Cu riscul de a-si pierde mintile, asa cum patesc toti cei ademeniti de aceste fapturi ireale, vrea sa le ceara un dar special. Ce anume? Ei bine, sa-i dea tineretea inapoi! Pana a i se implini asteptarile, in fiecare duminica la pranz, pe Pro Tv, Radu Anton Roman (nascut Leu, in 19 august, si "imparatind" peste cuptior, camarasi felurite oale si bucate) continua sa ne farmece cu bucataria lui romaneasca, strabatuta de toate deliciile pamantului. Acum, cand anotimpul a croit-o definitiv spre vara, intre solstitiu si noaptea de Sanziene, ne aflam cu Radu Anton Roman la poarta povestilor cu zane din munti.
"Ale satului mari fete..."
- In copilaria dvs. fagaraseana, "baiet fiind si paduri cutreierand", ati vazut aievea, in noaptea de Sanziene, fecioarele satului scaldandu-se in roua si adunand ierburile de leac?
- In zilele acestea, in Muntii Fagarasului, se umplu poienile de flori ce impestriteaza iarba cu cele mai suave culori, sfasiind aerul tare cu miresmele celor mai rafinate parfumuri. Magia aceasta se petrece in preajma Sanzienelor, sarbatoarea pagana increstinata de Nasterea lui Ioan Botezatorul, anume ca zanele-nalucile padurii, capricioase si iabrase, sa prinda trupuri in voalurile stravezii si sa se harjoneasca printre ierburi si flori pana in zori. Am vazut si eu "ale satului mari fete, fara ghete", vorba lui Toparceanu, dar si fara altceva pe ele, le-am urmarit cu voluptate preadolescentina (ce baiat de 12-13-14 ani rata spectacolul acesta anual?), in padurea abia luminata de razele lunii de vara, goale, serpuind printre copaci, intr-o lumina rece, ireala si stranie, cautand plante de leac. Va dati seama ce potential vindecator capatau acele plante de leac, ce gust avea pentru noi ceaiul de sanziene, numai cand ne gandeam ca planta abia culeasa si facuta manunchi fusese legata, pe sub ie, pe pielea goala, si purtata trei zile asa, de fetele frumoase ale satului, ca asa era obiceiul. Alta fierbinteala era in noi dupa ce beam acel ceai! Asa am ramas de-atunci indragostit de Sanziene (si de Sanziana Pop, pe care o consider predestinat numita asa, dupa cum e ea de apriga, justitiara, dar si plina de un farmec tainic, propriu numai zanelor). Voiam cu ardoare sa intalnesc Sanzienele in copilaria mea, vreau si acum, ca sa le cer ceva anume... Dar cum minunile nu se intampla atunci cand vrem noi, si mai ales atunci cand punem prea multa patima in dorintele noastre, din toate patimile care mi-au albit noptile, am ramas doar cu cea scriitoriceasca, pentru ca de bucate nu prea mai am parte, doar le adulmec, iar vinul, mai mult decat degustat, nu mi-l mai ingadui.
Ospat pagan, cu nectar si ambrozie
- De-ar fi sa intindeti acum masa pentru fapturile acestea ale padurii, Sanzienele, ce credeti c-ar fi potrivit sa puneti pe ea?
