Poveste cu un bucium de lemn
Patru bucovineni vor sa stearga de pe
fata pamantului trambitele de tabla
In linul oras dintre Obcinile bucovinene, Campulung Moldovenesc, unde daca te abati de la soseaua principala si urci putin spre deal gasesti adevarate gospodarii taranesti, un grup de oameni, intre care un ofiter de protectie civila, un cioban, un gospodar si un pensionar, mentin vie traditia buciumului romanesc din lemn. Se mai buciuma si in Apuseni, in Maramures ori in zona Neamtului, insa de cele mai multe ori este vorba de tulnice, buciume noi, din tabla. Entuziasmul acestor oameni, dorinta lor de a respecta memoria si valorile inaintasilor si de a lasa la randul lor ceva in urma au facut ca buciumul din lemn sa iasa de pe lista "speciilor pe cale de disparitie" si sa rasune pe dealurile luminoasei Bucovine. Se aduna si buciuma la marile sarbatori religioase sau pur si simplu de drag, pentru ei, la apus de soare, pe cate o colina din apropiere. "Ne urcam pe Dealul Runcului si cand buciumam se aude pana-n Paraul Corlatenilor, acolo ajunge sunetul cel mai curat, departe, in vale. Buciumam pentru noi, asa, ca o repetitie, sa ne tinem in forma, si apoi facem una si pentru lelea Rafira, ca o vedem mica de tot, jos, in vale, cum iese in curte si stim ca-i place, si inainte sa coboram, pe-nserat, facem cate o tarloveana si pentru nea Gigiloaie. Vrem sa ne cinstim traditiile, mergem la festivaluri, primim oaspeti de seama si nu lipsim de la marile sarbatori. Acum, de pilda, in a treia zi de Craciun, de Sfantul Stefan, ne-am adunat la biserica 40-50 de barbati cu costume nationale, caciuli, sumane, car cu boi, cu buciume numai din lemn. La terminarea slujbei, dupa ce au iesit preotii si oamenii din biserica, am mers in cimitir, i-am buciumat pe cei dusi, ne-am intors la biserica, am urat, apoi am trecut pe strada mare cu buciume, cu pluguri, cu carul cu boi si am facut o urare pentru toata lumea, pentru tot targul, si dupa aia am mers pe la fiecare pe-acasa." Aceasta este legatura lor cu istoria, cu strabunii, asa ca anul acesta vor merge cu buciumele astea din molid, pe cheltuiala lor, si la marea sarbatoare de la Putna.
Mentorul cu doi ani de scoala
si patru de strungaras
"Intr-o zi, imi zice tata: "Ma baiete, trebuie sa faci si tu ceva la casa asta, nu sa stai si sa te joci toata ziua! Ai sa pazesti cei unsprezece miei. E treaba usoara". Asa a inceput anul 1912. Era treaba usoara, dar nu pentru un copil de 6 ani. Unde mai pui ca trebuia sa-i pazesc intr-o padure deasa. Cand zburau pasarile, ma infiora prin toate ciolanele. Dupa cateva zile, tata, vazandu-ma trist, a scos fluierasul din lada, mi-a cantat cateva cantece, apoi mi-a dat fluierasul si mi-a aratat cum sa suflu in el, cum sa schimb degetele pe gauri. Totodata, mi-a dat de inteles ca nu cumva sa-l prapadesc, c-apoi n-am ce cauta acasa."
De istorioara aceasta a primului fluieras se leaga, prin fire ce au strabatut aproape un secol, reluarea traditiei buciumului de lemn din Campulungul de astazi. Atunci, in 1912, copilul a prins drag de fluieras, zilele pareau prea scurte, abia astepta dimineata sa plece cu mieii care il ascultau si... pareau si ei mai satui, pana cand fluierasul n-a mai fost de gasit. De frica, Mihai si-a facut singur un fluieras si, odata cu anii, au urmat si tilinca, trisca, trambita, cornul, caci, atunci cand il "apuca suca de cantat" isi gasea pe camp cate o mladita de rachita sau de tei sau o "huca de soc" si, cu ajutorul tatalui sau al celor batrani, instrumentul era gata. "Ceilalti copii din sat veneau la mine ca la o minune: ma ascultau cum cant si uitau de treburi. Toti oamenii din Saliste il laudau pe tata ca are un liliac mic si asa de priceput sa cante dintr-o teava, iar nevasta morarului imi aducea placinte calde abia scoase din cuptor. Pana si popa din sat a venit sa ma vada, iar preoteasa mi-a dat un costei cu zahar bucati. Randasul locului mi-a daruit douazeci de gritari, iar primarul satului mi-a adus un creion si o carticica."
