fericirii
Trei povesti de iubire
Batman, dintisorii de lapte,
matematica distractiva si fericirea altora
Rares isi face aparitia in bucatarie. Poarta cu mandrie o fasie lata de hartie creponata infasurata in jurul capului. In dreptul ochilor si-a decupat doua gauri. Se opreste demn in pragul usii si anunta ca este Zorro!
- Imi trebuie o bucata mare de hartie creponata neagra pentru pelerina, sopteste apoi complice catre mine, nu cumva sa auda publicul aceste detalii scenografice. De regula, publicul lui este imaginar. Dar la cei sase ani ai lui, stabilirea unei relatii cu un public imaginar nu este o problema!
- N-au fabricat astia hartie creponata neagra, mami, il anunt.
- De ce? vrea sa stie atunci Rares, si nu stiu ce sa-i raspund, cum nu stiu ce sa-i raspund nici cand ma intreaba de ce nu-l cauta tatal lui.
Si atunci, conform unui prost obicei de-al parintilor, deturnez discutia:
- Nu vrei sa-ti prind cu ceva masca asta la spate, ca sa nu o mai tii cu manuta? Hai sa-i punem doua capse!
Ochii copilului se lumineaza si incepe sa topaie ca un spiridus in jurul meu:
- Da! Da! Si am sa-mi mai decupez si doua urechi ascutite pe care le lipesti tu aici, peste masca, si am sa fiu Batman! Haide, mami! Ce-am sa ma mai joc!
Il privesc cum umple toata bucataria si sufletul meu, apoi ridic ochii la icoana de deasupra candelei si multumesc frumos... "Trebuie sa mai pun ulei", ma gandesc, apoi - printr-o asociere simpla de idei - arunc ochii spre sticla de ulei. "Trebuie sa cumpar", imi spun.
Din sufragerie ajung pana la mine zgomote de apriga lupta. Fat-Frumos (in care s-a transformat Batman) a descoperit in sfarsit unde se ascunde amarnicul de Zmeu: chiar in perna de pe canapea!
- N-o mai bate, mami, ca-i scoti toti fulgii! spun, in timp ce deschid usa de la intrare.
Postarita a adus ajutorul de somaj. Rares sare vesel inaintea ei:
- Mi se clatina primul dintisor! ii spune el triumfator.
- Nu pot sa cred! intra postarita in jocul lui. Esti sigur? N-am mai pomenit dintisori care sa se clatine!
Schimbam amandoua priviri si zambete cu tainic inteles pe deasupra capului copilului. Mi-e draga femeia aceasta, cum mi-e drag fiecare om care arata bunavointa fiului meu.
- Drum bun si serviciu usor! ii urez postaritei si, chiar inainte sa inchid usa in urma ei, Rares se strecoara ca argintul viu, scoate capul afara si striga de rasuna toata scara:
- Sunt Batman si Fat-Frumos!
Postarita coboara razand cu lacrimi. Eu caut hartie si creion si incep sa fac matematica distractiva din fiecare luna: 900.000 intretinerea, plus 200.000 curentul, plus 150.000 telefonul, plus 300.000 medicamente, plus 100.000 gradinita trebuie sa faca 1.312.000 (ajutorul de somaj). Nu-mi iese. Dar asta nu-i ceva nou. Trag linie si dedesubt continui: de dat telefon la mama; de trimis C.V.-urile; de scris povestirea pentru concurs.
Gandul la concurs imi aprinde imaginatia. E usor sa explici cum reusesti sa fii fericit. Mai greu este sa te limitezi la o coala A4. Pe care din zecile de mici povestiri care formeaza marea ta fericire sa o alegi?
Imi zboara acum gandul la o prietena apropiata, cu o situatie materiala mult deasupra mediei, cu o bogata viata sociala si cu o pozitie respectata in oras. Ori de cate ori intalnirile noastre se prelungesc peste o ora, invariabil in ochii ei coboara o descurajare adanca, nemultumire si tristete. A terminat de povestit despre excursiile in strainatate, haine si pantofi cumparati anul trecut si nepurtati inca sau celebritati cu care a luat masa. Ma priveste lung, tanjind:
- Ce fericita esti tu!...
N-o contrazic. Stiu ca sunt. Si stiu si de ce. Pentru ca sunt pe drumul meu, cel pentru care m-am nascut.
