Artisti romani pe orbita internationala
Violonistul Sherban Lupu
"Intr-o buna zi, voi ramane la Brasov pentru totdeauna"
Gloria pe care a dobandit-o ca mare violonist nu l-a facut sa-si uite tara si radacinile. Navetist intre Statele Unite si Romania, cauta si inregistreaza albume alaturi de muzicantii nostri tarani, intr-un gest sublim de generozitate si pretuire a cantecului popular romanesc
Se simte primavara prin padurile de la poalele Tampei, iar Sherban Lupu arde de nerabdare sa se intoarca acolo: nu mai e mult pana in mai. Brasovul e locul nasterii si copilariei sale, locul in care stralucitorul violonist de astazi a sustinut primul sau recital si, tot spre Brasov se indreapta primul sau dor, atunci cand se gandeste acasa, de acolo, de departe, de peste Ocean. Il mai asteapta si camera sa de adolescent, cu patul alb, cuminte, intins si netezit parca de dimineata, cu cerga mitoasa, lucrata taraneste, cu noduri. Bunicii stau solemni, dar parca nerabdatori, in fotografiile cu rame patinate de vreme. Tot acolo stau si fotoliile masive, de pe vremea Imperiului, mobila bunicilor stramutata la Bucuresti, anume pentru a contura atmosfera casei parintesti din Brasov; la fel ca si lada uriasa de zestre, cu cheutori de metal, deasupra careia vegheaza de pe perete o icoana mare, infatisand Sfanta Treime. Prin praful de aur al vremurilor trecute, prin razele strecurate printre obloane, poti sa-l vezi pe micul Sherban scartaind timid primele exercitii la vioara. Astazi, "baiatul" e plecat demult prin straini, a ajuns mare profesor la o universitate americana, solist concertist pe scenele lumii, peste tot aclamat si aplaudat. Dar cand se intoarce acasa, in Romania, in odaia cu mobile vechi si fotografii, cel care intra pe usa cu vioara sub brat e copilul de altadata.
Lada de zestre
- V-ati nascut la Brasov, un oras al muntilor si padurilor, dar si al unei lumi mic burgheze extrem de conservatoare in materie de traditie si cultura. Ce amintiri aveti de atunci?
- Din Brasov pastrez o buna parte a celor mai fericite momente din viata mea. Acolo am locuit pana la sapte ani, cand am plecat la Bucuresti sa studiez vioara, la Scoala de Muzica. Dar imi petreceam verile si toate vacantele la bunici, in orasul de la poalele Tampei, sau intr-un sat care se numeste Purcareni, langa Zizin. Orice copil isi asociaza cele mai frumoase momente cu vacantele, pe care aveam norocul sa mi le petrec intr-un cadru feeric, de poveste, cu numeroase excursii prin padurile inconjuratoare ale Brasovului, cu aventuri pe munti. Imi amintesc cu drag de plimbarile cu bunicul meu, medic, pasionat si el de muzica. O luam din Scheii Brasovului si mergeam in sus, pe vechiul drum al Poienii, el imi arata diferite plante medicinale, ma invata leacuri populare, ca si tot felul de lucruri care aveau de-a face foarte indeaproape cu natura, impartasindu-mi din filosofiile vietii simple. Am pastrat acest spirit al muntelui, al naturii si al orasului, sunt foarte legat de Brasov, atat prin nastere, cat si prin copilarie. De fiecare data cand vin in Romania, neaparat stau cateva zile si la Brasov. Intr-o buna zi, voi ramane acolo pentru totdeauna. Brasovului ii datorez o buna parte din lumea mea imagistica - lada mea de zestre cu amintiri, impresii, imagini. In meseria noastra de interpreti, imaginatia este, daca vreti, unealta cea mai importanta. Asta m-a si ajutat sa rezist in anii exilului, cand eram departe de tara. Lumea mea de imagini ma ducea in trecut, in Brasovul meu drag, orasul acesta istoric foarte vechi si foarte frumos, mai ales in momentele de meditatie si de concentrare dinaintea concertelor: atunci imi imaginam cetatea si muntii de deasupra ei, iar asta ma relaxa incredibil si ma incarca de energie. O alta amintire draga si care ma emotioneaza de cate ori imi revine este si primul concert de muzica clasica pe care l-am auzit, tot la Brasov, la Biserica Neagra, la orga care mi s-a parut extraordinar de inaltatoare, fascinanta si infricosatoare in acelasi timp, eu avand doar vreo trei ani.
- De buna seama ca personalitatea dvs. artistica s-a plamadit in stransa legatura cu personalitatea culturala a orasului. Brasovul a dat nume mari in muzica romaneasca...
