Casa cu nepoti si bunici
- Putini dintre admiratorii frumusetii si ai talentului tau stiu ca esti originara din Basarabia, un loc unde femeile par sa se nasca dintr-o stirpe de zane: subtiri, gratioase, dulci ca mierea de vara. Cum arata locul de unde vii, zarile copilariei pe care le-ai parasit pentru Romania?
- Prima mea casa a fost Chisinaul si un satuc aflat nu departe de el, la vreo patru ore de mers cu masina. Acolo am avut pentru prima oara sentimentul de "acasa". Si tot acasa insemna si familia mea: mama, tata, inca doua surori, plus bunicutele. Am avut norocul sa fiu crescuta intr-o familie vesela, unita, cu simt estetic foarte bine dezvoltat. Tata este un om mereu bine dispus, care in orice clipa are o gluma pe buze si nu se plange niciodata de absolut nimic. Desi e inginer constructor, stie sa cante la mai multe instrumente - acordeon, chitara si altele, din familia celor de suflat - si are si o voce foarte placuta. Ca si mama, de altfel. In anii pe care-i evoc, toata familia era implicata intr-o afacere de familie, numita "Cooperativa", un soi de traditie familiala continuata pe linia mamei. Practic, bunicul avusese inainte de razboi o fabricuta in care producea paltoane si cizme. De la el a preluat mama ideea si asa am ajuns sa aducem noi lana de capra din Caucaz, pe care o prelucram, o vopseam in culori naturale, o uscam, dupa care o impleteam pe ata. In final, obtineam niste pulovere pufoase, foarte calduroase si viu colorate, cusmulite, berete... Cand coseam, bunicuta se apuca si ne povestea despre bunelul, care a murit cand eu eram inca micuta. De asta nici nu mi-l amintesc prea bine. Dar il port in suflet, datorita povestilor ei. Momentul cel mai incitant si de turnura in viata familiei noastre l-a constituit razboiul. Pentru ca bunica avea casa mare - trebuia sa adaposteasca 14 copii: 12 naturali si 2 adoptati -, la venirea nemtilor, acestia si-au stabilit cartierul general in batatura noastra. Intentia initiala a fost ca intreaga familie sa fie evacuata si deportata, cu vaporul, spre America. Ceea ce s-a si intamplat, insa doar partial, fiindca bunica nu a putut pleca pentru ca era insarcinata. Bunicul a mers pe front, iar ea a ramas sa-l astepte si sa-si protejeze copiii de nemti. Care, spre surprinderea tuturor, s-au comportat foarte bine: le aduceau bunicutei si copiilor haine, mancare, dulciuri... Niciodata nu s-au atins de fete si mereu ii spuneau bunicii sa nu mai fie ingrijorata, ca sotul ei se va intoarce si totul va fi bine. Intr-adevar, bunicul s-a intors, dar noua conducere comunista a tarii l-a dus la ruina totala: i-au fost confiscate pamantul, averea, totul. Asa ca bunicul a trebuit s-o ia de la capat, si primul pas a fost sa revina la mestesugul initial: sapatul fantanilor. Bunicul a fost unul dintre cei mai talentati fantanari ai zonei aceleia. Imi amintesc cu mare placere de perioada copilariei: eram o fetita zbuciumata, plina de idei si de energie... Si de simt al aventurii: mereu dispaream prin paduri. Unde ma duceam ca sa ma intalnesc cu prietena mea cea mai buna, o caprioara blanda si delicata.
- Venirea in Romania s-a produs cu intreaga familie?
- Da, intr-un fel, doar ca istoria asta e ceva mai complicata. Eu am avut de mica probleme la coloana vertebrala, ceea ce ma obliga la un exercitiu fizic constant. Cu toate astea, visul vietii mele a fost sa dansez. Am intrat, mai intai, intr-un ansamblu de dansuri populare, unde n-am stat prea mult, fiindca dansurile populare obosesc foarte mult picioarele si trebuie sa fii realmente pasionat ca sa rezisti la ritmul in care se lucreaza acolo. Asa ca am virat spre dans clasic si modern si, la 17 ani, in urma unui contract, am venit cu trupa de balet la Constanta, in Romania. Numai ca n-am venit singura, ci insotita de mama si de sora mai mica. Era prima mea iesire si mi-ar fi placut si mie sa fiu singura, sa am libertate, dar mama, "capitaneasa" familiei, nici n-a vrut s-auda de-asa ceva. Cu toate astea, la Constanta m-am simtit atat de bine, incat nici nu se incheiase contractul si eu deja ma lamentam la gandul plecarii. Numai ca, uite, am intalnit dragostea si... n-am mai plecat. Dar asta este un capitol despre care nu vorbesc niciodata.
D-na avocat viseaza culori...
- Ti-a fost greu sa te adaptezi intr-o tara noua?