Am convingerea ca, inainte sa ne strangem aripile si sa ne ascundem intr-un trupusor din pantecele unei mame, am cercetat alternativele, ne-am ascultat Sfatuitorii si am ales: voi invata sa fiu mai tolerant! In clipa acestei hotarari, drumul se desfasoara ca de la sine in fata noastra.
Al meu cobora pentru o clipa foarte jos, se intortochea ametitor de brusc, apoi urca numai putin, atat cat sa nu-mi pierd credinta si speranta, dupa care se transforma intr-o punte de o palma peste hauri fara fund. Acesta urma sa-mi fie drumul care ma invata toleranta. Am fost de acord. Bunul Dumnezeu mi-a dat atunci exact atata putere cata imi trebuia ca sa ajung cu bine la capat, si am pornit. Fiecare pas pe care l-am facut vreodata pe langa drumul meu mi-a adus numai nemultumire.
Ce trebuie sa faci ca sa fii fericit? Cauta-ti drumul! Incearca sa-ti amintesti pentru ce ai venit! Nu toti ne nastem ca sa fim bogati, puternici sau celebri. Inteleptul spune ca cele mai mari incercari pe care ti le poate da Dumnezeu sunt bogatia si puterea. De aceea, nu-ti dori ce are altul. Nu te va face fericit lucrul acela. Esti sarac si nu ai nici o speranta sa schimbi situatia? Ti se pare ca fericirea este la mii de kilometri distanta, acolo unde este si bogatia? Prostii! Nu te mai uita in directia aceea! E gresita! Priveste langa tine. Fericirea ta este chiar aici, langa umarul tau, ca un copil cuminte care asteapta sa-l observi. Aceea, de departe, este fericirea altuia.
Cine are ochi de vazut a observat ca oamenii cu adevarat fericiti nu sunt zgomotosi, stridenti, nu ies in evidenta. Ei au doar un zambet venit din alta lume pe buzele lor. Taina pe care au aflat-o este simpla: fiecare om trece prin viata mana in mana cu propria lui fericire. Unii observa, intorc capul si-si trec zilele conversand cu Fericirea. Altii scruteaza alarmati zarile si nu contenesc sa se vaite: "Am bani, de ce nu sunt fericit?" sau "N-am bani, de ce nu am si eu noroc pe lume?". Fericirea izvoraste din implinirea sarcinii la care te-ai angajat inca dinainte de a veni pe lume.
In ceea ce ma priveste, am de pus la cale un plan pentru adormirea vigilentei lui Batman, in asa fel incat el sa deschida gura si sa ma lase sa-i scot dintisorul de lapte.
Desigur, ar mai fi vreo cateva lucruri ca intretinerea, serviciul, impozitul pe casa, curentul. Le voi rezolva cum voi putea mai bine, dar ele nu tin de fericirea mea.
Simona Antonescu - Ploiesti
Prima lectie
Draga redactie,
Va scriu datorita mamei. Ea cumpara saptamana de saptamana "Formula As". Citeste mama, citesc si eu. Asa am gasit anuntul cu participarea la concurs. Si tot datorita mamei m-am hotarat sa particip. Cu ani in urma, ea a scris o poezie legata tocmai de... fericire. De fapt, scrie despre orice, dar intotdeauna se simte sufletul deschis catre oameni, natura. Si credinta. Am recitit poezia cu pricina. V-o trimit si dvs. Publicarea ei ar fi o surpriza si o bucurie pentru mama. Nu stie ca va scriu. Indiferent de soarta concursului, mi-a dat subiect de gandire. Am cautat-o si am recitit-o. La cei 16 ani ai mei, cum as defini fericirea? O stare de o clipa, o ora, o zi... Ce simte speologul descoperind frumuseti de basm in maruntaiele muntelui? Ce simte astronautul in prima iesire in spatiu? Ce simte o mama cand isi tine pruncul pentru prima data la piept? Ce simte preotul care aduce la lumina sufletele intunecate? Ce simt eu in fata primului zarzar inflorit dupa lungi luni de iarna? Un sarut, un dar cat de mic de la cineva drag, un telefon, o nota buna, o zi senina, un om de zapada, un colt de mare, un varf de munte, pisoiul meu insanatosit dupa cateva saptamani de boala, un curcubeu arcuit peste padure, o rugaciune la altar, un cer cu stele noaptea la tara, o scrisoare de departe sau un simplu suras aducator de incredere si senin. Tot si toate pot defini fericirea. Universul, Marele Tot, isi afla locul in sufletul omenesc. In miezu-i ninge si ploua, Sahare, oceane, furtuni si senin se aduna. Lacrimi si zambete, strigate de disperare, doruri si tandrete. Cantarim si cumpanim fiecare traire, descoperind, uneori, ca putem fi si fericiti.