- Orasul a fost un "creuzet" de muzicieni: de Brasov se leaga numele lui Anton Pann, al lui Ciprian Porumbescu, al lui Gheorghe Dima, dar si al lui Tiberiu Brediceanu, Paul Richter, Tudor Ciortea, ca si ale unor straluciti muzicieni din generatia mea: Radu Lupu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu. (Cat am fost de mandru cand am primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzica "Gheorghe Dima" din Cluj, care poarta tot numele unui brasovean!) Dar, dincolo de intensa viata culturala a orasului, pe de alta parte, in Brasov, ca in orice burg german, a face muzica era o "afacere de familie", in primul rand. Dupa modelul sasesc de educatie, copiii trebuiau musai sa invete sa cante la un instrument, ca sa inchege o mica orchestra de familie, care se producea la petreceri, sarbatori, reuniuni. Am avut ca vecini o familie de sasi in care, serile, domnisoara casei mulgea vaca si apoi isi spala mainile si se aseza la pian. La noi in familie, amandoi bunicii si tata cantau la vioara, iar sora tatei, tanti Meri, canta la pian, astfel ca reuniunile de familie se transformau in adevarate concerte de camera, recitaluri instrumentale sau vocale. Nu cred ca era deosebit de alte familii. Cu totii ne respectam si ne ajutam intre noi, vecinii, fie ca eram unguri, sasi sau romani. Daca ne jucam intr-un grup de 7-8 copii, in el erau cel putin un ungur si doi sasi. In familia mea se vorbeau germana si maghiara. Bunicul studiase la Viena, pe vremea Imperiului, tata la Berlin. Eu am invatat germana din casa si prinzand-o la joaca, cu copiii sasi. De restul educatiei mele s-au ocupat atat mama, cat si tata, care mi-au supravegheat lecturile si m-au incurajat sa citesc de foarte mic. Cartile au fost poate elementul cel mai important al devenirii mele spirituale si artistice, cultivandu-mi, aprinzandu-mi imaginatia, iar lectura este si acum pentru mine o pasiune la fel de intensa ca atunci.
Pe scena, la sapte ani
- Strabunicul dvs. l-a "sfadit" pe bunicul atunci cand acesta, in loc sa-si urmeze studiile, a vrut sa cante la Opera din Viena si, la randul lui, bunicul, ajuns medic, l-a "sfadit" pe tatal dvs., atunci cand el a vrut sa studieze vioara la Berlin, si nu ingineria. In ceea ce va priveste, ati fost primul membru al familiei caruia i s-a ingaduit sa faca ce-i place. Toata lumea s-a pus de acord ca trebuie sa deveniti violonist...
- Intr-adevar, nu a fost nici o indoiala cu privire la aceasta alegere a drumului meu in viata. Dar, indiferent ce as fi devenit, trebuia sa studiez intai vioara. Amandoi bunicii mei cantau la vioara, iar tata o studiase temeinic, cu Constantin Bobescu, si in vremea studiilor lui ingineresti la Berlin fusese audiat chiar de Furtwngler. Dar nici bunicul, nici tata nu si-a urmat pasiunea. Eu am fost norocos. E adevarat ca prima atingere a viorii a fost pentru mine o fascinatie aproape fizica. Imi amintesc cum tata mi-a dat-o si am inceput deodata sa cant si mi se parea cel mai minunat lucru care mi se intampla. Uneori, tata se trezea dimineata cu o ora mai devreme decat ar fi trebuit ca sa plece la serviciu, tocmai ca sa aiba timp sa-mi arate alte exercitii noi la vioara, sa-mi dea teme de studiat pentru dupa-amiaza. Bunicul imi canta la vioara cantece din Ardeal, si eu, dupa ce am invatat notele, ma straduiam sa le notez pe portativ. (Am notat atunci si am pus astazi pe un album pe care urmeaza sa-l lansez la inceputul verii si "Doina bunicului Lupu", un foarte frumos cantec liric din sudul Transilvaniei.) La un moment dat, a fost limpede pentru toata lumea ca talentul meu e unul iesit din comun, imi amintesc cum lacrima toata lumea in jurul meu de emotie si mandrie cand am sustinut un mini-recital la Radio, la varsta de sapte ani. Nu stiu ce as fi facut daca n-ar fi fost vioara, probabil tot in domeniul artei, literaturii m-as fi vazut. Imi daduse cineva o carte despre Magellan, pe care am citit-o si am recitit-o de nenumarate ori. Chiar imi doream sa fiu explorator, ca Magellan, sa descopar lumi noi. Vioara am luat-o in serios la sapte ani, pana atunci m-am jucat, m-am bucurat de libertate, de copilarie. Am descoperit si eu si am cucerit America pana la urma, cu vioara in mana. Imi mai amintesc ca voiam sa mai fiu si "pictor-inginer". Pictor, pentru ca imi placea sa pictez, si inginer, pentru ca asta era tata. Sunt Gemeni, nascut in ziua solstitiului de vara, 21 iunie, si am si prin natura zodiei aplecarea aceasta spre arta. Mai am, de asemenea, tot datorita zodiei, o personalitate duala, care-mi faciliteaza mobilitatea artistica.
