Cum era si firesc, a venit si la Bucuresti solicitarea de a trimite un metru cub de pamant din cel mai bun pentru agricultura, pentru a fi expus intr-una din salile dedicate rasaritului european. Responsabilii agricoli romani s-au executat de indata, impachetand cateva lopeti bune de cernoziom din Baragan si trimitandu-l cu primul vapor. Cand credeau ca totul s-a rezolvat, iata ca primesc o noua telegrama de la canadieni, oarecum ofensata si ultimativa: "Domnilor, pentru numele lui Dumnezeu, am spus sol, nu balegar! (we said soil, not manure)". Naivi pionieri ai Preriei, de unde sa stie ei ca exista o tara in care solul este atat de bogat, incat il poti usor confunda cu ingrasamantul natural cel mai banal? Asa a intrat Romania in constiinta pedologilor de peste Ocean, asa a devenit ea Granarul Europei intre razboaie.
La aceasta intamplare ma gandeam zilele trecute, pe cand traversam cu masina Campia Banatului, cumparata in proportie de 80% de straini, in special de italieni, si lasata parloaga, in asteptarea tranzactiilor speculative din momentul aderarii Romaniei la Ue. Tristetea satelor banatene, saracite de o politica mioapa a noninterventiei statale si de lipsa de consultanta rurala, este greu de indurat. In loc sa umble prin sate si sa-i informeze pe oameni despre adevarata valoare a pamantului lor, despre fantasticele cresteri de preturi care vor urma aderarii, reprezentantii statului cauta ei insisi sa ia comisioane din tranzactii oneroase, in defavoarea bietului taran, care-si vinde hectarul de cernoziom cu 200 sau, in cel mai fericit caz, cu 300 de dolari. Este acelasi pamant pe care noii proprietari il vor vinde maine cu 10.000 de dolari hectarul, destul de ieftin si la acest pret, dat fiind ca in Italia sau Franta, un hectar arabil ajunge pana la 50.000 de dolari (aproximativ 40.000 de euro). Pana la marea tranzactie, pamantul multor romani din vestul tarii "se odihneste pentru a-si spori fertilitatea", cum spun unii cu cinism.
Am trecut recent si prin Tara Fagarasului, am traversat Campia Romana, podisul Transilvaniei, luncile Oltului, Argesului, Prutului si ale Siretului. Aici, slava Domnului, situatia e diferita. De la caderea masiva din anii 90, ritmul lucrarilor agricole a prins iarasi aripi. Cu mic, cu mare, suflarea satelor e in camp, oferind o imagine plina de insufletire, ca in celebrele meditatii antice ale lui Hesiod, "Munci si Zile". Daca in anii trecuti plugurile trase de cai sau boi dominau zarea, facand deliciul turistilor straini care se dadeau jos din autocare pentru a se fotografia pe fundalul campestru cel mai intarziat al Eu-ropei, in aceasta primavara m-a surprins numarul mare de tractoare. Sunt sate in care fiecare al doilea sau al treilea gospodar are un tractor. Inventivi, oamenii au transformat carutele in remorci, tractorul devenind vehiculul care a pus in miscare tot ce zacea abandonat pe batatura. Spiritul antebelic al taranului pare a fi scos de la naftalina uitarii, de catre chiar acest vehicul, mai degraba importat decat produs in tara: "John Deer", "Class" sau "New Holland" sunt marci care au devenit familiare in sate. Respinsi de orasele-dormitor, ale caror combinate si-au dat duhul in imprejurarile cunoscute, taranii tineri s-au intors acasa. De data asta nu la coarnele plugului, ci la volanul tractorului. Si pe dealuri mi s-a parut ca e mai multa animatie. Cirezile si turmele par a se fi inmultit. Multe grajduri si saivane colhoznice abandonate sunt cumparate si puse din nou in functiune. Noii proprietari sunt adesea straini, vizionari care anticipeaza boom-ul de maine al unei Romanii comunitare. Neputinta traditionala a taranului, dusa pe culmi de trista glorie in primul deceniu de dupa 1989, in plina campanie demagogica de pariuri castigate, este inlocuita treptat cu forta regasirii de sine. Nu stiu cine are meritul principal in acest proces, dar sunt sigur ca apropierea de Europa reprezinta un catalizator major, care ne va rezerva si alte surprize placute in viitor. Cu conditia ca taranii sa nu mai accepte oglinjoare, catarame si nasturi, ca africanii secolului al Xix-lea, in schimbul pamantului - tezaur a carui valoare va fi scoasa la lumina abia in urmatorii cinci-sase ani.