Acum, scriindu-va, emotii si strangeri de inima ma incearca. In acelasi timp sunt fericita: am curajul sa astern tot ce simt pe hartie. Nici o "tema pentru acasa" nu mi-a dat prilejul sa simt ceea ce simt: sunt o fata de 16 ani, eleva in clasa a X-a, sanatoasa, iubita de mama, de familie, de prieteni, cu sufletul labirint, in care mereu descopar ceva nou. Exist, traiesc, simt. Peste ani, cum voi defini fericirea?
Viata ma ia de mana si ma invata in fiecare clipa. Iar tot ceea ce simt si scriu acum face parte din prima lectie.
Multumesc mamei si va multumesc si dumneavoastra!
Nina Burca Scopos - str. Pacurari 120, bl. 582, sc. B, et. 3, ap. 10, Iasi
Dramul de fericire
Bea fericirea din stropul de roua
Firul de iarba abia rasarit -
Ce simte sub cer un om fericit?
Traieste eternul... o clipa sau doua.
Si fiara flamanda cu prada in gheare,
Iubire traieste hranindu-si urmasii -
Si tot fericire se-aduna in pasii
Facuti in credinta si pace sub soare.
Desertul, sub ploaie, traind, se rasfata -
In miez de ocean se nasc energii -
In suflet de mama, in ochi de copii,
Citim fericire si sete de viata.
Din lutul primar ne nastem mereu -
Aici e mormantul si hrana si vatra -
Ne zbatem, un timp, urmandu-ne soarta,
Asa cum ni-i data de la Dumnezeu.
Se nasc sentimente si altele pier
Si clipa de clipa traim fericire -
Si totusi ce este? Un dram de iubire,
Eternul cladit in vis efemer.
Teona Scopos, 23 noiembrie 1998
Un pom inflorit
"Ciudat mod sa scapi de viata ti-ai gasit, fetito! Sa nu spui ca bebelusul tau si-a dorit sa manance atata ciocolata!"
Priveam nedumerita la omul in halat alb. Aveam un brat tintuit de perfuzie. Cum de-am ajuns la spital?
"Nu-mi doresc sa scap de viata, am replicat. Si despre ce bebelus vorbiti?"
"Despre cel pe care o sa-l ai peste vreo sapte luni. Vezi ca abia v-am salvat viata. Sa nu te mai prind pe aici."
Regretam ca nu am o oglinda. Mi-am privit mana libera. Da, se pare ca despre mine era vorba. Incerc sa-mi patrund in minte; doar drumuri invaluite in ceata. Ma straduiesc si prind un capat al intamplarii.
...Era in ajunul zilei de 8 martie si cumparasem colegelor cate o ciocolata. Aveam o sacosa aproape plina. Acasa l-am gasit pe El, neasemuitul meu sot, care-si facea, la propriu, valiza. Era de nerecunoscut: trantea usi, deschidea sertare, vrafuia lucrurile aranjate cu grija de mine. "Plecam undeva?", am incercat eu sa glumesc. "Plec numai eu. De-Fi-Ni-Tiv! La eventualele intrebari, raspunde-ti singura." Dar intre noi erau doar cuvinte care taceau, inghetate, cuvinte care n-aveau curajul sa se arate. Cand a plecat si a trantit usa, sufletul mi s-a spart si cioburile s-au raspandit prin odaie, iar cheia s-a rasucit dureros, direct in carnea mea. M-am asezat pe un scaun, incercand sa pricep ce s-a intamplat. Si toata noaptea am privit in gol. Cand m-am miscat sa-mi dezmortesc mainile si picioarele am dat de sacosa cu ciocolata si, da, am mancat in nestire. Cred ca am dat un telefon, imi era rau, dar nu stiu cum am ajuns la spital si nici cat am stat.