Povestea dorului
- Ati avut sansa de a pleca la studii in strainatate, la inceputul anilor 70, profitand de relativa liberalizare a Romaniei din acei ani. N-ati mai revenit. Fiind atat de legat de familie, de locurile dragi, cu ce ati inlocuit dorul de tara?
- Eram cu o bursa la Londra si am hotarat sa nu ma mai intorc in tara. Voiam sa studiez si cu alti maestri din strainatate si stiam ca, daca ma intorc, nu voi mai putea pleca din nou. Am luat calea exilului si asta a fost o alegere dramatica pentru mine: timp de 20 de ani nu am mai putut sa ma intorc in tara, sa-mi revad parintii. In 1976, am plecat sa studiez in America si m-am stabilit acolo. Ca sa rezist, mi-am gasit cateva "surogate", pentru a-mi potoli dorul. In primul rand, toata durerea si nostalgia dupa tara mea le-am pus in vioara, si asta a dat, au spus-o cei care m-au ascultat cantand, o cu totul alta nota interpretarii mele, definindu-mi un stil original, care ma deosebea de ceilalti interpreti. Imi imaginez ca asa s-a intamplat si cu Enescu, cand a fost constrans de regimul stalinist sa nu se mai intoarca in tara, si acesta a fost un motiv in plus care m-a apropiat de muzica enesciana si m-a facut sa o abordez cu o asa frenezie si pasiune: s-a intamplat ca eu si Enescu sa ne intalnim pe aceeasi lungime de unda. Limbajul compozitiilor sale se potrivea atat de bine trairilor mele, incat am fost apreciat ca cel mai bun interpret enescian. Dar, v-am spus, cantand Enescu, nu numai ca imi alinam dorul de tara, dar ma si identificam ca roman intr-o tara straina, eram perceput ca un artist original. America (spre deosebire de Anglia, unde am stat mai multi ani si unde functioneaza niste tipare foarte rigide, in care trebuie sa te incadrezi daca vrei sa fii acceptat) e o tara care te invita sa fii diferit, unic. Asa s-a intamplat ca lumea sa-l descopere pe Enescu in America prin mine si sa-l iubeasca, chiar daca nu-l intelege pe deplin. Americanii ii iubesc pe Enescu, Brancusi, deschizatori ai artei moderne in muzica, respectiv arta plastica, dar de multe ori, fara sa stie ca sunt romani. De aceea, am promovat muzica lui Enescu si am facut-o ca pionierat. Eu sunt asociat in strainatate cu Enescu, cu spiritualitatea romaneasca. Si e placut sa vezi ca acum, dupa atatia ani, tineri violonisti americani, japonezi, chinezi sau coreeni isi pun notele in fata si canta un capriciu sau un opus de Enescu. Tot in aceasta idee, am fondat Ansamblul "Enescu", care acum participa curent la stagiunea de concerte de la Universitatea din Illinois, unde sunt profesor, ansamblu care interpreteaza - normal! - si muzica romaneasca. Sau am organizat un festival "Enescu", care a beneficiat de fonduri de la Universitatea in care lucrez. In Societatea "Enescu" sunt un "ferment" al activitatii acesteia, fie la Washington, fie la Portland, in Atlanta. Am cantat multa muzica romaneasca si in afara de Enescu: Theodor Grigoriu, Anatol Vieru, Dinu Ghezzo, Violeta Dinescu. Am lucrat si am inregistrat integrala lucrarilor lui Bla Bartk, compozitor a carui muzica este in proportie de 80 la suta de inspiratie folclorica romaneasca, iar pentru asta am primit premiul "Arnold Beckman" al Universitatii Illinois. Tot din dragoste pentru Romania m-am straduit totdeauna sa obtin burse de studii pentru cat mai multi studenti romani, fie in America, la Universitatea Illinois, unde sunt profesor, fie in Italia, la Festivalul "Gubbio", al carui director am fost pentru mai multi ani. Ajutandu-i pe ei, aveam satisfactia ca fac ceva pentru tara mea, pentru conationalii mei talentati, dar care asteptau o sansa sa se afirme. Un alt surogat pentru dorul de tara a fost Italia, unde mi-am petrecut verile multi ani la rand. Imi plac italienii pentru ca sunt guralivi ca si noi, romanii, stau pe terase la cafea si la taclale, iar romanii au geniul taclalei prin excelenta, asa ca atmosfera aceasta imi era familiara. Imi mai amintesc ca in timp ce eram la San Francisco concert-maestru al Operei de acolo, timp de un an nu am vorbit cu nimeni romaneste. Si cand n-am mai putut sa suport, m-am dus la Biblioteca Nationala si am gasit doua carti in limba romana - basmele lui Ispirescu si piesele lui Caragiale -, pe care le citeam cu glas tare, seara, inainte de culcare, si-mi mai trecea de dor. Da, imi era dor si de limba romana. Traiesc acum in Champaign, un oras universitar, la 200 km la sud de Chicago. Am trait multi ani si in Londra, am fost concert-maestru si in San Francisco, dar in nici un oras prin care am trecut nu am mai gasit poezia orasului meu natal, Brasovul.