- Stangaci si umil, as cauta ambrozie si nectar pentru a le amesteca in licorile pregatite cu sarg si osardie pentru feericele fapturi, doar-doar le-as imbuna si le-as face sa-mi indeplineasca dorinta mea secreta: sa fiu din nou tanar. Le-as da serbet de flori de tei argintiu (care se va umple de floare, chiar in preajma Sanzienelor, pentru ca a plouat mult anul acesta), petale de trandafiri si caise coapte imbaiate in vin sec, siropuri si licori din muguri de brad si fructele padurii, salata de ierburi si flori. Aceasta din urma am sa vi-o descriu cu de-amanuntul, daca vreti. Exista aceasta bucurie a mea, ca in fiecare inceput de vara, sa reinventez si sa redescopar aceasta salata, nu atat de prospaturi, cat de prospetimi, in care amestec frunzele de papadie, de podbal, de leurda, de untisor si ce se mai gaseste pe la poala casei si pe la marginea padurii, buruieni pe care le calcam in nestire, altfel, si le ignoram, cenusarese persecutate ale gradinii. Peste acestea, florile de papadie, paralute, banutei, sunt foarte gustoase in aceasta salata a mea, pe care o dreg cu un pospai de sare, un strop de ulei de salata (din cel presat la rece, din samburi alesi) si cu un pic de otet de prune oltenesc, care este la mare cinste in bucataria mea, sau otet de mere facut de mine. Pentru ca buruienile acestea sunt un pic acrisoare, nu dresul e important, ci insasi intocmirea salatei, faptul ca ele sunt impreuna in farfurie. Salata aceasta imi descopera mie o radacina "bunicoasa", ca atunci cand fac mancaruri de-acestea simple, taranesti, ce ma fac sa ma simt la masa cu bunii mei si cu cei dragi mie de altadata. Pentru ca le asez in strachini de lemn uriase, facute de mine, nu pun decat ceea ce e adunat si facut de mana mea, crescut sau grijit de mine, astfel incat sa ma cred, sa ma aflu in stare sa fiu in rand cu o lume care nu mai e, sa o chem, ritualic, la masa mea. Imi face placere sa regasesc atmosfera asta, chiar si intr-un blid de lemn, de talie urieseasca. Am fost crescut in poala bunicii, care avea o pledoarie naturista permanenta, ca alta n-avea, nu stia, acesta era felul lor, al fagarasenilor mei, de-a fi. Bunica mea mulgea bivolita, care se cheama drigana in Fagaras, laptele ajungea direct in blidele noastre, ale nepotilor, caci nu mai aveam noi rabdare sa-l fiarba. Il strecura doar, insa o gaza in plus sau in minus nu strica cu nimic, era parte din lume, iar "lumea-i frumoasa toata!", zicea ea, bunica. Mai punea pe masa o mamaliga din farina de malai facut la moara in fuga mare si luata cu tot cu tarata ca, deh, in Ardeal suntem si Ardealu-i chibzuit. Trei oua atunci luate din cuibar si sparte, cu un pic de untura in care caleai ceapa mare si rosie, dar si cateva felii zdravene de cartof, intocmeau papara fagaraseneasca. Cinci pescuti, prinsi de noi pe salba de lacuri facute pe drumul Oltului prin Fagaras, taiati bucati, faceau mirozna si fudulia paparei bunicii, mai ales in zilele de dezlegare din post. Si iti era destul! Aceste mancari taranesti, innobilate si sfintite de mana bunicii si de icoana chipului ei bland si muncit, reprezinta cei "sapte ani de la masa" din copilaria mea.
Amintiri cu fanete si betie de flori
- In copilaria dvs., oamenii aveau mult mai la indemana practicile acestea precrestine: Sanzienele insemnau inceputul verii, explozia sa vegetala, anul nou agricol. Mai regasiti acum, in satele fagarasene, aplecarea aceasta spre lumea plasmuirilor mitice?
- Sanzienele, pragul acesta catre vara, sunt zile faste, in care noptile sunt scurte, cu furtuni puternice si dese, si toata lumina asta de inceput de vara care coboara asupra lumii te sminteste, te zdruncina, te tulbura, te zapaceste, te scurtcircuiteaza, te pune in contact cu o lume a fanteziei, a miturilor populare. Dar nu numai cei tineri, ci toti cei din sat erau increzatori in Sanziene, in iele, in zeitele capricioase si iabrase, pe care si le imaginau dansand feeric deasupra ierbii. Nu era foarte greu sa ai imaginatie intr-un loc unde casele se ispraveau repede si incepea curtea si gradina, apoi incepea campul si apoi padurea si raul, si apoi incepea povestea. In orase, e foarte greu sa se infiripe povestea, pentru ca iesi pe o usa si dai de alta, in case sunt oameni, pe strazi iarasi oameni, nu ai spatiu nici sa respiri. Dar pe pajistile mele din Fagaras zburdau zane tinere si frumoase, deasupra pamantului, la o palma si mai bine. Nu iti puteai imagina, de exemplu, in padurea de stejari cu narcise de la Ohaba, Fagaras, sau in poiana de la Vad, fiinte subpamantene, pocite si uracioase, ci acolo totul era aerian, diafan, plutitor si straveziu.