In drumul spre casa am nimerit un parc si m-am asezat pe o banca. Ma simteam slabita, imi era greata si frig. Fiind ora pranzului, trecatorii erau rari. De undeva se auzea un clopot. Este o biserica in apropiere ori Dumnezeu imi reaminteste ca L-am uitat?
O bunica isi certa nepotul care alerga. Copilul s-a oprit in fata mea si mi-a zambit. I-am intors zambetul si am simtit cum iubirea lui Dumnezeu se revarsa asupra mea prin razele de soare. Un copil! Doctorul acela spunea ca voi avea si eu unul. Incep sa plang incet si tot raul se risipeste. Cu o pace noua in suflet, m-am intors acasa. Mi se parea ciudat ca nu ma simteam singura. Si nici nu eram.
Crezi ca poti fi fericita fara El? se insinueaza un gand.
Imi oblojesc ranile si privesc, de departe, intamplarea cu El. A fost prizonier in colivia iluziilor mele. L-am asezat in rama de icoana si l-am scaldat in superlative. Il urmaream cu ochii bolnavi de iubire si trebuia sa stiu in orice moment unde este, ce face, cu cine vorbeste, de ce intarzie. Ma torturau chipurile frumoase din preajma lui. Ma rugam in gand sa nu priveasca spre picioarele Marilenei, sa nu bage de seama decolteul indraznet al Simonei. Eram geloasa si pe biata doamna Marina, care cantarea peste suta de kilograme, in schimb facea o pizza de necrezut. Iar mie, in bucatarie nu-mi iesea bine mai nimic. Da, acum stiu si vad. El s-a dezbracat de iubirea mea ca de o haina incomoda si a plecat.
Maimultdecatiubirea mi-a dat o palma. Nu am fost fericiti. Desavarsita este numai iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Acum ma simt libera, pot sa respir. Pe El, omul pe care-l iubesc, il rog in gand sa ma ierte. Pentru ca eu l-am alungat.
Acasa ma asteapta de cateva zile un plic. Il tot ocolesc. Stiu ca este citatia pentru divort. Astazi am curaj si-l deschid. Nu pare o hartie oficiala. Este scrisul lui. Inchid ochii. Ce-mi poate scrie El, care detesta scrisorile? Imi face reprosuri, desigur. Dar merit aceasta clipa. Asa ca ma hotarasc. Ochii imi alearga printre randuri.
"...eu am gresit... de-ai putea sa ma ierti... iubirea ta inocenta... ma simteam ocrotit si rasfatat... am fost fericit si n-am stiut... cand renuntai la alt program ca sa privesti cu mine un meci de fotbal si, invariabil, adormeai cu obrazul "in paradisul palmei mele" - cum iti placea sa spui... eram fericit si nu stiam, cand te-am rugat sa-mi aduci dalta si ciocanul ca sa pot manca din prima ta dulceata de gutui... si cand inflorea copacelul zanatic din fata ferestrei noastre si primavara, si toamna, dar niciodata nu facea fructe... cand gaseam in batista un biletel "daca nu uiti ca te iubesc, sa platesti si telefonul"... zambetul si lumina de pe fata ta cand ne intalneam undeva, in multime... eram fericit si nu stiam, chiar si cand imi doream in secret sa dau foc revistelor "Marie-Claire" pe care le aveai de la bunica ta. Voiai sa-mi citesti odata o scrisoare de acolo, care-ti placea tare mult. Eram ingrozit. Gaseam desuet romantismul tau. Dar nu stiu cum am retinut titlul: "Tu as tous les dEfauts que jaime", adica tu ai toate defectele pe care le iubesc. Faptul ca imi spuneai adesea asa ma calca pe nervi. Acum, as fi fericit sa-ti pot spune si eu: "Tu as tous les dEfauts que jaime". Dar nu indraznesc sa-ti cer nimic. Vreau doar sa stii ca iubirea mea exista..."
... Prin tulburata apa a ochilor nu mai deslusesc literele. Ma duc la fereastra. Copacelul nostru zanatec e mai inflorit ca niciodata. Si Dumnezeu, desigur, locuieste intr-un pom inflorit.
Georgeta Patrascu - Braila