Apa vie
- Care e cel mai important lucru pe care l-ati invatat in cariera dvs. de pana acum si din toate peregrinarile dvs. artistice?
- Am invatat lectia umilintei. Si am invatat mult despre... oameni: fiecare om este un univers unic, irepetabil, ce merita sa fie explorat. Muzica m-a ajutat la modul cel mai eficient posibil in a explora firea umana, prin faptul ca muzica desteapta in noi o gama infinita de sentimente, de trairi. Cea mai fascinanta calatorie este cea in interiorul spiritului uman, iar cu ajutorul muzicii, ea devine cu adevarat spectaculoasa. Asta ii invat si pe studentii mei.
- Ce va incanta si ce va dezamageste in relatia pe care o aveti acum cu Romania?
- Sunt mai multe aspecte care ma incanta, se intampla multe lucruri pozitive aici, de aceea ma si intorc atat de des. In primul rand, in Romania exista inca o spiritualitate pe care n-o mai gasim in lumea apuseana, poate cei care locuiesc aici n-o percep, nu vad padurea din cauza copacilor, dar eu o vad foarte bine si ma bucura foarte mult sa constat asta. Inseamna ca fiinta nationala nu este, deocamdata, in pericol sa-si piarda identitatea, originalitatea. Lumea apuseana se descompune, se uniformizeaza, tavalugul globalizarii trece peste popoare, facandu-le sa-si piarda spiritualitatea locului, cultura pamantului. Aici exista inca o anume legatura cu pamantul, cu traditia, o cultura taraneasca puternica. In Romania, cultura traditionala e inca vie si cand vin aici si constat asta, simt ca primesc o sanatate spirituala nemaipomenita. Romania ma bucura de fiecare data cand o revad, dincolo de micile frecusuri ce tin de norme minime de civilizatie, de viata care e uneori dificila, fara sa fie nevoie sa fie, doar pentru ca noi ne-o facem asa, dintr-un fel de lipsa de intelegere si cooperare care te descumpaneste la prima vedere, pe unii chiar ii descurajeaza. Pe de alta parte, tot aceiasi oameni a caror purtare se intampla sa ma revolte intr-un anume context sunt cei cu care lucrez, cu care am niste intalniri minunate, cu care realizez proiecte importante si imi imbogatesc astfel viata.
- Ce proiecte aveti pe agenda si ce mai puneti la cale pentru viitoarele dvs. vizite in Romania?
- Voi reveni in tara in mai, cand vreau sa fac un concert cu lautari in Bucuresti si sa lansez Cd-ul intitulat "Sherban Lupu si virtuozii tarani din Romania". Acest disc este marturia unei tulburatoare experiente: intalnirea mea, ca violonist produs de invatamantul clasic, cu diferite grupuri de instrumentisti populari din mai multe zone ale tarii - Maramures, Bihor, Ardeal, nordul Moldovei, Oltenia si Muntenia. Pe agenda mea americana si internationala mai am si aparitia, in cateva luni, a integralei lucrarilor pentru vioara si pian ale lui Bla Bartk, mai am un turneu in Japonia, in a doua jumatate a lunii martie, un turneu de recitaluri in California, in luna aprilie, precum si lucrul si concertele curente cu Ansamblul "Enescu". La New York planuiesc niste activitati legate de "Anul Enescu" - cateva recitaluri pe care le voi sustine la Biblioteca Publica din New York, in luna mai. Pentru vara, am in plan Festivalul "Cetatea muzicala a Brasovului": la prima sa editie, de anul trecut, am reeditat un concert de muzica traditionala, tinut impreuna cu instrumentisti tarani foarte valorosi de la Hoteni - Maramures, care a prins formidabil la public. Ca director muzical al festivalului, ma voi implica din nou, cu mare drag, in organizarea sa si anul acesta. Va fi felul meu de a multumi astfel burgului stravechi pentru ceea ce am devenit.
Corina Pavel