In noaptea de Sanziene, tot satul traia un fel de magie a schimbarii, a pragului de timp, si totul era posibil. De exemplu, la Fagaras, spatiul de tranzitie spre Ardeal, pe unde-au trecut mai-marii lumii secole de-a randul, era un fel de obsesie a comorilor. Oameni in toata firea si astazi mai cauta comori prin coclauri fagarasene, la fel ca in Muntii Orastie. Exista credinta ca, daca gasesti in noaptea de Sanziene un sarpe cu capul alb si i-l tai, sarpele se va rostogoli in moarte catre comoara, iar limba bietului sarpe iti va arata directia in care trebuie sa sapi. Asta e credinta locului si am vazut asemenea vanatori de serpi cu cap alb. Chiar s-au gasit, in cateva randuri, comori, nu mari, fabuloase, dar chiar si zece banuti de aur alimenteaza acolo fantezia cautatorilor. Pe urma, in noaptea de Sanziene, toate babele faceau vraji si descantece. La noi nu erau tamaduitoare alese, vrajitoare sau solomonari ai satului, ci in fiecare casa, orice femeie stiutoare de viata avea aceste practici la indemana. Credeti ca o data am fost eu descantat cand eram copil, au scris pe mine cu carbune, cu apa ne-nceputa, cu cutit si cu "sopon" din cel bun, de boala, de sperietura, de uraciune, chiar si daca luasem o nota proasta? Se descanta pentru orice, cu incantatii lungi, unele senzationale, asocierea lor cu gesturi rituale debloca niste energii benefice sau nu, dupa caz, si astfel, orice problema era rezolvata. Am vazut superstitia la ea acasa, functionand si facandu-i pe oameni sanatosi sau, din contra, pedepsindu-i din greu. Ceea ce nu stim si nu intelegem nu inseamna ca nu exista. Stiu ca un descantec de deochi bine facut poate sa indeparteze spirite rele sau o anumita stare negativa, starnind energii la care nu au acces toti oamenii. Cand a fost sa-mi descante si de dragoste, era prea tarziu, n-am mai gasit pe nimeni sa faca asta in Fagaras, erau vremuri tulburi atunci cand eu zaceam de dragoste, si nu mai avea cine sa ma lecuiasca. Poate unii isi mai amintesc cum s-a prabusit satul romanesc, s-a rupt de propria cultura si identitate, prin 60 - 62. Atunci, fagarasenii mei au fost colectivizati cu forta si le-a fost rapus, totodata, sufletul acesta povestitor si harul imagistic, lumea eresului si a povestilor lor, dar si locurile unde se depanau aceste povesti au pierit - sezatorile. Nu mai aveau ce lucra in sezatori, de-abia mai aveau ce manca, lumea satului s-a gasit, dintr-o data, intr-o criza teribila de supravietuire. Oamenii traiau un complex frustrant al furtului de pe propriul lor pamant, imi amintesc ca pentru trei stiuleti de porumb pe care-i sterpelisem, copil fiind, dar de pe pamantul ce fusese al bunicii - stiam sigur asta, ca era locul bunicii! -, am capatat o chelfaneala zdravana de la matusa mea, care stia ca pentru atata lucru ar fi fost bagat in puscarie oricine ar fi fost prins furand din "avutul poporului". Pentru ei, asta a fost tragedia care i-a rupt in doua, instrainarea de pamantul lor insemnand nu numai pierderea bunastarii pe care si-o castigau muncind pamantul 14 ore pe zi, din primavara pana-n primavara, din vara pana-n vara, din iarna pana-n iarna. A fost o desprindere de toata cultura lor taraneasca, de fiinta lor, de identitatea lor spirituala. Si asta e grav, pentru ca la bunastare te poti intoarce usor, cu binele te poti obisnui repede, dar zestrea spirituala, odata pierduta, ramane asa pentru totdeauna.
- Mi-ati marturisit la inceput ca pentru dvs., unul din miracolele lumii este faneata fagaraseana: un tablou impresionist al unui pictor de geniu...