Cine s-ar fi gandit ca Mihai Lacatus, copilul care-i uimea pe toti cu instrumentele sale de suflat, va deveni una din legendele muzicii traditionale bucovinene? Ca pustiul care era cat pe ce sa dea foc podului casei atunci cand si-a facut primul fluieras va deveni peste ani subiectul a numeroase reportaje si filme de televiziune, va aparea pe discuri Electrecord, va castiga nenumarate premii la festivaluri de folclor, va fi imprimat si ascultat cu cea mai mare atentie de muzicologi din Anglia, Olanda, Norvegia, Danemarca, Statele Unite? Si, mai ales, ca, avand la baza doi ani de scoala primara si patru ca strungaras la stana, va scrie, spre sfarsitul verii, in 1981, o carte. "Suiera iarba, canta lemnul" contine, pe langa povestile primelor trairi si amintiri legate de muzica, un adevarat tezaur: partituri muzicale si descrierea amanuntita, insotita de planse, a tehnicilor de realizare a instrumentelor de suflat in care fostul cioban era maestru.
Mai scrie in cartea aceasta: "Ani de-a randul am infruntat, cu multa munca si rabdare, concurenta instrumentelor din tabla si am vrut sa trezesc gustul noii generatii pentru stravechiul instrument din lemn. Poate peste ani, atat in Maramures, cat si in Bucovina, se vor gasi atat cantareti, cat si tineri constructori de trambite de lemn autentice". Dupa aproape 20 de ani, dorinta batranului rapsod s-a implinit.
"Nu se mai buciuma de primejdie,
ci de prietenie si de drag"
Inalt, voinic, cu o privire in care lungi tristeti provinciale nu se pot ascunde intru totul, Aristotel Erhan (toata lumea il stie drept Stelu) este omul care cauta sa faca mereu ceva in plus fata de munca obisnuita, sa dea un sens existentei sale, sa lase o urma. Iar traditia romaneasca este cel mai bun sens pe care el si prietenii sai l-au gasit. Om cu gospodarie si cu familie, Aristotel Erhan a fost 18 ani salvamontist, iar acum este ofiter in cadrul protectiei civile si, mai nou, de doi ani incoace, mester de buciume din lemn. A vazut ca se pierde mestesugul si buciumasii din zona, prieteni de-ai lui, nu prea mai au ce sufla. "Buciumele au fost facute pe timpuri de interpreti rezemati in coarnele plugurilor sau in bota ciobaneasca. Eu nu sunt un meserias, nici nu stiu cum de mi-au iesit toate. Nu fac buciume si nu cant la ele, eu simt acest instrument. Pentru mine sunetul buciumului este mai mult o rugaciune, o tendinta spre absolut, spre Dumnezeu."
Inspiratia si punctul de pornire au fost plansele cartii lui Mihai Lacatus, insa dragostea pentru muzica si traditie provine din copilarie. Erhan este una dintre cele mai vechi si mai respectate familii din zona. "Toti barbatii din familie cantau la fluier, iar tata, Alexandru, care era un barbat puternic, adevarat om de munte, canta la fluierul mic, la fluierul mare, pe care acum il mai auzi doar la Lese, la caval, un caval din lemn, de vreo 70-80 de centimetri, sa tot fi avut vreo suta de ani. In plus, avea si o voce de bas, profunda, ca un mormait ce venea din gat. Imi amintesc cu mare emotie de serile de dinainte de Craciun, cand stateam cu totii la foc, mama si cu noi, cei noua copii, cantam colinde de demult, tata ne acompania la fluier, iar fratele sau, Sebastian, la vioara, erau momente magice."
