Lectia Tudor Gheorghe
Pe nesimtite, cu fiecare ceas petrecut in fata televizorului, am ajuns sa nu mai stim ce inseamna un spectacol adevarat. Programele atator televiziuni, in buna parte importate din Occident fara discernamant si doar pe criterii strict comerciale, ne-au distorsionat perceptia asupra valorilor, pozitia noastra de privitori si judecatori ai actului artistic. Pe scurt, am ajuns niste manipulati, la cheremul unor purtatori de "virusi" ai consumismului ieftin, care nu ne mai lasa nici macar sa aplaudam. O fac pentru noi diverse grupuri de aplaudaci invizibili, imprimati pe banda de sunet, coplesindu-ne cu ideea ca asistam la un show trasnet, obligandu-ne sa gustam poante fara nici o noima, razand pentru noi si dandu-ne lectii de entuziasm imbecil. Asta, cand e vorba de filme si show-uri; cand privim la diverse recitaluri ale unor vedete de la noi sau de aiurea, situatia se repeta: fiecare "chicky girls" sau "las ketchup" cere imperativ publicului sa cante, sa bata din palme, sa se legene ca frunza in vant. Are loc o diversiune ieftina, prin care sunt ascunse lipsa talentului si saracia vocii. Am vazut un cantaret, considerat de succes, care si-a tinut tinerii spectatori intr-o bataie de palme de doua ore. Microfonul s-a plimbat mult timp pe la cati au putut sa-l apuce si, astfel, a ajuns respectivul impostor sa incaseze cateva mii de euro pe "sudoarea" salii. E adevarat, destul de credule si de needucate in ale muzicii.
In acest context artistic fabricat din inlocuitori, am prins la Tvr un fragment dintr-un recital al lui Tudor Gheorghe. Am deschis exact in clipa in care, deranjat de obisnuinta publicului de a izbucni in aplauze dupa fiecare refren, baladistul oltean dojenea sala, dandu-i o adevarata lectie: "Nu mai aplaudati, va rog. Este un obicei stupid acesta. Dumneavoastra ati fost manipulati de cei care nu au nimic de comunicat si, deci, nu au nimic de ascultat. Acum ascultati. Aveti ce auzi: Oh, ce dor, ce chin, ce jale.../ Pe la poarta dumitale/ De n-ar fi ochi si sprancene,/ N-ar mai fi pacate grele...". Spectatorii, in majoritatea lor tineri, au inteles in cele din urma ca au nimerit intr-o sala de pe a carei scena picura margaritare de cantec stravechi, adevarat, coplesitor. Acompaniat de patru lautari din Pitesti, toti tineri si blonzi si frumosi, baladistul stapanea masina timpului, obligandu-si vocea sa "haladuiasca" de la Anton Pann la Barbu Lautaru, cinstindu-i pe toti anonimii care au purtat prin veac sublimul mesaj lautaresc al sudului romanesc. Imbracat intr-o camasa alba de tort, cu altita de borangic, petrecuta pe sub un ilic negru de dimie, este atat de convingator si atat de puternic in varful "piramidei" sale de chihlimbare muzicale, incat ar putea servi drept model multora. Nimeni nu-l poate, desigur, copia, dar ii poate urma atitudinea, exigenta, demnitatea artistica. "Ati simtit nevoia unei orchestre mai mari?", isi intreaba el, intr-un tarziu, spectatorii. "In traditia poporului roman n-au existat "orchestre" de muzica populara, dupa cum n-au existat catedrale semete; au existat tarafuri si bande de lautari si au existat bisericute dintr-un lemn..." Ciupindu-si cobza cu savantlac oltenesc, Tudor Gheorghe il canta pe Ionica, cel cu "bagadele" la batista, cu dor in suflet si cu calul priponit in gradina Marioarei: "Mai la deal de casa noastra/ Creste-o floricica albastra/ Mai la deal de floricica/ Pasc caii lui Ionica...". Rolul lui Tudor Gheorghe in pastrarea traditiei muzicale romanesti este urias si nu a fost pus pe de-a intregul in evidenta. Programatorii Tv cred ca spectacolele cu fite si dansatori pe post de cantareti le aduc mai multi bani decat un concert de balade. Sa fie sanatosi. Exista, totusi, un public care stie ce e valoros, dar si unul dispus sa invete. Cum este cel despre care vorbiram mai sus.
Ion Longin Popescu