- Aproape nicaieri in tara nu mai gasesti un asemenea covor pestrit de flori de toate felurile adunate la un loc. Asa se face ca acolo driganele - bivolitele fagarasene dau un lapte atat de bun, dulce si parfumat, iar branzeturile din Tara Fagarasului sunt atat de la mare pret. Uneori imi vine sa pasc si eu printre ele, sa rup cu dintii din covorul acela de iarba, impestritat cu flori in culori atat de pastelate. Denumirile locale sunt colorate ca si florile. De la p... tigancii la traista-ciobanului, care se mai cheama si altfel, de nenumit aici, apoi brosbute, salatior, galbenele, paralute, spanz, violeta-cucului, garofita-grea, bujorel-de-munte, toate au nume poetice. E o fresca vegetala perfecta, asa cum numai Creatorul poate alcatui, spre desfatarea simturilor noastre. Am stat de vorba cu un pictor mare al galeriilor noastre, Stefan Caltia, care-i fagarasean si el si are aceeasi obsesie, se lasa, la fel, drogat, fermecat, cucerit de faneata fagaraseana, pe care l-am vazut pictand-o in toate infatisarile, in toate momentele zilei, vara si primavara, si toamna, dar mai ales vara, in momentul acela de explozie de verde crud si cand toate florile se deschid. In iunie este cuceritor, te lasa cu respiratia taiata, aerul este irespirabil de parfumat. E, intr-adevar, o mireasma, un parfum greu de definit, nu dulceag, dar totusi starnitor, ca si cum sangele verde al ierbii ar bate putin si in venele tale, atunci cand te intinzi in faneata asta si te simti facand parte din ea, e chiar locul cu racoare, liniste si verdeata, te crezi putin in rai. E ceva deopotriva crud, viu si totusi foarte rafinat. N-am intalnit un parfum creat de parfumieri celebri care sa-mi dea acest sentiment de proaspat si elaborat deopotriva. A face turism nu inseamna sa mergi la munte la cabana sau la mare la statiune, idealul meu de vacanta este sa merg pe un drum de tara, intre doua fanete fagarasene, intre doua explozii de flori multicolore si iarba cruda, in care canta greierii.
Reteta fericirii
- Intre atatea si-atatea retete de bucate savuroase peste care imparatiti, nu aveti si o reteta de fericire? Oare care sunt micile bucurii pe care vi le strecurati in suflet ca sa va aratati mereu optimist, pozitiv, bonom?
- Poate o sa sune ciudat, dar nu las nimic sa se termine. In felul acesta, am mereu ceva de facut. Tonusul pentru mine este starea de a face ceva si inca ceva. Duc la bun sfarsit lucrul pe care vreau sa-l fac, dar il si continui. Televiziunea imi da o asemenea stare, de veghe continua, prin inscrierea mea in travaliul acestei emisiuni culinare, pe care o realizez, saptamana de saptamana, de cinci ani de zile. Nu e o stare de epuizare, nu e nici nemultumire, nici neliniste, insatisfactie sau cautare permanenta, ci un sentiment care ma starneste, ma face sa cred ca mai trebuie ceva peste ceea ce am facut. De exemplu, la un roman care a fost publicat de zece ani, ba chiar si tradus in trei limbi, eu inca mai schimb virgule. Vorbind de retete de fericire, eu cred ca fiecare isi poate "fabrica" stari de fericire dupa retetele proprii, eu fac asta, de exemplu, dramuind prafuri si miresme de mirodenii exotice sau de-ale locului, pentru a innobila bucate si a le transmuta din planul cel mai material posibil in cel spiritual, prin legaturile tainice pe care le redescopar acum cu practicile magice si crestine din vechime. Pentru ca nici o senzatie nu e deplina daca nu devine cuvant. Cuvantul care zideste, pregateste, gateste, impodobeste. Ma bucur mai mult vizual de spectacolul meu culinar, pentru ca eu tin acum o dieta foarte severa, am slabit 40 de kg cu ajutorul unui doctor renumit, profesorul Lichiardopol. Urmand dieta sa, nu-mi e deloc greu sa "imparatesc" peste bucate, pentru ca infometarea este foarte bine echilibrata prin compensatii de energie, date de niste remedii simple, naturiste, astfel incat nu sufar de foame, desi mananc cam cat mananca un copil intre nou-nascut, prost-intarcat si un copil sarac. Adica mananc niste fulgi cu un pic de iaurt, fara pic de chisleag, o bucatica de carne pe care n-are cine s-o friga si o varza cruda din cand in cand. Daca poftesc, nu-mi e interzis sa gust, cum se vede si-n emisiunea mea, caci rostul ei nu este sa-i facem pe oameni sa se imbuibe, ci sa se bucure de bucate, de roadele pamantului, in comuniune cu cei de-ai casei si cu cei invitati la masa. Asa fac eu - aspir tot timpul sa-mi hranesc sufletul cu prieteni buni si intamplari fericite, generoase, frumoase, care sa ajunga pana la miezul bunatatii care salasluieste in fiecare din noi.