Aristotel Erhan este cel care-i aduna acum laolalta pe cei care iubesc buciumul, la el se strang "baietii" sa discute si sa se pregateasca, el le imprumuta sau le ofera instrumentele, pe care nu le poate vinde, pentru ca, spune el, nu au pret. Buciumasii se revanseaza fata de el ajutandu-l la cate o munca mai grea in gospodarie. Nu sunt multi buciumasi in Campulung Moldovenesc, insa, pe cat de diferiti, pe atat de atasati sunt de instrumentul lor. Cel mai tanar dintre ei este Ion Gansca, de 31 de ani, vanjos, mandru si vesel. Pentru el, a sti sa buciume este un adevarat dar. "Inainte, cu sute de ani in urma, se buciuma de primejdie, atunci cand navaleau tatarii sau cand erau chemati oamenii la lupta sub comanda lui Stefan cel Mare. Acum insa, noi buciumam de drag, de a auzi unul de altul. Inseamna o apropiere intre noi, unul buciuma de pe un deal, altul raspunde din prietenie."
Uscativ si plin de energie, uns cu tainele ciobaniei, Craciunescu Grigore este, la 54 de ani, baci la o stana din Popii Raraului. "Este o traditie care se mosteneste din mosi-stramosi, nu-i un instrument la care sa canti pe note, de pe partitura. Eu am prins-o de mic copil, stateam seara la tarla, si azi un pic, maine un pic, pana la urma am invatat. E drept ca sunt si unii care nu stiu a canta, insa cei mai multi ciobani buciuma, ne tine de urat la stana, la oi. Inainte, buciumau ciobanii cand urcau la stana de drag de padure, de munte, dar si de nostalgie dupa casa si dupa femeile lor. Se strangeau cate 1000 de oi de Constantin si Elena, se stropeau cu agheasma si apoi porneau ciobanii spre munte cu buciumele sub brat. Dupa legile vechi, nu se trambita la tarla pana la Sfantu Gheorghe si nicicum nu se buciuma cand sunt oile la muls. Si acum, obiceiurile sunt cam la fel, numa ca mai toti ciobanii au buciume din tabla, cele din lemn, cu un sunet mai adanc, mai profund, sunt putine."
Cel mai in varsta dintre buciumasi, cu o activitate de peste patru decenii, este Ghita Bogus, care l-a cunoscut pe Mihai Lacatus si chiar detine doua buciume facute de acesta. Nu mai urca dealul impreuna cu ceilalti, insa este om de baza atunci cand este vorba de o sarbatoare importanta. A fost, de-a lungul anilor, fochist, electrician, circularist, mecanic, acum e "penzionar". Sfatos si cald, cu un aer de "venerabil", Ghita Bogus povesteste agale cum l-a cunoscut pe Regele Mihai la Vatra Moldovitei, care-i diferenta intre trambita-buciumul din lemn si cel din tabla (un sunet mai "duios, mai placut urechii" al primului) si procedeul indelungat al prelucrarii buciumului din molid.
"De cantat am invatat singur, nimeni nu poate sa te-nvete, decat daca ai tu dar, ca sunt oieri din tata-n fiu care nu pot canta. Fratele meu, cu 8 ani mai mare ca mine, a facut o trambita din tabla si eu, cum urcam la tarla lui de pe deal, cum incepeam sa cant, ca un copil, melodii frumusele, dar el saracu deloc nu putea, sufla de ziceai ca se sparge si nimic nu iesea. Apoi, pe la 18-19 ani am vazut un bucium adevarat si am prins drag de el. Aveam un frate de cruce, intr-o zi nascuti si intr-o apa scaldati, Constantin Doroftei, Dumnezeu sa-l ierte, ca l-a omorat un bustean in padure, si cu el cantam, el era cel mai bun."
Ghita Bogus nu este doar cel mai varstnic dintre buciumasii activi, ci totodata singurul care l-a cunoscut si care a cantat cu Mihai Lacatus.
"Pe mosu Mihail il cunosc de demult, dar abia prin 68 am inceput sa cantam si sa facem buciume impreuna. Cand eram chemati la cate un festival, mergeam la el si imprumutam un bucium, ca stiam ca sunt cele mai bune. Era un om micut de statura, foarte popular, glumea, dar nu aveai voie sa iesi din vorba lui Badita Mihai, el ne spunea ce si cum sa facem, iar vorba lui era lege, stiam ce-i respectul pentru un om mai in varsta. Avea peste tot pe pereti atarnate cobze, fluiere, buciume facute de el, iar instrumentele astea sunt acum la muzee in Berlin, Pittsburgh, peste tot in lume. Bine ca baietii astia mai tineri s-au apucat de treaba si se aude iara in Bucovina sunetul duios al buciumului de lemn."
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)