- Prima mea problema a fost limba romana. La noi in casa se vorbea ruso-ucraineana. Doar despre tata se poate spune ca este in parte moldovean, fiindca strabunicii mei s-au nascut in Romania Mare. De fapt, in baza acestor acte am putut eu sa-mi fac repatrierea. Adaptarea... n-a fost tocmai dificila. Mi-am propus, in primul rand, sa invat limba romana si am inceput sa iau lectii de la o doamna care nu stia ruseste... asa ca ne-am chinuit o vreme, dar, cunoscand totusi un fond lexical de baza, pana la urma am scos-o la capat. Dansa era avocata si m-a influentat si pe mine in acest sens. Mi-a spus ca Dreptul e o facultate care m-ar putea ajuta sa ma integrez mult mai usor in societatea aceasta si a avut perfecta dreptate. Nu e o facultate usoara, dar e foarte interesanta si iti deschide ochii asupra lumii in care traiesti. Asa am absolvit eu Dreptul... Apoi, in timp, mi-am adunat curajul si m-am apucat sa-mi asez ideile in culori, iar culorile sa le astern pe panza... De fapt, mi-am pictat visele. Am avut bucuria aceasta cu totul deosebita, sa-mi transform cea mai frumoasa parte a sufletului in imagini. Iti trebuie putin curaj, dar merita. Pictura e un act de spovedanie interioara care te face sa te simti mai senin si mai usor. Am facut cateva incercari, tablourile respective au fost vazute de Sabin Balasa, iar el m-a incurajat sa merg inainte pe drumul acesta. Doar ca mi-a sugerat sa nu urmez Belle Artele: odata invatate legile picturii, exista riscul sa te cuprinda frica, sa nu mai ai curajul sa te abati de la ele, sa pictezi dupa norme si sa-ti pierzi spontaneitatea si intuitia, indrazneala de a amesteca texturile si culorile dupa sufletul tau. Acum am strans foarte multe lucrari, ma pregatesc pentru o expozitie si... cred cu seriozitate in pictura. E ceva pe care pun mare baza pentru viitor.
- Te-ai simtit vreodata marginalizata in Romania din cauza originii tale de peste Prut?
- Singurele probleme le-am avut la facultate, pana in momentul primelor examene, cand toata lumea s-a lamurit ca nu eram doar un chip dragalas, ca eu studiam temeinic, ca voiam sa-mi croiesc o profesie. Studentia nu seamana totdeauna cu un paradis. Lumea adolescentilor poate fi foarte rea, uneori dura. Problema mea era ca sistemul lor de viata nu-mi era deloc familiar. Eu am fost educata altfel. Tineretul basarabean e crescut intr-o maniera mai stricta. Parintii sunt mult mai severi. Fetele, la noi, nu se machiau decat dupa ce implineau 20 de ani, nu fumau, nu beau... Cel putin, in cercul meu de cunostinte. Parintii sunt preocupati de ideea de a le inocula odraslelor notiunile de bine si rau, regulile elementare de civilizatie... dupa care le acorda credit: se bazeaza pe puterea lor de discernamant si tocmai genul acesta de atitudine, libertatea asta ii determina pe copii sa devina responsabili. Lipsa constrangerilor, asumata matur, creeaza un om liber si frumos interior. Colegii de facultate m-au privit la inceput cu neincredere, si acesta nu era un sentiment tocmai confortabil, dar depinde de tine sa depasesti acest hop: daca esti distant si inchis, ceilalti isi vor pastra starea de suspiciune. Eu am adoptat atitudinea contrara: am fost deschisa si zambitoare si curand ne-am imprietenit.
- Se spune ca toti purtam pecetea locului de unde am baut prima data apa, ca suntem legati in chip magic de el. Faptul ca esti nascuta in Basarabia ti-a imprimat oare ceva special, o insusire de care esti constienta?
- Da, cred ca fiecare suntem definiti, intr-o anumita masura, de locul in care ne-am nascut, de sangele care ne curge prin vene. Dar moldovenii si romanii sunt aproape la fel. In ce ma priveste, eu simt si influenta ruseasca. Rusii sunt niste oameni pasionali, care au mare incredere in ei si nu dau niciodata inapoi. Sunt niste caractere foarte puternice. Nu exista rusi dezamagiti. Ei merg intotdeauna inainte, indiferent de piedicile care li se ridica in cale. Au o incapatanare pozitiva.
- Desi ti-ai inceput viata dansand si ti-ai transformat, apoi, visele in culori, celebritatea ti-ai dobandit-o cantand. Intentionezi sa faci o cariera serioasa din muzica?
