Coama inverzita de deal in Muntii Apuseni. De jur imprejur, cat vezi cu ochii, sunt alte dealuri, alte spinari rotunde ca talazurile unei mari incremenite pentru vesnicie. Soarele-i sus pe cer. Norii alearga. Un om inalt si atos scormoneste in trupul marelui deal cu un tarnacop. Are o expresie absorbita, ca si cum restul lumii nici n-ar exista, ca si cum vantul n-ar bate, ca si cum ierburile marunte si crude n-ar izbucni din pamant, la un metru de el. Jos, in vale, se vede Ariesul, ca o crestatura, iar casele indepartate par buburuze pe un desen de copil. Omul loveste cu grija, sparge pamantul deasupra unui bolovan de culoare verzuie. Stratul de iarba pare o blana a pamantului, iar el umbla cu precizia unui chirurg, pe dedesubt. "Uite-o", zice mai mult pentru sine, "vezi, asta-i piatra ciorasca pe care-o caut eu, ia uite la ea ce frumoasa ii, ia..." Lasa tarnacopul si da la o parte pamantul cu mainile lui vinetii. Piatra ciorasca se iveste in intregime si Niculae Timus - caci asa se numeste omul cel mare - ia bolovanul in brate si-l ridica fara nici un efort, avand pe fata expresia unui pusti fericit ca a gasit o comoara. "Hop-asa, hai la tata" zice, tinand bolovanul cu grija, in timp ce eu ma gandesc ca ar trebui sa cantareasca cel putin vreo 20-30 de kilograme. "Mai-mai ce cocuta..." Pune bolovanul pe iarba cu atentie, il curata bine de pamant cu mainile, il zgarie usurel cu unghia si da din cap multumit, impingandu-si caciula pe ceafa. "Nu-i piatra de rand asta, vezi bine cat ii de moale si de ascultatoare, galesa si blanda la mana, de ti-e si mila s-o scurmi." Intr-adevar, bolovanul are o consistenta ciudata, umeda si extraordinar de moale, poate fi zgariat cu mare usurinta. "Ia tine palmile ase, pe ea, si fii atent!", zice omul cel mare. Pun palmele cum zice el si piatra cea umeda se lipeste numaidecat de ele, ca si cum n-ar fi doar o piatra, ci o materie vie. Niculae Timus se ridica si zambeste cu toti dintii, multumit, cu mainile-n sold, dar numai pentru o clipa, pentru ca in clipa urmatoare se repede la tarnacop. "Vezi bolovanul cestalalt, mare, care-i scos aice? Ei, e la fel, tot piatra ciorasca, numai ca a fost scos din glie acu vreo luna, o stat la soare si o murit." Cum asa... a murit? "Asa", zice, "s-o facut tare ca piatra, ca o piatra adevarata, tare ca fierul, tare de tot, daca dai in ea cu toporul ies scantei." Si, demonstrativ, izbeste din toate puterile cu tarnacopul in bolovan, iar acesta se crapa, lasand sa se vada interiorul verzui. "Cat sta in pamant, piatra asta-i vie, intelegi, e moale, e blanda, poti face ce vrei cu ea, o poti modela, o poti taia, o poti ciopli. Numai ca trebe sa lucri cu repeziciune, pentru ca numa ce-i scoasa din glie, piatra se usca, se intareste si moare s-apoi ii gata, nu mai poti face nimic cu ie, odata ce-o vazut-o soarele."