- Categoric! Muzica reprezinta un capitol serios si de viitor in existenta mea. Nu e o etapa pasagera. Pasiunea mea pentru muzica e mult prea puternica si, apropo de sange, cred ca mi-e inscrisa si ea in gena. Muncesc mult ca sa invat, sa ma perfectionez, pentru ca pe langa datele native trebuie sa intervina si studiul, slefuirea...
Un Capricorn cu caini si pisici
- Filmul nu te tenteaza? Esti o fata frumoasa, sensibila, inteligenta, fotogenica... Nu te-au cautat regizorii?
- Ba da. Am primit mai multe oferte, dar le-am cernut cu discernamant: fie consideram ca rolul nu mi se potrivea, fie nu aveam timp. Asta nu inseamna ca resping ideea de cinema. Mi-ar placea sa ma "joc" putin. E o posibila ramificare, o alta fateta pe care mi-ar placea s-o explorez.
- Ce mai inseamna viata ta in afara de muzica si pictura?
- Muzica si pictura imi ocupa mai tot timpul. Sunt un Capricorn ambitios, cu o viata bine organizata. Dar nu uit nici de animalutele mele, cu care ma joc seara. Am sase caini si sapte pisici, fiecare cu personalitatea lor. Zilele incep de cu zori: dupa ce dau binete soarelui, alerg la birou. In perioada asta, principala preocupare o reprezinta promovarea celui de-al treilea album, Pentru Tine. Dupa-amiezele, merg la repetitii. Printre picaturi, ma straduiesc ca o data pe saptamana sa ajung la cosmetica, mai cumpar cate ceva pentru casa, mai incerc sa pregatesc cate-o masa si s-a dus timpul... Tin insa sa-mi mentin programul de lectura. Acum, tocmai am terminat 11 minute al lui Coelho. Din cand in cand, ma mai alint cu povestile lui Turgheniev: majoritatea sunt de dragoste si au o dulceata si o inocenta la care sufletul meu vibreaza. Si-mi mai place mult sa ma plimb, sa admir natura. Stii, oamenii s-au transformat in niste victime placide ale problemelor cotidiene, isi uita umanitatea. Eu privesc copacii si florile, si gargaritele, toata creatia lui Dumnezeu, atat de complicata dar perfecta, si ma linistesc, ma umplu de speranta, de optimism si incredere.
- Revin asupra unei probleme fara de care nu putem incheia acest interviu: dragostea, pe care ai spus ca ai intalnit-o in Romania. S-ar putea ca intrebarea mea sa nu-si mai aiba locul. Totusi: ce loc ocupa ea in viata ta?
- Din punctul meu de vedere, dragostea este oxigenul nostru sufletesc. Si nu doar dragostea pentru om, ci si dragostea pentru tot ceea ce ne inconjoara: prieteni, o floricica rasarita in drum, catelul care te intampina cand te intorci acasa. Dragostea este, pentru mine, pe primul plan. Din dragoste ar trebui sa facem totul. Ne lasam antrenati in pragmatismul cotidian si uitam ca dragostea e adevaratul motor al vietii. Din pacate, ritualul ei s-a cam pierdut si trivializam pana si cele mai inocente gesturi. Poate ca suna demodat ceea ce spun, dar eu chiar cred ca daca am face un mic efort de dezintoxicare a sufletului, vietile noastre ar fi mai limpezi si mai stralucitoare.
- Ce stare de spirit ai in primavara aceasta?
- Sunt foarte optimista. Mai am si eu zile triste, dar ma straduiesc cu obstinatie sa-mi colorez tabloul existentei, sa gandesc pozitiv. Au existat si in viata mea momente dificile, care m-au bulversat, si tocmai de aceea acum, maturizandu-ma, refuz sa ma mai las dominata de sentimente si trairi negative. Iar panaceul il reprezinta florile: ma duc si-mi cumpar flori. Toata casa mea e plina de flori, iar gradina adaposteste, si ea, tot soiul de prietene care-mi zambesc in fiecare dimineata.
- Ce proiecte ai pentru vara aceasta? Munca si iar munca sau strecori si cateva zile de vacanta?
- Pe 9 iunie plec, impreuna cu baietii din trupa mea de acompaniament, intr-un prim turneu de promovare a acestui nou album. Voi trece prin Bacau, Iasi, Timisoara, Brasov, Cluj, Targu-Mures, Constanta si voi reveni in Bucuresti. Vor urma alte concerte, plus un nou turneu. De vacanta nu am timp, dar nici nu-mi doresc deocamdata. Am mult de munca, imi place ceea ce fac... nu vreau sa-mi pierd ritmul. Mai evadez cate-o zi la munte. Caut padurile, padurile din copilarie... sunt foarte legata de natura. Si marea imi place, doar ca acum e atat de murdara, de neglijata, iar oamenii care vin acolo au uitat sa caute poezia si vraja valurilor inspumate. Codrii sunt, in schimb, inocenti.
Foto: Marius Baragan