Niculae Timus lasa tarnacopul pe loc, ia in brate cu grija bolovanul cel viu, proaspat scos din pamant, si porneste cu pas vioi pe drumul pietruit, catre casa, care se afla la cateva sute de metri mai jos. In urma ramane scurmatura cea mare in trupul dealului. "Unii spun ca piatra asta se gaseste numai acolo unde cresc mesteceni. Altii spun ca numai intre trei izvoare, iar altii ca poti a sti unde sa sapi dupa ie daca pui palmile pe glie s-apoi o simti ase, la mana, ca pe furnicatura. Dar eu nu stiu daca-i adevarat au ba, pentru ca noi, de-aice, am cautat piatra de cand eram copii si de-aice de langa casa noastra o luat-o si taica-meu si bunu-meu si toti ai nostri, ca sa faca din ie ce-or vrut. Eu atata stiu, ca trebuie repede sa m-apuc de ie, pana n-o vede soarele mai mult si pana ce nu-i moarta." Ma tin dupa mersul lui cu pasi mari, in timp ce intram intr-o curte imensa, plina cu sindrile, cu site, cu pietre si cu trunchiuri de copac aliniate frumos. Aseaza cu grija bolovanul pe un butuc de lemn, apoi imi indica scurt, aratandu-mi cu degetul un lemn pe care sa ma asez, si dispare undeva, intr-un fel de magazie. Ma uit de jur imprejur. O casa frumoasa din lemn, asa cum se fac in Apuseni, ale carei ziduri sunt acoperite de sita de culoarea mierii. Jos, in vale, se vad casele Albacului, de jucarie, minuscule pete de culoare, insirate pe malul Ariesului, strivite intre dealurile care se intind pana la orizont. Curtea lui nenea Timus pare un urias atelier in aer liber, in soare si in vant, un atelier unde el face sindrila si, uneori, sculpteaza din pietrele lui vii un fel de farfurii, un fel de tipsii ciudate, pe care le numeste "lespezi". Printre teancurile uriase de sindrile proaspat taiate se afla un cazan mare de tuica. Pruni batrani si contorsionati puncteaza fanetele si zgarie cerul.
Niculae Timus iese din magazie cu o bardita pe care-o tine bine si se repede la bolovanul cel verzui care sta pe butuc. Mai intai traseaza cu delicatete un contur pe suprafata moale a pietrei, apoi, usor, o ia dinspre margini, o rotunjeste, o racaie cu taisul, indepartand mereu cu mana resturile. Piatra e uluitor de moale si ai impresia ca ai putea s-o modelezi cu mana, ca pe o plastilina. "Trebe numa ase, s-o mangai", zice fara sa ma priveasca, "nu sa dai tare, si lespedea iese sangura din piatra, cu forma ei. Daca nu iese, inseamna ca n-o fost acolo." Rade din nou cu toti dintii. "Ii treaba tare fina, si daca nu stii mangaia piatra, apoi mai bine nu te mai apuci sa-i straci trupul degeaba, mai bine-o lasi acolo, sub glie, unde-o pus-o Dumnezeu, ca asta-i meserie care nu se invata cu una cu doaoa, si unii nu invata toata viata. Stiinta-i ascunsa in mana, nu in cap. Daca dai in piatra ciorasca ca intr-o piatra, atuncea nimica nu iasa, ca asta nu-i piatra de rand. Bietu taica-meu, Patru Timus, Dumnezeu sa-l odihneasca, el avea indemanare mare cu piatra asta si ase avea si taica-sau, bunul meu, pa care tot Niculae il chema. Parca-l vad lung, prin gradina - ca noi asa suntem din neam, lungi - mangaind piatra cu vreun ascutas si scotand din ea o cruce." O cruce? "O cruce, da, ca p-atuncea mai mult cruci sa faceau din piatra ciorasca, si tat ase, numai din barda sa cioplea, chiar si numele de pa cruce. Bunu si taica-meu intrecuti de nimenea nu ereau. Pa toata valea Arazii si pa Aries nu era mester sa aiba mestesugul in mana ca ei doi, ca si-acuma, ca numai eu mai stiu sa descant piatra ciorasca, cat sa iasa din ie o lespede sau o cruce."
Lespedea a prins forma. E rotunda si are un fel de maner triunghiular. De fapt, imi spun, e un fel de farfurie, un fel de tigaie preistorica din piatra, pe care oamenii muntilor le foloseau ca sa faca in ele paine sau turte, pentru ca aluatul nu se lipea. Piatra aceasta moale, despre care omul cel lung spune ca e vie, ii insotea toata viata. Faceau lespezi, vase, manere pentru cutite, si in cele din urma, faceau cruci in care-si scrijeleau numele. Materia moale a acestei pietre speciale era pusa pe foc sau in cuptoare, si atunci ea devenea cu adevarat piatra dura. In zilele noastre, asemenea lucruri sunt de mirare, pentru ca nimeni nu mai stie secretul acestei stranii materii verzui, pe care taranii o scot din pamant, iar omul meu, Niculae Timus, ultimul descantator al pietrei de pe valea Arazii si Ariesului, "om mare din neam mare", cum zice el despre el insusi, e constient de faptul ca e ultimul detinator al unui fel de taina. E mandru de ceea ce face si are in gesturi asa, un fel de parcimonie, un fel anume de lentoare, ca si cum ar indeplini un ritual. Ca si cum cu piatra asta ar trebui sa te porti intr-un fel anume. Iata-l, acum, taind-o, finisand-o cu un fel de fierastrau, cu o "panza de bazing", cum zice el, sau cu "firezul", pentru ca suprafata pietrei sa devina dreapta si fina, inainte de a se usca definitiv, inainte de a se intari si a ramane pentru totdeauna in forma pe care i-a dat-o mesterul.
Vasazica, "om mare din neam mare", zic. "Adica suntem nalti, domnule draga", precizeaza el privind de la o oarecare departare, forma frumoasa a lespezii sale, multumit. "Adica suntem neam de oameni fatati, iara nu ouati", zice si rade tare in bataia vantului si-a soarelui. "Asa-i ca-i frumoasa?", adauga, aratandu-mi lespedea abia nascuta din mainile sale. "Nici nu-ti vine-a crede ca in bolovanul ce l-am adus statea o lespede frumoasa ca asta, asa-i?" O intoarce apoi pe toate partile, mandru nevoie mare de ceea ce a facut, o cantareste, o ridica in soare, ca pentru a o privi mai cu atentie. "E foarte frumoasa", zic, "si e de mirare cum ati putut face asa o lespede intr-un timp atat de scurt." "Tocmai asta ii taina", zice, "de-aia spunea bunul ca mestesugul ii in mana, nu in cap. Trebe sa lasi mana sangura sa lucre cum stie ie, s-apoi mana samte ce sa faca si pe unde sa ciopleasca din piatra, ca sa gaseasca inuntru lespedea. La fel ii si cu lemnul, atuncea cand vrei sa potrivesti din barda incheietura unei casi. Te uiti numa pe deasupra si lesi mana sa lucre libera, nu dupa gandul tau. Ase-i si cu sindrila, cand o iei la cutitoaie, sangura iese din lemnul de brad, tocmai cu inclinarea care trebe si tocmai buna. Cum vrei s-o indrepti, cum numaidecat ai si stracat-o." Si pentru a-mi demonstra ca piatra si lemnul au suflet viu, pe care-l leapada in mana omului iscusit, lasa lespedea de piatra la soare si se aseaza pe un fel de cal de lemn cu pedala si cu un fel de cleste, un instrument taranesc de o vechime matusalemica, prinde o bucata de lemn de brad si din cateva miscari cumpanite, gata, a si facut o bucata de sindrila. O iau, o masor din ochi ca si cum m-as pricepe si pana ma uit eu la ea, Niculae Timus mai face inca una. "Ei", zice, "ia pune-le acuma una langa alta. Is aidoma ori nu-s?" Intr-adevar, sindrilele sunt identice, desi pare greu de crezut una ca asta. El nu le-a masurat in nici un fel, numai a "trecut cu ochii pe deasupra". Ma ia de brat si ma duce la o stiva uriasa de sindrile aliniate unele peste celelalte, apoi le descopera. Toate sunt la fel. "Ei?", zice si asteapta sa vada ce parere am. Il privesc. Are soarele in spate si pare inca si mai mare cum sta asa, cu un cap mai inalt decat mine, cu o alura atoasa, vanjoasa, increzatoare, cu mainile lui mari si rosii sprijinite in brau. "Ce mai zici acuma?", pare sa spuna expresia de pe fata lui. "Ai vazut cum ii treaba? Da numa daca materialul e viu. Daca-i piatra moarta, obisnuita, atunci nu pot descoperi ce-i inauntru. Numai la piatra vie, ciorasca, sau la lemn, ca si lemnu-i viu. Ei, s-acuma hai sa bem o tuica, domnule draga, sa vezi ce tuica stie sa faca mesterul Timus cu mainile estea. La piatra ciorasca is sangurul care face, la sindrila si la casi nu-s sangurul, da-s cel mai bun de pa vale, iar la tuica, oi spune dumneata sangur daca-s cel de pe urma sau cel dintai."
(Fotografiile autorului)